LISTA TORȚIONARILOR CARE TRĂIESC. Constantin Teodor Istrate, zis Napoleon, „unul din marii criminali ai pușcăriei” de la Gherla, care l-a „jucat în picioare” pe Paul Goma

Gândul în parteneriat cu Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) vă prezintă astăzi profilul celui de al cincilea torționar comunist identificat de autorități. Constantin Teodor Istrate a deținut funcții de conducere în Penitenciarul Gherla, începând prin a fi comandant de pluton (oct. 1954 – 1956), apoi ajutor de serviciu al comandantului și locțiitor comandant pentru spate (1956 – iun. 1957), locțiitor comandant pentru pază și regim (1957 – dec. 1958 și 1 mart. 1959 – 1961), comandant (dec. 1958 – 1 mart. 1959).

Istrate a fost, totodată, șeful grupei care executa condamnările la moarte. 

Potrivit Dicționarului Penitenciarelor din România comunistă – coord. Andrei Muraru – și Raportului „Comisiei Tismăneanu”, în perioada 1958 – 1960, la Penitenciarul Gherla au fost executați prin împușcare – în baza unor sentințe judecătorești – 28 de condamnați contrarevoluționari. În ultimii ani ai „deceniului negru”, în același penitenciar, au decedat 200 de deținuți: 34 în 1958, 72 în 1959, 94 în 1960.

ECONOMIE Suma URIAȘĂ la care ar putea ajunge un bitcoin în 2025. Predicțiile experților în criptomonede

21:32

ACTUALITATE Marcel Ciolacu, mesaj în ultimele ore din 2024: „Nu a fost un an ușor, dimpotrivă / De la miezul nopții putem circula LIBER, pe orice cale, în spațiul Schengen”

20:26

Constantin Istrate a rămas în memoria deținuților politici încarcerați în acei ani la Gherla drept „unul din marii criminali ai pășcăriei”, cel despre care Paul Goma scria în cartea sa, „Gherla”: „Istrate e în stare să-ți dea cep burții cu degetul mic, cu unghia, să despice, în sus și, fără să se grăbească, să vâre mâna în burtă, să-și înfășoare mațele pe degete și să le tragă afară, centimetru cu centimetru – rămânând calm, politicos, bine crescut”.

IICCMER a depus o plângere penală la Parchet pe numele lui Constantin Teodor Istrate pentru infracțiuni contra umanității.

Materialul pe care vi-l propunem este un portret de torționar, așa cum se recompune el din sutele de documente cuprinse în dosarele personale ale lui Istrate, aflate astăzi la CNSAS, precum și din declarațiile martorilor, supraviețuitori ai torturilor „echipei morții”, de la Gherla; de asemenea, o reconstituire a vieții de penitenciar, așa cum apare ea în mărturiile foștilor deținuți politici, și un reportaj din Peciul Nou, Timiș, localitatea în care trăiește astăzi Constantin Istrate.

Reportajele despre torționarii în viață pe care IICCMER i-a identificat, iar gândul i-a găsit și intervievat, vor fi postate pe platforma multimedia tortionari.gandul.info ce va rămâne activă și pe care vor fi adăugate noi dosare pe măsură ce ele merg către anchetatori. Gândul a colaborat în cadrul acestui proiect cu Andrei Muraru, președinte executiv IICCMER, Dan Mihai Țălnaru, director general, și Adelina Țînțariu, director gen adjunct.

Constantin Teodor Istrate este cel de-al patrulea torționar pe numele căruia IICCMER a depus plângere penală la Parchet. Primul este Alexandru Vișinescu, fostul comandant al închisorii de la Râmnicu Sărat, trimis deja în judecată. Al doilea este Ion Ficior, fost comandant al lagărului de la Periprava, acuzat și el oficial de genocid. Al treilea este Florian Cormoș, cel care a condus – începând cu decembrie 1952 -, timp de patru luni, lagărul Columbia de la Cernavodă, perioadă în care au murit aici cel puțin 115 deținuți politici.

Un al cincilea torționar identificat de ICCMER, Iuliu Gheorghe Sebestyen, adjunct în anii `50 în cadrul Penitenciarul Gherla, nu a mai ajuns să fie judecat pentru crimele sale, el decedând anul trecut astfel că dosarul său nu va mai fi investigat de procurori.

CITEȘTE AICI DOSARUL COMPLET AL CAZULUI ALEXANDRU VIȘINESCU

CITEȘTE AICI DOSARUL COMPLET AL CAZULUI ION FICIOR

CITEȘTE AICI DOSARUL COMPLET AL LUI FLORIAN CORMOȘ

O fracțiune de secundă l-am zărit pe Istrate, prin sticla translucidă a uneia dintre ferestrele casei sale, de lângă Timișoara, apropiindu-mă de poartă. O țeastă descărnată, mumificată din care mai trăia doar privirea izvorâtă din găvanele osoase: amestec de spaimă, derută și neputință.

L-am recunoscut fără să-l fi cunoscut; după privirea îngrozită în care i se zvârcoleau amintirile. 

CITEȘTE AICI CUM L-AU GĂSIT REPORTERII GÂNDUL PE TORȚIONARUL ISTRATE

Portretul torționarului la tinerețe

„Istrate era un tip țigănos, mic, pirpiriu, cu o figură vicleană, de ticălos”, îl descrie fostul deținut politic brașovean, Octav Bjoza, întemnițat la Gherla în perioada în care torționarul fusese, pe rând, comandant de pluton (oct. 1954 – 1956), ajutor de serviciu al comandantului și locțiitor comandant pentru spate (1956 – iun. 1957), locțiitor comandant pentru pază și regim (1957 – dec. 1958 și 1 mart. 1959 – 1961) și comandant (dec. 1958 – 1 mart. 1959). „Da, politrucul Istrate, zis și Napoleon, era unul din marii criminali ai pășcăriei. El și cu plutonierul-major Șomlea – altă brută -, zis „Vaca Neagră” sau „Cap de Vacă”, și cu încă unul…” își amintește Paul Andreescu din Constanța.

„Păi, comandantul închisorii, Goiciu, era criminalul, și pe lângă el erau ăștia: Istrate, frații Șomlea și Cârciu. Spaima Gherlii, ăștia erau!”, rememorează și Ioan Pop, din Satu Mare. „După revolta frontieriștilor, din ’58, în fiecare duminică nu se auzea” decât strigăte”, povestește Toader Botez, din Vaslui. „Pe rând, câte un etaj era la bătaie. În fiecare duminică ne băteau – era acolo locotenentu” major Istrate și locotenentu” Tudoran. Fie că ai stat pe pat, fie că te-ai uitat pe geam, fie că te-ai uitat urât, primeai zece zile de izolare sau bătaie”. „A fost teroare, dom”le… Zbirul în perioada aia când spune el, era locotenentul Istrate. Ăsta era un tip mic, moldovean, se ținea în permanență țanțos… El era cu bătaia” completează Nicolae Ciurică.

„Istrate era la ordine și pază. O bătut pă mulți. L-o bătut pă unu” acolo de tăt o fost negru. Când o venit nu l-am cunoscut, și stăteam cu el, împreună, de două-trei luni de zile!” adaugă la portretul torționarului, Onisim Blaj, din Sălaj.

„La revolta frontieriștilor, Istrate s-a urcat pe scară și a tras în plin cu pistolul mitralieră. N-am văzut niciun mort, dar răniți am văzut. Mi i-a adus Goiciu, înspăimântat ca o fiară turbată: Doctore, ce vezi aici să tratezi și să uiți când ai să pleci, altfel ai să pățești ca ei!” povestește, încă emoționat, Gheorghe Comea, din București.

„La Gherla bătăuși erau toți. Dar cel mai feroce, în perioada când am fost eu, era locotenentu” ăsta, Istrate. De el vorbește și Paul Goma în cartea lui. Povestește ce bătaie a luat din cauză că i-a găsit o bucățică de hârtie, ceva. Pentru chestia asta l-a bătut cu vâna de bou…”, întărește Alexandru Jauca, din Suceava.

Paul Goma, victima torționarului Istrate

Părerea unanimă este că portretul exact al torționarului Istrate, la tinerețe, este cel „executat” de Paul Goma, în cartea sa, intitulată „Gherla”. Iată ce spune Goma: 

„…Știam de la alții că Istrate e în stare să-ți dea cep burții cu degetul mic, cu unghia, să despice, în sus și, fără să se grăbească, să vâre mâna în burtă, să-și înfășoare mațele pe degete și să le tragă afară, centimetru cu centimetru – rămânând calm, politicos, bine crescut”, scrie la pagina 196 a cărții sus-amintite. 

Acest soi de rafinament pervers al terorii l-a manifestat Istrate, alături de grobianul său coleg, plutonier Șomlea, și în momentul în care i-au aplicat scriitorului ultima bătaie, înaintea liberării sale din penitenciar.

„Au început amândoi un parter: Șomlea cu bâta și cu picioarele, Istrate numai cu picioarele. De loviturile care veneau de sus, de la bâtă, nu mă puteam feri, pentru că nu le vedeam și nu le vedeam pentru că trebuia să fiu atent la cele patru picioare, dinspre ele venea pericolul cel mare. Și totuși… Cizmele bine umplute ale lui Șomlea, cizmele burdușite ale lui Șomlea mi-au devenit, cu timpul… ei, timpul, timpul se dilatase, se zbârcise, dracu să-l ia, nu mai era el, vreau să spun că învățasem picioarele lui Șomlea, după primul șut. Pentru că plutonierul, butucănos, greoi, cu reflexe târzii, era previzibil (…) De Istrate, însă, nu mă puteam apăra. Istrate era un adevărat „om de gol”, cu reflexe proaspete și rapide, inteligent, derutant. Degeaba vedeam pantofii negri, lustruiți, pornind, pornind spre mine: mă feream prea devreme sau prea târziu sau îmi feream un loc, dar lovitura se ducea în altă parte, fulgerător. Nu mă puteam apăra de el. Și lovea numai la articulații: coate, umeri, noadă, genunchi, glezne. Nici o lovitură ratată. De asta ziceam că, cu timpul, ajunsesem să îndrăgesc cizmele dolofane ale lui Șomlea, cizme cinstite, cu inima-n palmă, fără ascunzișuri… Pe când pantofii domnului Istrate…” descrie Paul Goma supliciul, în aceeași carte, la paginile 205 și 206.

Constantin Istrate – dosar de torționar

Cum a ajuns Constantin Istrate să populeze coșmarurile tutror acestor oameni încarcerați de sistemul comunist la Gherla? Cine a fost acest om și ce l-a împins spre abjecție și crimă?

Iată ce spun despre el autobiografiile, rapoartele ofițerilor de legătură, notele sale informative, documente cuprinse în cele două dosare consistente, aflate în arhiva CNSAS.

Copilăria și adolescența

Constantin Istrate s-a născut la 26 iunie 1926, în satul Mălini, județul Suceava, într-o familie de țărani săraci, alături de alte patru surori și de doi frați. Tatăl era muncitor forestier, iar mama casnică. În ’40, Istrate termina primele șapte clase primare la Mălini, fiind, deja, angajat slugă la Alexandru Voicu, învățătorul școlii, încă din 1939 – la vârsta de 13 ani.

Rămas fără „slujbă” în ’42, când dascălul a fost concentrat ca ofițer rezervist, Constantin Istrate devine tăietor de lemne pe domeniul Casei Regale, în Suceava, împreună cu tatăl și fratele său. 

În primăvara lui ’43, cu ajutorul lui Alexandru Voicu, revenit din concentrare, frații Istrate vor fi angajați de cumnatul său, preotul Gheorghe Ghenu. Acesta deținea în comuna Cotnari, Iași, suprafețe importante de vie și cirezi de vite, iar pe cei doi i-a tocmit cu plata în natură, pe an – 400 Kg de fiecare, „masă și casă”.

Istrate povestea ulterior – potrivit „Autobiografiei” sale, datată 7 octombrie 1955, cuprinsă în Dosar nr. 176611, f. 12., Fond Rețea, Arhiva CNSAS – că pe moșia „chiaburului” a îndurat „cea mai cruntă mizerie” pe care a cunoscut-o în timpul regimului burghezo-moșieresc, întrucât muncea zi lumină, dormea în grajdul vitelor, iar „stăpânul” îi aplica pedepse „pentru cele mai mici greșeli”.

În noaptea de Înviere a anului 1943, după ce fratele său, Ilie, fugise de pe moșia lui Ghenu, în urma unei bătăi crunte primite de la preot, a „dezertat” la rândul său.

Potrivit aceleiași „Autobiografii” din 1955, Istrate fugise pentru că, în urma incidentului, preotul se răzbunase pe el, dându-l pe mâna jandarmilor din Cotnari de la care luase o „bătaie bună”, pentru a le divulga acestora locul în care se ascundea Ilie. 

La Mălini n-a putut rămâne mai mult de o săptămână. Aflând că este dat în urmărire generală, pentru nerespectarea contractului încheiat cu preotul, a fugit în munți, împreună cu fratele său. Ajunși pe Valea Bistriței, cei doi intră ajutori de ciobani la un păstor, Vasile Luncașul, din Cotârgaș, Suceava, ulterior aflând că preotul Ghenu îi dăduse în judecată, acuzându-i de încălcarea clauzelor contractuale și de furt. Procesul, desfășurat la Judecătoria din Târgu Frumos, a dat câștig de cauză inculpaților.

În octombrie 1943, Constantin Istrate se „strămută” de la Vasile Luncașul, la Toader Luncașul – alt proprietar de oi -, unde lucrează până în martie, ”42, când este arestat de jandarmii din Cotârgaș și expediat la Bacău, unde este „vărsat” în detașamentul de premilitari, care tocmai pleca spre Focșani.

Aici este numit de directorul școlii militare locale, Gheorghe Bouaru, la „comanda” detașamentului de premilitari, care urma să participe la lucrările genistice ale Batalionului 6 – Drumuri, din Focșani, privind consolidarea șoselei Focșani-Galați, lucrare care făcea parte din complexul operațional de fortificare a aliniamentului strategic Focșani-Nămoloasa-Galați.

Nici aici Istrate nu face, însă, prea mulți purici, reușind, după câteva încercări și peripeții, să-și revadă părinții, refugiați în comuna Mărgineni, Neamț, aflată la doar opt kilometri de Piatra Neamț.

Până la 23 august 1944, Istrate muncește „zilier” în Mărgineni.

Viața după 23 august 1944

Imediat după insurecție, datorită tatălui, care cunoștea limba rusă, întreaga familie este angajată la moara fostului general Dragu, din Mărgineni, rechiziționată de comandamentul sovietic local pentru nevoile trupei.

După o încercare de revenire în comuna natală, în octombrie ’44 – unde își găsește casa distrusă de război, și unde frații Istrate se îmbolnăvesc de tifos în doar câteva zile, din cauza sărăciei și a mizeriei – întreaga familie decide să revină la Mărgineni, unde intră servitori, cu plata în natură, la preotul comunei, Constantin Lefter, proprietar de moară și pământuri.

După trei ani, în toamna lui ’47, Istrate pleacă, din nou, „acasă”, la Mălini, unde se angajează ca tăietor de lemne.

Atunci își începe el „cariera” politică, devenind membru al organizației locale a Tineretului Sătesc – controlată de comuniști -, „muncă” pentru care este recomandat de doi prieteni ai căror părinți erau simpatizanți comuniști.

Va activa în organizație până la data încorporării – septembrie 1948. 

Armata

Perioada a efectuat-o la Centrul de Instrucție al Jandarmeriei din Tășnad – din luna octombrie 1948, până în aprilie 1949. Tot aici, timp de o lună, a urmat cursurile unei școli de gradați, fiind avansat, la absolvire, în grad de „fruntaș”.

După instrucție, Istrate este repartizat la marea unitate operativă a Trupelor de Securitate – „Brigada de Securitate Comunicații” -, Batalionul 5 Securitate Comunicații Timișoara, unde rămâne până în septembrie 1949, când este trimis la Sibiu, la „Școala de Instructori”. Ulterior, în octombrie ”49, este repartizat instructor la Centrul de Instrucție Caransbeș, aflat în subordinea Comandamentului Trupelor de Securitate. Istrate „împletește” milităria cu politica și este ales membru în Biroul UTM pe unitate, responsabil cu „organizatoricul” – organizația Tineretului Sătesc fuzionând cu UTM în 1948.

Spre sfârșitul lui ”49, Constantin Istrate revine în Batalionul 5 Securitate Comunicații Timișoara, unde este numit „încheietor de companie”. La sfârșitul stagiului militar, comandanții îi propun să rămână în Securitate, ca subofițer, promițându-i că va fi trimis la specializare.

Și comunist, și securist

În martie 1950, Istrate este trimis la „Școala de Subofițeri MAI” din cadrul Centrului de Instrucție nr. 27 – Securitate Comunicații Satu Mare, de pe lângă Brigada de Securitate Comunicații. Pe 7 noiembrie 1950, Istrate este avansat „sergent major”, și repartizat la Batalionul 2 Securitate Comunicații Iași, în funcția de comandant de pluton la Centrul de Instrucție Gura Humorului – ulterior devenind șef de depozit, șef de popotă și șef al Cancelariei.

În ”51, Brigada Securitate Comunicații se desființează, iar Batalionul 2 Securitate Comunicații Iași se reorganizează, devenind Batalionul 4 Instrucție Iași din subordinea Regimentului 3 Pază Iași. În același an, Istrate este numit șef Biroul Registratură și Documente Secrete, la Batalionul 4 Instrucție Iași.

În 1953, între 1 mai și 7 noiembrie, Constantin Istrate urmează cursurile Școalii militare de ofițeri pază MAI Câmpina, fiind apoi „vărsat”, rapid, din cauza lipsei de cadre de penitenciar din MAI, împreună cu întreaga promoție a școlii, la Direcția Lagăre și Colonii de Muncă – formațiunea 0951 București și Direcția Închisori și Penitenciare – UM 0618 București din MAI.

În consecință noul sublocotenent Constantin Istrate este repartizat la Colonia de muncă Onești – formațiunea 0665, în funcția de șef al Biroului Pază și Regim, unde activează din decembrie 1953 până în mai 1954, când formațiunea se desființează. 

Din Onești, Istrate este transferat la Cernavodă – formațiunea 0767 „Columbia Cernavodă”, pe funcția de comandant de pluton supraveghetori. Pe 25 octombrie 1954, se desființează și „Columbia” prin Ordinul MAI nr. 257.

Ca atare, Istrate este mutat la Penitenciarul Gherla – formațiunea 0606, unde ocupă, pe rând, funcțiile de comandant de pluton (oct. 1954 – 1956), ajutor de serviciu al comandantului și locțiitor comandant pentru spate (1956 – iun. 1957), locțiitor comandant pentru pentru pază și regim (1957 – dec. 1958 și 1 mart. 1959 – 1961) și comandant (dec. 1958 – 1 mart. 1959). 

Torționar la Gherla

Potrivit Dicționarului Penitenciarelor din România comunistă – coord. Andrei Muraru – și Raportului „Comisiei Tismăneanu”, în perioada 1958 – 1960, la Penitenciarul Gherla au fost executați prin împușcare – în baza unor sentințe judecătorești – 28 de condamnați contrarevoluționari, iar în ultimii ani ai „deceniului negru”, în același penitenciar au decedat 200 de deținuți: 34 în 1958, 72 în 1959, 94 în 1960. 

Penitenciarul Gherla a fost un loc de detenție – și exterminare – de categoria I, unde erau încarcerați condamnații „contrarevoluționari”. Din aceeași categorie mai făceau parte penitenciarele Aiud, Făgăraș, Galați și Jilava.

Pe lângă Penitenciarul Gherla, funcționa o fabrică de mobilă al cărei comandant era ofițerul Aurel Mihalcea. Unități productive cu profil industrial mai funcționau pe lângă penitenciarele Craiova, Târgșor, Mislea, Mărgineni și Aiud.

Numărul deținuților politici aruncați în temnița de la Gherla a crescut continuu, apogeul fiind atins în perioada imediat următoare revoluției anticomuniste din Ungaria. Au fost operate atunci sute de arestări, în special tineri și studenți.

Potrivit surselor precizate, în decembrie 1956, la Gherla erau încarcerați 1.255 de deținuți politici, în iulie 1957 – 1.622, în decembrie 1957 – 2.253, în iulie 1958 – 2.852. 

În altă ordine de idei, regimului de detenție al condamnațilora de la Gherla a devenit extrem de dur odată cu înăbușirea revoltei „frontieriștilor” de la Camera 86, a Celularului I, din iunie 1958 – cărora li s-au alăturat și alte categorii de deținuți, de exemplu studenții arestați după evenimentele din Ungaria -, care au cerut intervenția Procuraturii și a Crucii Roșii, denunțând condițiilor infernale de detenție și tortura permanentă.

Revolta a fost curmată în sânge, iar urmările au fost cumplite pentru participanți și liderii „răscoalei” – condamnări, bătăi, anchete și pedepse discipinare.

Comandant pază și regim, în acea perioadă, era însuși „micul Napoleaon”, Constantin Istrate, care se dovedise a fi unul dintre cei mai abjecți torționari ai penitenciarului.

Iată cum își amintesc deținuții poltici de la Gherla acea perioadă:

Mărturia lui Octav Bjoza, Brașov

„…La Gherla avusese loc o așa-zisă revoltă a frontieriștilor. Au bătut cu picioarele de pat demontate în uși de ziceai că le sparg. Și au cerut să vină comandantul, să se revină la un regim de detenție mai uman, să li se dea pachete, medicamente, nu știu ce. Au adus pompierii cu furtune de apă ca să-i stropească, să-i ude. Și se-auzeau țipetele până în centrul orașului, căci penitenciarul e relativ aproape de centru, la 2-300 de metri. Și se auzea vuietul ăla, cum urlau deținuții. Atunci au lansat zvonul în oraș că închisoarea a luat foc, că-i un incendiu, și de-aia trec pompierii. Dar Istrate o pus pă terasa de la pavilionul II parter o pușcă mitralieră din-aia cu două piciorușe și-a tras, a luat la secerat fațada închisorii și se zice că un om ar fi murit și încă vreo câțiva ar fi fost răniți de gloanțele trase de acest criminal, care au ricoșat din paturile metalice”.

Mărturia lui Vasile Pânzariu, Suceava

„Înainte de revoluția din Ungaria am ajuns în Gherla. Am prins acolo și greva frontieriștilor din ”58, când Istrate o tras înăuntru, în camera mare unde erau frontieriștii, și a împușcat un maghiar în burtă. Ei, după aceea s-o introdus pedeapsa cu bătaia pentru orice mișcare. Îți fărâma” oasele, te scotea” să te speli la baie și pe trepte erau gardieni până jos. Și cu ciomege, cu lemne de mătură: „Arde-i! Dă-i!” Și desculț te lua”, nu dădea” voie să fii îmbrăcat. Când mergeai, treceai prin culoarul ăsta cu gardieni și: „Poc!” Mergeai mai repede, luai mai multe, stăteai mai încet, tot multe luai! Și când ajungeai, tot pocnit, dădea” drumu” la apă să te speli rapid. Și dădea” drumu” când la apa caldă, când la apa rece, și când erai cu săpunu” tăt pe tine: „Hai! Pas alergător! Dă-i drumu” înapoi!”.

Mărturia lui Gheorghe Comea, București

„Când cu revolta frontieriștilor, locotenentul major Istrate s-a urcat pe scară și a tras în plin cu pistolul mitralieră. N-am văzut niciun mort, dar răniți am văzut. Mi i-a adus Goiciu, înspăimântat ca o fiară turbată: „Doctore, ce vezi aici să tratezi și să uiți când ai să pleci, altfel ai să pățești ca ei!”.

CITEȘTE MĂRTURIILE SUPRAVIEȚUITORILOR DE LA GHERLA

Colaborarea ofițerului Istrate cu Securitatea

Colaborarea lui Istrate cu organele de contrainformații militare a început 1952, pe când acesta era șeful Biroului Registratură și Documente Secrete din cadrul Batalionului 4 Instrucție Iași de pe lângă Regimentului 3 Pază Iași. 

A fost recrutat de CI-stul regimentului în calitate de „informator necalificat” – adică neretribuit -, în primul rând pentru că lucra cu documente clasificate, ceea ce-l făcea să fie în contact cvasipermanent cu comandanții unității. Fără să fie „împins de la spate” de vreun angajament scris, Istrate își „turnase”, deja, câțiva colegi ofițerului CI. Iată ce scria acesta în referatul de recrutare al lui Istrate – nedatat, dar redactat, probabil, la sfârșitul lunii septembrie 1952. Arhiva CNSAS, Fond Rețea, Dosar nr. 176611, f. 48.

„Deasemeni tov. Istrate are un spirit critic și autocritic bine dezvoltate, are un spirit de orientare foarte larg și cu o ură nemărginită față de dușman astfel că în luna august 1952 a adus la cunoștința noastră o problemă a Plot. Baciu I. Ion care împreună cu Cdantul. Unității Maior Trifan Nicolae au furat lemne de la Gura Humorului din gară în timp ce unitatea se muta la Iași. În concluzie este un tov. bun pe care se poate conta din toate punctele de vedere fapt pentru care noi îl propunem ca să fie aprobat în munca de informator necalificat al Serviciului nostru în această unitate unde noi nu avem informatori necesari. Susnumitul va fi recrutat după aprobarea dată de către Serviciul Central – Serviciul de contrainformații al Trupelor MAI – în birou la mine și de către subsemnatul”.

Aprobarea de la București a întârziat, fapt care nu l-a împiedicat, însă, pe Istrate să rămână la fel de vigilent în ceea ce privește informarea organului – potrivit propriilor declarații – îndată ce observa „manifestări ostile ale cadrelor din unitate”.  

Odată plecat la Școala Militară de Ofițeri Pază, MAI Câmpina, Istrate a devenit neinteresant pentru Centrala de la București, dosarul său de rețea intrând, în aprilie 1954, în arhiva operativă a Direcției a V-a Contrainformații Militare din MAI, sediul Serviciului Operativ Penitenciare, Lagăre și Colonii din MAI – UM 0128 București. Va rămâne aici până în februarie 1955, când va fi expediat către Biroului Operativ din Penitenciarul Gherla – formațiunea 0606, condus de locotenentul major de securitate Ioan Vomir. 

După studierea dosarului, șeful Biroului „D” din Penitenciarul Gherla, locotenent Ioan Vomir, va propune Serviciului „D” din MAI recrutarea lui Istrate în calitate de „informator necalificat”, conform Adresă „strict secretă” nr. 001179 din 9 mai 1955 semnată de către șeful Biroul „D” din formațiunea 0606 Gherla, locotenentul Ioan Vomir. Arhiva CNSAS, Fond Rețea, Dosar nr. 176611, f. 36.

Recrutat fiind, Istrate „intră în pâine” rapid, furnizând conștiincios informații despre colegii de unitate, cele mai multe fără valoare operativă, dar care au rolul să-l încântă pe Vomir.

Pe 29 septembrie 1955, sublocotenentul Istrate își ia următorul angajamentul scris de a colabora cu organele de Securitate:

„Prin prezenta mă angajez în mod voluntar să colaborez cu organele Securității statului în vederea descoperirii elementelor dușmănoase ce uneltesc împotriva Republicii Populare Române. Informațiile pe care le voi furniza organelor Securității statului le voi da în scris sub formă de note informative și le voi semna cu numele conspirativ LEFTER IOAN în loc de numele meu adevărat Istrate T. Constantin. Informațiile vor fi obiective fără părtinire sau patimă și nu voi ține seama de persoană indiferent cine va fi ea (rude, cunoscuți sau prieteni). Sunt conștient că despre sarcina ce mi-am luato în fața securității statului nu voi discuta cu nimeni, iar în cazul divulgării ei mă fac pasibil de pedeapsă conform Legilor RPR”. – vezi foto din dosar

Agentul „Ioan Lefter” a rămas în rețea până în septembrie 1956, an în care a fost scos, întrucât devenise candidat de partid, iar Ordinul MAI nr. 60 din 1954 interzicea folosirea candidaților sau a membrilor de partid drept informatori.

Istrate devine membru PMR în anul 1958.

Lăsarea la vatră

În 1962, Constantin Istrate este trecut în rezervă cu gradul de locotenent major, din motive care nu se regăsesc în documentele sale din dosare.

În același an, potrivit documentelor cuprinse în dosarul său de rețea, fostul comandant al Penitenciarului Gherla devine președinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular, oraș Gherla. Documentele nu precizează modalitatea prin care Istrate a ajuns pe această funcție.

Cert este că, doi ani mai târziu, în 1964, îl regăsim pe Istrate promovat în funcția de vicepreședinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular Raional Gherla, ceea ce dovedește că Istrate, „miel blând”, sugea la două oi: Securitatea și Partidul.

Istrate, la pușcărie

În 1967, fulminanta ascensiunea politico-administrativă a ofițerului de penitenciare, Constantin Istrate, este retazată brusc de o condamnare la 10 ani închisoare corecțională, pentru delapidare.

Potrivit unor dovezi incriminatorii, vicepreședintele Sfatului Popular Raional Gherla deturnase sume importante de bani, încasate din vânzarea materialelor de construcții, care aparțineau Secției de Drumuri și Poduri Raionale, pentru a organiza „mese festive și chefuri cu liderii locali ai aparatului de partid și de stat”.

Acasă la Istrate, cu ocazia perchezițiilor făcute de procuratură, n-au fost găsite obiecte de valoare sau mari sume de bani, ceea ce dovedește că fondurile fuseseră cheltuite pe chefuri cu superiorii și plocoane menite să-i deschidă viitoare uși în politică și administrație. În cele din urmă, i-au fost deschise doar porțile Penitenciarului Dej, locul unde a fost încarcerat după pronunțarea sentinței.

Revenirea la Secu – suișuri și coborâșuri

Odată exclus din partid, pe motiv de condamnare, CI-ul din Penitenciarul Dej a demarat reactivarea vechiului agent. 

În 1967, Biroul „K” din cadrul Direcției Regionale de Securitate Cluj a cerut aprobarea de reactivarea a deținutului de drept comun Constantin Istrate – pe care a și obținut-o -, pentru a furniza informații despre colegii de celulă, sub același nume conspirativ – „Ioan Lefter”:

Munca de informare a lui Istrate nu are, însă, timpul necesar să atingă standardele anterioare întrucât este transferat, în decembrie 1967, la Penitenciarul Carasu; CI-ul din Dobrogea consideră că „Ioan Lefter nu le este util muncii”.

În 1972, după cinci ani de detenție, Constantin Istrate este eliberat și angajat pe un șantier din Satu-Mare, subordonat Trustului de Construcții Industriale din Cluj, unde va lucra până în februarie 1974.

Se transferă, apoi, la Zalău, devenind șef al Stației de betoane „Elba 2″, de pe lângă Întreprinderea Județeană de Construcții Montaj Sălaj, unde este abordat de CI-ul economic zonal, spre a fi recrutat ca informator, pe bază de „sentimente patriotice”. 

Obținând avizul superiorilor, pe16 iunie 1974, ofițerul Vlaicu îl convoacă pe Constantin Istrate la sediul Inspectoratului Județean Sălaj al MI, ca să semneze noul angajamentul de colaborator al Securității, de această dată sub numele conspirativ „Constantin Lefter”, în amintirea preotului chiabur.

„Lefter” a depus, în anii care au urmat, sute de note informative – cu referire la angajații Stației de betoane „Elba 2″ și a altor betoniere din cartierul Simion Bărnuțiu. Mulțumit de activitatea sa, Vlaicu propune, în iunie ’75, „stimularea în bani a agentului”.  

În 1979, Istrate se mută la Șantierul nr. 3 din cadrul Grupului de Șantiere pentru Construcții Industriale Zalău de pe lângă Trustul de Construcții Industriale Cluj, de unde continuă redactarea și furnizarea cu frenezie a notelor informative, despre noii săi colegi.

În primăvara lui ’82, alege să părăsească orașul, cerând, din motive necunoscute, transferul la Întreprinderea Agricolă de Stat din comuna Peciu Nou, Timiș, localitate unde domiciliază și astăzi; aici se angajează ca mulgător de vaci.

Nu după mult timp, Securitatea Județului Sălaj informa Securitatea Județului Timiș că se mutase pe raza sa de acțiune informatorului Istrate Constantin. Iată ce spune Adresa „strict secretă” nr. 2/VM/004248 din 12 mai 1982, semnată de șeful Securității Județului Sălaj, colonelul Valeriu Butiri și de un maior din cadrul Serviciului II. Arhiva CNSAS, Fond Rețea, Dosar 313578, f. 19. 

„Rugăm dispuneți identificarea numitului Istrate Constantin, fiul lui Toader și Ecaterina, născut la 22 iulie 1926 în Mălini, jud. Suceava, fost încadrat la TC Ind. Cluj-Grup Șantiere Zalău, în prezent plecat prin transfer la IAS Peciu Nou, jud. Timiș. Cel în cauză este informatorul organelor noatre cu numele conspirativ LEFTER CONSTANTIN. În cazul în care vă este util, rugăm să ne comunicați pentru a vă trimite dosarul său personal. 

La numai câteva zile, Securitatea Timiș a anunțat că este de acord cu folosirea agentului „Lefter Constantin” în rețeaua informativă locală, întrucât comuna Peciu Nou este situată în apropierea graniței cu Iugoslavia, ceea ce făcea ca localitatea să fie tranzitată de foarte mulți potențiali transfugi.

În consecință, Istrate intră în legătură cu șeful de post al comunei, plutonierul major Constantin Imbrescu, prin care furnizează Securității Timiș, în perioada 1982 – decembrie 1989, peste 70 de note informative cu referire la colegii de muncă din Ferma 4 a IAS Peciu Nou, precum și despre alte persoane aflate sub supravegherea Securității, între care: Anton Mranovăț, Ecaterina Gärtner – urmărită pentru că încerca să-i contacteze pe jurnaliștii de la „Europa Liberă” -, frații Grigore și Ion Jugănaru – urmăriți pentru că intenționau să treacă granița, Johann Hodwin, cetățean vest-german, care ar fi activat în emigrația politică românească din RFG – revenit în țară, în 1986, pentru a-și ajuta rudele din Peciu Nou să părăsească țara legal -, Ștefan Dipold și Toma Durdea. 

În 1987, Istrate se pensionează și obține un permis de „mic trafic de frontieră”, folosit ocazional pentru a trece granița în Iugoslavia.

După Revoluția din 1989, Constantin Istrate a continuat să locuiască la adresa din Peciu Nou, Timiș, acolo unde am fost și noi.