IRAN, FEMEIA DE SUB VĂL. Corespondență pentru Gândul din țara care sperie astăzi pe toată lumea

Cum poate fi cineva persan? Simplu, la fel cum se poate să fii bucureștean din Drumul Taberei. E poate nițel mai greu la temperaturi ridicate, dar se descurcă…

Am plecat în Iran la invitația Ambasadei Republicii Islamice pentru a scrie „ce văd cu ochii mei”. În speranța că, în felul acesta, poate apare în presă și altceva decât anatema sionisto-americană. Amin! Când s-a auzit că plec în țara aceea unde „femeile sunt omorâte cu pietre” sau unde „stă să izbucnească un război”, mi s-a lipit pe frunte eticheta de victimă sigură a PR-ului persan.

Cu toate acestea, m-am întors vie (nu a avut loc nici un atac armat între timp) și destul de echilibrată emoțional (nu am văzut execuții în piața publică, astfel încât să fac vreun sindrom de stres posttraumatic). Dar discuțiile acestea mi-au dat cât de cât măsura percepției hiberbolizate despre o țară despre care se spune că mârâie la toată lumea.

Faptul că ai nevoie de un pașaport nemaculat de viza de Israel are semnificația unei carantine politice și civice. Îți faci pașaport temporar dacă poftești la Iran. Așa se aude, dar dacă nu te blochezi la acest amănunt, dacă nu-ți transpiră palmele incontrolabil, și te duci totuși la consulat să te interesezi, ești ca și rezolvat. Practic, îți iei lejer viza de turist, chiar și de pe aeroport… Și dacă mai adaug faptul că din două low-costuri (București-Istanbul-Teheran) ai și ajuns la persani, iată o primă idee despre relaxarea cu care te poți duce să fii turist pe acolo.

De ce să mergi în Iran?

„Femei este? Băutură este?”, întreba Ivan Turbincă. Nu prea. Dacă vrei o experiență all inclusive de neuitat, mergi în Bulgaria. În Iran femeile umblă ascunse sub textile largi. Teoretic, au voie să expună doar fața și mâinile. Nu clavicule, nu urechi, nu gât.

Cu toate acestea, am văzut în Iran unele dintre cele mai frumoase femei din cariera mea de jurnalist la reviste de femei. Piele catifelată, într-o nuanță neobișnuită, palid-arămie, ochi de un verde diavolesc și acel tulburător kohl care face din privirea iranienelor ceva mai erogen decât claviculele. Gene perfecte, mâini îngrijite, și iată de ce ai chef și tu, ca turistă, să-ți tragi pe cap un hijab, așa, ca experiență, că poate simți pe pielea ta cum e să ai „mister”, pierdut o dată cu revoluția sexuală de primprejur.

În fine, când temperatura ajunge la peste 30 de grade, misterul devine o povară, mai ales când vezi că unele poartă „pusheshe eslami”, un veșmânt mare și negru, din creștet la călcâi. Prin contrast, bărbații se bucură de o libertate veselă, am identificat și la ei celebra linie de blugi cu turul lăsat și cureaua la mijlocul feselor. Industria modei nu are potențial aici. Nu există aproape deloc varietate, stilul e o chestiune de detaliu, nu de look. Mulțimea de magazine de bijuterii (frumoase de plângi și scumpe rău) se adresau, probabil, pieței underground a femeilor între ele, în spațiul lor domestic (petrecerile sunt, oficial, segregate pe sexe, nu se amestecă bărbații cu femeile la nuntă, de exemplu). Funcția socială a bijuteriei ține de un registru al statutului (firește) și al concurenței intrafeminine („a mea e mai valoroasă decât a ta”), nu de unul al seducției. De altfel hijab-ul e menit să acopere gâtul și umerii. Tot ce pulsează (încheietură, pliu) e cenzurat. Te uiți la o femeie și se văd numai suprafețe monocrome, plate.

Iran-ul are o estetică în 2D. Nicăieri nu vei vedea femei neacoperite, poliția este vigilentă și poate reține o femeie îmbrăcată neadecvat, până când vin rudele acesteia să o ia de la secție și să-i aducă haine mai decente. Problema e că temperaturile pot ajunge la peste 30 de grade, și un chador negru e tot ce îți poți dori mai mult. Pentru turiste însă nu e obligatorie decât eșarfa care acoperă capul, cât să poate, acolo.

Dar chadorul nu e o declarație de ostracizare. Multe dintre iraniene aleg ele însele modelul cel mai sobru, negru din cap până în picioare. Altele se machiază colorat și poartă batice pestrițe. În general, e o chestiune de educație: poartă ce au fost învățate acasă. Dar 60% din populația universitară e feminină în Iran, femeile sunt active în cultură și se bucură de celebritate ca peste tot. Au în prezent active cultural o poetesă, Parvin Etesami, o activistă pe probleme religioase (Banu Amin), scriitoare – Simin Daneshvar, Tahereh Saffar Zadeh (și traducătoare), o regizoare de film – Pouran Derakhshandeh, actrițe celebre de film și teatru (de ex. Parvaneh Masoumi).

Ne-am întâlnit cu doamna Hejazi, președintele Departamentului pentru Femei și Familie în cadrul Organizației de Cultură și Comunicații și am întrebat-o direct cum e viața femeilor în Iran. Ne-a explicat că țara pune în aplicare o politică de reducere a natalității, că se practică la scară largă contracepția prin medicamente, dar că avortul e interzis. În Iran avortul ilegal se pedepsește cu închisoare, până la 10 ani. Cu toate acestea, se poate face dacă fătul e tarat sau se pune în pericol viața mamei. În caz de viol, nu.

În aceste condiții, sigur că se practică avorturi ilegale, chiar și după cele patru luni canonice de sarcină, când fătul capătă, conform religiei islamice, suflet.

Votează femeile în Iran? Da. Muncesc? Desigur. Au multe jurnaliste, medici, o ministresă a Sănătății (Marzieh Vahid Dastjerd), vreo patru consiliere la nivel înalt și foarte multe funcționare. Sigur că se poate mai mult, resursa feminină e insuficient folosită. Iranul este în continuare o societate patriarhală în care femeile nu prea au o voce. Alte detalii fioroase? Adulterul e interzis prin lege, se pedepsește prin biciuire sau spânzurare. Moartea este „recomandată” în caz de incest sau viol.

Se divorțează greu, poți doar intui dramele intime dindărătul fațadei. Pe stradă nu au voie să se țină de mână decât cei care sunt logodiți sau căsătoriți. Fetele se mărită virgine și se divorțează greu. „A mai crescut vârsta la care se încheie căsătoria, către 30 de ani”, mi-a spus un profesor de engleză, (încântat că a dat peste o turistă de la care poate afla detalii despre decadența europeană). Părinții tinerilor nu mai fac presiuni așa de mari să îi vadă la casa lor, înțeleg și ei că e greu, inclusiv material, dar dacă nu ai ales prea inspirat, asta e. Nu prea ai ce face. „Voi trebuie să vă căsătoriți neapărat cu prietenul sau prietena?” mă întreabă, cu o naivitate emoționantă. „Nu, ne putem despărți fără bătaie de cap”, răspund eu, un pic sfidătoare. „Ce sens are viața dacă nu ai alături pe cineva cu care să te înțelegi?”, continui eu. „Așa este”, răspunde melancolic profesorul de provincie (Shiraz), după care se scuză că îl așteaptă elevii. Venise cu ei la cetatea Persepolis, ca să întâlnească școlarii turiști și să vorbească engleză. Probabil că avea să dea multe note mari, căci în Iran sociabilitatea e copleșitoare, până și copiii de școală primară sar fără nici o timiditate pe turiști și îi întreabă dacă sunt căsătoriți sau de ce nu trec la islam…

Antiamericani?

Da, până în vârful unghiilor. Și iranienii nu fac din asta un secret. Am văzut grafitti enorme pe blocuri, cu mesaje antiamericane. Dar nu deschid ei subiectul sau o spun mai mult cu ton de glumă în discuțiile amicale. La întrevederile oficiale ni s-a repetat, diplomatic, faptul că „Iran e o țară pașnică” și că „suntem victime ale propagandei americanilor”. În schimb patriotismul e palpabil. Seyed Bathaei, ghidul nostru bonom, luptase în calitate de voluntar, de la 17 ani, în linia întâi în războiul Irak-Iran. La fel, domnul Alireza Shiravi, șef al departament pentru Presă Străină. Luptase în război voluntar și fusese luat prizonier în Irak timp de 8 ani. Vorbea cu mândrie de experiența aceasta.

Peisaj urban

Teheran e un oraș cu o infrastructură fără cusur, cu autostrăzi impecabile care trec și prin balcoanele oamenilor dacă aceștia au chef, cu iluminare publică în toate nuanțele, o tentativă de estetică futuristă cu grafitti enorme reprezentând portrete de eroi politici și o curățenie exemplară. Iranienii sunt un popor educat și harnic. Khomeini și Khamenei sunt figurile tutelare ale autostrăzilor, reședințelor, piețelor de legume sau bornelor kilometrice. E un oraș modern, cu locuitori pentru care mândria construcțiilor-record, deși nu o egalează pe cea a saudiților, e vizibilă.

Sigur, dacă ai noroc, te poți întâlni cu Ali, cel mai rapid văcsuitor de ghete din lume (figurează și în Cartea Recordurilor) cu biroul său mobil foarte verde. E volubil și pozează mai ceva Vodianova.

Prejudecăți și judecăți

Ce nu știe lumea e faptul că Iranul nu e doar un puț de petrol și vreo câteva ateliere de ceramică în culori azurii, sau un baubau geopolitic. Iran e o țară unde cercetarea în biochimie e la vârf, este unul din primii producători de medicamente din lume și un loc unde industria și cercetarea în robotică sunt de asemenea în pole position mondial. Vizita pe care am făcut-o la Royan Institute, specializat pe biomedicină reproductivă și celule stem m-a surprins: prima oaie clonată în 2006, o căpriță clonată în 2009, capre transgenice, viței in vitro… o întreagă neozoologie la dispoziția medicinei. În sala de așteptare, câteva zeci de femei cu probleme de fertilitate.

Din fericire pe acest teren nu există politică. Iranul este între primele 10 țări în descoperiri legate de celule stem. Au loc schimburi de experiență, vin profesorii americani la conferințe, vin studenți la burse la Royan Institute. În nanotehnologie, Iran are performanțe și descoperiri care îl plasează pe locul 15 în lume. M-a amuzat introducerea pe care purtătoarea de cuvânt a Institutului Royan a făcut-o. În Iran totul începe „in the name of God”. Dar Dumnezeu nu are treabă cu viitorul. Și nici cu libertatea de exprimare. Iranienii sunt pe locul patru în lume ca număr de bloguri active. E adevărat că nu intri pe Facebook atunci când vrei tu, dar nu e imposibil. Trebuie instalat un soft care elimină filtrul introdus de autorități pentru blocarea site-urilor de socializare, apoi e simplu. Socializezi cât vrei. Restul internetului e la liber, au o presă destul de variată (cu multe reviste de lifestyle, decorațiuni, rețete), o televiziune mare de știri (Press TV) care emite în engleză și persană unde ne-a întâmpinat un producător într-o engleză de Oxford. La hotel, când nu dai numai de telenovele persane, poți urmări toate posturile CNN, BBC, Euronews, tot ce vrei. Despre ce cenzură vorbim?

Ce să vezi

Muzeul Tezaurului, neapărat, cu toate bijuteriile dinastiilor regale persane adunate la un loc. Se spune că valoarea adunată a tuturor acelor comori e suficientă să cumpere Statele Unite.

Turnul Milad, recent deschis turismului, unul dintre cele mai înalte turnuri de televiziune din lume. O bijuterie de arhitectură.

Am fost la un târg de carte în Teheran, o întindere de câteva hectare unde expuneau toate editurile din lume, din America până în China. Dacă voiai să afli disponiblitatea unui titlu, te aliniai frumos la chioșcul pentru fete și întrebai. Dacă erai bărbat, te duceai la băieți. Nici măcar preocupările intelectuale nu permit proximitatea fizică. Dacă nu ești rudă cu un bărbat, e bine să stai deoparte, și nu se permite strângerea de mână amicală atunci când faci cunoștință cu cineva. Este o gafă mai mult decât de protocol. E bine să cunoști acest protocolul înainte de a ajunge în această țară. Eu am făcut gafa, dar Seyed, ghidul nostru, mi-a răspuns la strângerea de mână. Însă sunt reguli destul de rigide, și cred că a fost o excepție.

Iranienii citesc mult și am fost oprită de vreo câteva ori al târg să mă întrebe de unde vin. Când au aflat că din România, refrenul a fost (evindent) „Hagi” bonus „Eminescu”. Nu e rău. Câți dintre români l-au citit pe Sadegh Hedayat? Care e foarte cool, apropo, cu nihilismul său …antecioranian. În plus, oamenii de pe stradă vorbesc o engleză decentă, cu care te agață ca să afle de unde vii. Sunt sociabili până la Dumnezeu, nu o dată copiii de școală au tăbărât pe câte un român din grup și nu s-au lăsat până nu au făcut toți câte o poză individuală cu personajul exotic. Pentru că iranienilor le place să se pozeze. Fiecare grup de mai mult de două persoane are un aparat de fotografiat de care abuzează. E o formă simplă și simpatică de divertisment, la fel de simpatică precum ideea iranienilor despre picnic: „la marginea drumului”, literalmente. Poate că i-au citit pe frații Strugatki, poate nu, cert e că poți vedea uneori zeci de corturi puse în parc, uneori în parcări cu un petic de verdeață, sau aproape pe trotuar, unde oamenii „ies la aer”. Pe stânga și pe dreapta drumului deșertic dintre Esfahan și Teheran era la fel: mașina cu portierele deschise, un preș, o sticlă de ceva fructat, și în față perspectiva unui munte golaș, cam fără variație peisagistică, dar bună dispoziție și socializare. Am prins și o aniversare într-un parc superb din Teheran, cu tort, lumânări și „Happy Birthday” pe o bancă.

Faire son cinema

Dacă ești cinefil, nu poți ignora Iranul. Chiar dacă are aerul închis din documentarul „This is not a film” de Mojtaba Mirtahmasb, – povestea autobiografică a unui regizor care-și așteaptă verdictul (film proiectat și la București acum câteva săptămâni, la Festivalul Filmului Documentar), – cinema-ul iranian e unul dintre cele mai productive și mai bune din zonă. Cenzura religioasă e în formă, cu toate acestea filmele iraniene ajung în planul întâi al atenției publice nu datorită unui mesaj politic, ci esteticii intrinseci.

Abbas Kiarostami, regizorul filmului „Copie Conforme”, pentru care Juliette Binoche a luat Palme d’Or în 2010, a fost calificat de către Martin Scorsese drept „cel mai înalt nivel al cinematografiei”. Dar poate cel mai celebru produs cinematografic al acestei țări este Golshifteh Farahani, actrița ingenuă din „Body of Lies” (2008), care azi nu se mai poate întoarce în Iran datorită rochiei purtate la Oscar. Prea scurtă… Golshifteh Farahani apare și în superba peliculă „Poulet au prunes”, de Marjane Satrapi (de văzut neapărat, a fost și la noi la Festivalul Filmului Francez).

Apropo, puiul cu prune e senzațional. Nu sunt amatoare de kebap (opțiunea principală pe acolo) dar „poulet au prunes” e… așa…

În general, în Iran se mănâncă multă carne de oaie, pui, ocazional pește, dar nu e prea grozav. Un delicios kebap Bakhtiari (după numele ultimilor păstori care mai practică în Iran transhumanța) e de neratat. Dulciurile sunt un pic …prea dulci pentru gustul unui european, însă merită încercată „gaz”, halvița specifică Esfahanului. Vin de Shiraz nu se mai găsește în Shiraz, dar berea cu gust de zmeură suplinește acceptabil absența alcoolului…

Pentru că în Iran nu te duci ca să mănânci și să bei. Nici măcar ca să te odihnești.

Iran, corespondență pentru gândul de Iuliana Alexa

Fotografii de Cristina Nichitus