La Peciu Nou, lângă Timișoara, torționarul Constantin Istrate trăiește ca o mumie în cavou, sub paza strictă a soției: „Plecați, dracului, acasă! Istrate e mort. Lăsați-l să doarmă-n pace!”

Căutăm numărul 547. Pe o stradă, pe două… Nimeni nu știe să ne răspundă unde vine numărul 547. Nimeni nu-l cunoaște „pe torționarul Istrate, de la Gherla”. O luăm de la capăt. Iar la stânga, iar la dreapta. Găsim, în sfârșit, un număr, la vedere, pe principală, de unde începem să numărăm. Metru cu metru, casă cu casă, suntem gata-gata să ieșim, din nou, din sat. Reluăm numărătoarea și decidem că numărul 547 este o casă pe colț, curățică, destul de mare, și cu termopane la stradă. Parcăm pe o uliță laterală, traversăm un șanț și mergem pe o alee de dale aproape de zidul casei, prin fața ferestrelor.

Îmi văd chipul în sticla geamului, apoi pe al lui Dan „Odi” Țălnaru, în fața mea. Deodată, între reflexiile chipurilor noastre, îl zăresc pe Istrate, pentru o clipă, prin aburul translucid al sticlei uneia dintre ferestre. O țeastă descărnată, mumificată din care mai trăia doar privirea izvorâtă din găvanele osoase: amestec de spaimă, derută și neputință.

L-am recunoscut, atunci, fără să-l fi cunoscut vreodată; după privirea îngrozită în care i se zvârcolea lumina.

Înaintăm spre poartă, în virtutea inerției, întrebându-ne dacă chipul acela descărnat poate fi al lui Istrate. Nu știam dacă „Zbirul Gherlei”, Napoleon al Penitenciarului mai trăiește, iar dacă da, atunci ar fi trebuit să aibă undeva la 88 de ani, ceea ce putea corespunde, oarecum, cu imaginea stranie apărută dincolo de geam.

Peste vorbele noastre repezi, poarta de tablă se deschide cu un hodorogit metalic, acompaniat de o izbitură rece de zăvor tras până la capăt. Apoi, din curtea îngustă, apare o doamnă, între 60 și 70, care ne privește curioasă. Întrebăm direct dacă putem să-l vedem, „pentru câteva minute, pe domnul Istrate, în speranța că nu am greșit adresa…”. Femeia răspunde scurt la salut, bombăne ceva, apoi cu voce plină ne spune că „domnul Istrate e bolnav”, că „de mult timp nu se simte bine” și că „nu crede”, dar că o s-o-ntrebe pe…. Poarta hodorogește iar, zăvorul izbește din nou, și mai rece, se aud câțiva pași, apoi liniște. Pe strada umedă, mașinile continuă să „fâșie” într-un ritm infernal.

După câteva minute de așteptare, ne îndreptăm către fereastra cu pricina. Prin perdeaua trasă, de astă dată, se zăresc greu două chipuri: cel descărnat, al lui Istrate, aproape de figura unei femei mult mai tinere. Stau pe un studio și urmăresc, concentrat, un program tv. Batem în geam. Femeia se ridică brusc și trage draperia, apoi ne face un semn cu mâna.

„Nu contează cine sunt, iar cu Istrate nu puteți vorbi, că-i mort!”

După câteva minute, poarta se deschide din nou și apare doamna din încăperea de la stradă, care ne ia, hotărâtă, la rost, fără niciun fel de introducere. „N-aveți altă treabă?! Nu aveți nicio altă treabă de stați pe la porțile oamenilor?” întreabă cu repetiție, aproape fără să respire. „Putem vorbi, câteva minute, cu domnul Istrate? Sunteți fiica lui?”. „Nu contează cine sunt, iar cu Istrate nu puteți vorbi, că-i mort!”. „E mort?!” întrebăm noi, într-un glas, destul de comic, deși n-ar fi fost cazul. „E mort demult!” spune femeia iar. „Doamnă, sper să nu glumiți cu asta! Noi am văzut un bărbat pe geam”, „Vi s-a părut!” ne-o taie doamna. „Poate nu e domnul Istrate, bătrânul pe care l-am văzut…”, încercăm o temporizare. „Poate!”. „Și poate că domnul Istrate nu stă aici…”, „Nu poate, sigur. Istrate stă la numărul 400!”. „La 400?! Dar ce-i la 400?!”. „E cimitirul!” spune femeia tot mai răstit. „Și lăsați-mă, dracului, în pace, odată! Vă țineți de capul omului. Nu înțelegeți că e mort? Morții cu morții, viii cu viii. Lăsați-l să doarmă-n pace!” mai spune femeia și ne trântește, pentru a doua oară, poarta-n nas.

Înțelegem că Istrate este perfect blindat și că, doar printr-o minune, am putea sta de vorbă cu el, măcar și câteva secunde. Ne întoarcem spre mașină pe același drum, prin fața ferestrelor. Draperiile grele le acoperă complet.

La primărie, Istrate e viu

Până să ne urcăm în mașină, ne intersectăm cu o doamnă pe bicicletă, care ne spune, din mers, că femeia îi e soție și nu fiică, că e bolnav, într-adevăr, că nu l-a mai văzut de luni bune ieșind din casă, dar că trăiește, pentru că încă-i vine pensia.

La primărie, Dan Țălnaru, director general IICCMER, primește confirmarea că omul e în viață, dar că ne va fi imposibil să vorbim cu el.

Lângă primărie, o biserică veche, superbă, deși timpul i-a mușcat tencuiala pe ici-pe colo. O admirăm, îi facem poze, ne facem cruci, prindem curaj și ne rugăm de încă o șansă. Urcăm în mașină și ne întoarcem la casa lui Istrate, măcar să-i anunțăm soția că omul îi trăiește, fiind bine-mersi.

Când ne vede, femeia iese la geam și-ncepe să ne facă cu ou și cu oțet. Când să ne-njure, ne revoltăm și-i cerem să fie mai civilizată. „Eu zic să plecați dracului de aici, până nu vă-njur!!”, mai zice, închide iar fereastră și trage draperia.

Oameni care n-au dat, în viața lor, o gherlă

Înțelegem că nu e ziua noastră și ne îndreptăm către un minimarket cu bar, plin ochi, ziua-n amiaza mare. Oamenii joacă table, cărți, poate, pe undeva, și șah. Îi întrebăm dacă îl cunosc pe Istrate, iar ei se fac că nu-nțeleg. „Care Istrate?!”, „Dar cine e Istrate?”, dar cine suntem noi, dar ce vrem și ce avem cu el?!

„Știți că domnul Istrate a fost comandant, la Penitenciarul Gherla? Că se află pe lista celor mai odioși torționari? Că a fost informator al Securității toată viața lui? Că v-a turnat pe toți de aici la Securitate, de când a venit la IAS Peciu Nou, ca mulgător de vaci?! Știți toate astea?”, îi întrebăm pe oameni. Unii ne privesc ne-ncrezători, alții continuă să socotească dublele la table, alții se fac că nu aud.

Doar unul e mai are curajos: „Da, dom”le, știm asta. Am văzut la televizor. Îl știm de mult, dar nu prea ne băgăm în viața altora. E bolnav, nu mai iese din casă. De când a venit aici, a fost cuminte, deși spuneți că dincolo de cumințenia lui a fost nemernic. O fi fost. Acuma ne dă pace. La magazin mai vine doar nevasta, Angelica. La început, l-a îngrijit, ca fată-n casă. Pe urmă a luat-o de nevastă. Moșu are vreo șapte fete: două din prima căsătorie, una din a doua și patru cu asta. Vorbește lumea, că nici noi nu suntem siguri. Vorba ei, că ziceți că v-a spus că-i moșu mort. Apăi nici viu n-o mai fi în halu-n care e…”

Câțiva dintre ceilalți, în vârstă și ei, continuă să ne privească pe sub sprâncene, cu aerul că-i deranjăm.

Fac parte dintre norocoșii ale căror vieți n-au dat, cu siguranță, gherlă, niciodată…