Întâlnirea de 60 de ani a unor copii născuți bătrâni. „Într-o noapte am fost urcați în vagoane de vite și trimiși într-o destinație necunoscută”

„Tu ești dușman al poporului și nu ai voie să frecventezi școala. Ești exmatriculată!” Cu aceste cuvinte, în urmă cu 60 de ani, într-o toamnă mohorâtă, Lăcrămioara Stoenescu a fost dată afară din școala de la Rădășeni, județul Suceava. Avea 10 ani și trecuse în clasa a cincea. Venise de puțin timp la școala din Rădășeni, unde fusese deportată din Giurgiu împreună cu toată familia.

Ceea ce i s-a întâmplat Lăcrămioarei Stoenescu li s-a întâmplat multor copii în perioada 1952- 1960, dar despre asta cărțile de istorie vorbesc prea puțin.

Lăcrămioara Stoenescu, unul dintre copiii deportați din Giurgiu, vrea ca românii să afle adevărul despre ororile făcute de comuniști

„În 1952, locuiam în Giurgiu, pe strada Dostoievski. Tatăl meu lucra la uzina Steagul Roșu, era muncitor, chiar dacă era supercalificat. Așa vruseseră comuniștii veniți la putere. El fusese pretor mai mulți ani, un fel de administator al mai multor comune în plasa Comana-cum era atunci. Era de fapt avocat, dar dăduse un examen și fusese numit ca pretor. Din păcate, funcționase ca pretor vreo doi ani și sub Antonescu, și de aici i s-a tras. Într-o noapte de aprilie, în 1952, tata a fost ridicat și de atunci nu mai știam nimic de el. Fusese dus la închisoare. După câteva luni, am fost ridicate și noi, mama, bunica și cu mine. Am primit o înștiințare că trebuie să strângem și să plecăm, dar nu ni se spunea unde”, a spus femeia.

Pe lângă cele două femei și fetița Lăcrămioara au fost deportate alte 800 de persoane din Giurgiu. Oameni în general cu o anumită stare și profesie. Unii dintre ei erau comerciați, alții erau basarabeni, alții sârbi, alții macedoneni.

Oamenii au fost săltați de acasă, în timpul nopții, urcați în vagoane de vite și trimiși spre o destinație necunoscută. Au călătorit așa timp de o săptămână. Credeau că vor fi duși în Siberia. Erau păziți de milițieni înarmați care nu le dădeau voie să coboare. Trenul circula numai noaptea, iar ziua era tras pe linie moartă pentru a lăsa loc celorlalte trenuri personale. În vagoanele păzite de milițieni oamenii dormeanu de-a valma, își făceau nevoile unii în fața altora.

„N-aveai voie să întrebi nimic, nimeni nu-ți răspundea la întrebări. Era o conspirație a tăcerii”, își amintește Lăcrămioara Stoenescu.
Ajunși într-un final la destinație, deporații trebuiau să facă ceea ce li se spunea. Aveau domiciliu obligatoriu și nu aveau voie să depășească zona sub nicio formă. Mama Lăcrimioarei s-a angajat la un șantier forestier și sorta căpriorii, iar pentru munca asta primea salariu minim pe economie, bani cu care reușeau să-și ia câte ceva de mâncare.

Oamenii deportați din Giurgiu nu știau care e motivul pentru care au fost luați de la domiciulul lor. Neoficial, erau zvonuri că deportarea avea loc pe fondul construirii „Podului Prieteniei” dintre Giurgiu și Ruse. „Construirea podului a fost doar un pretext pentru a ascunde faptul că niște „dușmani ai poporului” erau înlăturați de la graniță pentru o perioadă de timp nedeterminată, pentru că Giurgiu era un oraș de graniță în care aveai voie să intri numai cu buletinul. Motivul real era unul politic”, spune Lăcrămioara Stoenescu.

La Rădășeni, Lăcrămioara a fost singurul copil care a putut să urmeze școala pentru scurtă vreme, asta pentru că învățătoarea ei din Giurgiu îi încheiase situația înainte să plece și dăduse examenul de treaptă, cum era în acea vreme, înaintea tuturor. A mers la ore până când directorul școlii a intrat în clasă și a dat-o afară pe motiv că e „dușman al poporului”. „Tu ești dușman al poporului și nu ai voie să frecventezi școala. Ești exmatriculată!”, i-a spus directorul fără milă.

Moartea lui Stalin le-a adus întoarcerea acasă

Deportarea în Moldova a durat până după moartea lui Stalin, când pe 23 martie 1954, familia Stoenescu a primit un ordin să se întoarcă acasă. „Era o iarnă atât de cumplită încât nu se mai circula. Și în loc să plecăm a trebuit să mai stăm câteva săptămâni. Se mergea pe sub tuneluri de zăpadă”, își amintește Lăcrămioara.

„Toate întâmplările pe care le-am trăit în comunism le-am purtat cu mine în suflet, în inimă, și m-au marcat întreaga viață”, spune Lăcrămioara Stoenescu, fostă profesoară de limba română la un liceu în București.

De câțiva ani, doamna Stoenescu a încercat să restabilească adevărul despre deportările din Giurgiu, pe care manualele de istorie le-au lăsat pe dinafară.

Nimeni nu știe despre povestea familiilor și a copiilor din Giurgiu, luați de la casele în urmă cu 60 de ani și duși în satele uitate de lume de la granița cu Moldova sau răspândite aiurea prin țară. Doamna Stoenescu a încercat să spună povestea deportărilor mascate sub formă de „discolări” cât mai multor oameni, de la elevi de școală generală până la liceeni.

În ultimii ani, profesoara a stat de vorbă cu supraviețuitorii deportării de la Giurgiu și a scris mai multe cărți despre perioada de atunci și despre întâmplările pe care le-au trăit oamenii deportați: „Copii dușmani ai poporului”, „De pe băncile școlii în închisorile comuniste” și „Memoria Stigmatelor”.

Deportații din Giurgiu au venit la întâlnire

Anul acesta a reușit să-i strângă pe deportați la un loc, ca un fel de comemorae a celor întâmplate în urmă cu mai mult de jumătate de secol. Întâlnirea a avut loc miercuri la Reprezentanța Comisiei Europene din București, unde s-a ținut masa rotundă „Deportații din Giurgiu”, ca o prelungire a unui proiect mai mare „Rusaliile Negre: Deportarea în Bărăgan”, organizat de Fundația pentru Acțiune Civică.

La eveniment s-au strâns 20 de foști copii prigoniți din totalul de 100. Au venit pe rând românii, macedonenii, aromânii care și-au petrecut o parte din copilărie în Nordul Moldovei sau în alte sate. Unii au murit între timp, alții au fost ținuți de boală acasă. Cei rămași în viață sunt oameni simpli, care își amintesc fără nicio plăcere de copilăria lor.

Lăcrămioara Stoenescu, alături de familia ei în anii dinaintea deportării/ Foto: Arhiva personală Lăcrămioara Stoenescu

Printre cei care au venit să-și revadă foștii colegi de suferință s-au aflat și frații Bogoevici, Ristea (72 ani) și Marian (74 de ani), români de etnie sârbă. Ei au fost împreună în pribejie, mai aveau un frate care între timp a murit. Nu înțeleg nici acum motivul pentru care au fost goniți din casa lor tocmai în comuna Gura Boului. După ei motivul a fost unul pur etnic, pentru că alte 30 de familii de sârbi au plecat în pribegie. Așa a crezut și tatăl lui, care a făcut memorii peste memorii la autoritățile de atunci. „După șapte luni ne-au dat un răspuns și au spus că putem merge înapoi acasă”, își amintește Ristea. Cei trei frați nu au fost primiți însă la școală, așa că au fost nevoiți să muncească. „Eu lucram la o betonieră, fratele care a murit cosea la o mașină de cusut. Acolo nu existau bani, totul era un troc, trebuia să faci ceva ca să poți să mânca”, a mai spus Ristea.

Frații Bogoevici, de origine sârbă, au fost deportați în comuna Gura Boului

Un alt copil prigonit este Mihaela Dumitrescu, în vârstă 69 de ani. A fost deportată la 9 ani în comuna Frumosu, în Nordul Moldovei, înspre Bucovina. „Țin minte că părinții mei au fost chemați la Poliție și li s-a pus în vedere că trebuie să plece. Le-au luat buletinele pe care le-au marcat cu domiciliu obligatoriu”, își amintește femeia. Tatăl ei era negustor și din acest motiv crede că i-a deportat. „Eu și fratele meu am fost primiți la școală la Frumosu, dar nu am stat mult pentru că directorul a chemat-o pe mama și i-a zis că trebuie să ne exmatriculeze. Că așa era ordinul. Dar a sfătuit-o că mai bine să facă cerere să ne retragă, decât să rămânem cu exmatricularea”, își amintește doamna Dumitrescu.

Mihaela Dumitrescu a fost dată afară de la școala din Comuna Frumosu, unde familia ei avea domiciliu forțat

Oamenii nu privesc în urmă cu ură și nici nu se așteaptă la ceva.

„Când își va cere cineva scuze și pentru noi? Și pentru ce s-a întâmplat în acei ani? Eu cred, eu mai sper, sunt foarte optimistă, și sper că vom primi și noi scuzele”, se arată încrezătoare Lăcrămioara Stoenescu.

În 2012 se împlinesc 60 de ani de la deportărea oamenilor „incomozi” din Giurgiu în 47 de localități din Moldova și din alte părți ale României. Potrivit Arhivelor Securității, între anii 1952-1954, 823 de persoane din Giurgiu, dintre care peste 100 de copii, au fost deportate în nordul țării. Deportarea era mascată sub numele de strămutare. În perioada aceea se construia Podul Prieteniei ce trebuia să lege orașul Giurgiu de Ruse. Asta era explicația oficială a autorităților pentru mutarea oamenilor din casele lor. Însă cei mutați nu erau afectați în vreun fel de construcție.