Înmormântarea lui Dan Finuțu, ucis în accidentul de la Tulcea. „Cavoul e cât o garsonieră. Are de toate: masă, fotolii, scaune, covoare ” – REPORTAJ GÂNDUL
Când intri în Buzescu, la 10 km de Alexandria, pe drumul spre Roșiori de Vede, ți se taie gazul; rămâi, pur și simplu, fără aer. Nu știi dacă ești în Beverly Hills, ori pe unul din platourile de filmare de la Hollywood. Nu știi dacă ai de-a face cu o realitate oarecare ori cu o butaforie meseriașă. Zeci de clădiri de poveste, sute de coloane, mii de turnulețe; marmură, gresie, granit, termopane, candelabre, statui, arcade, porticuri; milioane de euro; un drum central asfaltat, laterale din pământ, pietriș, nisip; merțane, opeluri, BMW-uri cu numere de afară; mii de ochiuri de geam dindărătul cărora nu te privește nimeni.
Scena aceasta imensă e construită de câteva zeci de romi teleormăneni, care trăiesc și fac afaceri în Germania, Italia, SUA. Familiile, în marea lor majoritate, stau acasă și îngrijesc casele, copiii, scrâncioabele, artezienele, peluzele.
„Parcă prea devreme s-au dus”
Cea mai impozantă clădire a așezării, prima, cum intri pe strada principală, în Buzescu, este a lui Dan Finuțu. Chiar așa scrie pe frontispiciu: „Dan Finuțu – 2003”, semn că la anul se împlinesc 10 ani de la turnarea fundației. Nenorocirea a făcut ca el și soția sa, Mari, să piară zilele trecute într-un tragic accident de circulație pe șoseaua care leagă Tulcea de Constanța. Astăzi, toată suflare din Buzescu a participat la funeraliile celor doi.
Sute de oameni, țigani și români, într-un cortegiu impresionant, i-au condus, alături de familiile distruse, pe ultimul drum. „I-a făcut și cavou, e gata! Cât o garsonieră. Are de toate în ea: masă, fotolii, scaune, covoare. Ei or să stea într-un fel de dulap de sticlă. Când vrea cineva să meargă la ei…” povestește o femeie în vârstă, fără adresă, pentru cine vrea să asculte. Din mașina mortuară se aud țipete. Un glas de femeie, urmat, în răstimpuri de o voce bărbătească, răgușită – „Mari, Mari, Mari”, apoi claxoane și copitele cailor pe caldarâm. Trei cai superbi, negri, merg în fața mașinii, în spatele soborului de preoți. „Toți ne ducem” filozofează o femeie căruntă, cu mâinile încrucișate, într-un fior de frig și de spaimă. „Ne ducem, da” ei parcă prea devreme s-au dus…” vine răspunsul.
„Acuma, nici bogat nu mai e bine să fii”
În cimitir, cavolul de cărămidă e gata; se fac ultimele pregătiri. Se șterge mobilierul, geamurile, se mai aduce un covor. Lumea curioasă, ciopor la intrarea în cavou – o ușă metalică dublă, cu tot dichisul. „Acu”, la ce le mai trebuie mobilă aurită și statui, ca să le fure ăștia toate?”, îmi zice o țigancă în vârstă, cu copilul în brațe. „Îi îngroapă cu aurul pe ei și acilea a spart 10 bolți numa-ntr-o noapte”, mai spune femeia, așezată la umbra unei cripte. „Aia e” trage cineva concluzia: „Acuma, nici bogat nu mai e bine să fii, că uite necazul cum vine!”.
Departe, se aude claxonul mașinii, cânii lătrând și fanfara satului. Caii intră primii, apoi popii și, la urmă, cele două sicrie, ce vor fi coborâte în cavou. La poartă, cimitirului, cine a avut parte la răscruci, își numără banii.