Gândul a demarat campania „Născut în România”. Îți prezentăm 20 de povești din maternitățile românești. Încercăm să strângem bani de la sponsori și de la dumneavoastră pentru a dota cu aparatură medicală o maternitate. Te poți alătura începând din 1 iunie donând 2 euro printr-un SMS la 877 (începând cu 1 iunie, ora 00:00). |
Prima notă din viața lui Măgurici a fost un unu. Atât a luat copilul Biancăi Măgureanu la scorul Apgar. „Când mi-au spus că ar fi bine să-l botezăm, a căzut cerul pe mine. Dar l-am botezat: Mihai Ștefan, și azi trăiește. La fiecare «fără zece» al fiecărei ore, eu și soțul meu ne sunăm să ne spunem «La mulți ani». «La mulți ani» pentru fiecare alte 60 de minute pe care Mihai le trăiește”.
Bianca Măgureanu e o mână de om. O mămică mignonă care de o lună de zile stă în spital, internată la Universitar. A venit aici după medicul ei, doctorița Cârstoiu, care i-a urmărit toată sarcina. „Un om mai precaut ca ea n-am întâlnit”, spune.
A crezut că-l va naște pe Mihai la termen, undeva la sfârșitul lui iulie. N-a fost să fie. Bebelușul s-a grăbit să scoată capul în lume la doar 27 de săptămâni și 5 zile. La naștere a avut un kilogram și o sută de grame – „era cel mai mic dintre toți bebeii aflați la Terapie”, își amintește mama. „S-a grăbit un pic”, explică Bianca nașterea. „A fost un cadou pentru Teodor, băiețelul meu mai mare, care m-a anunțat deja de când avea 5 ani că vrea un frățior”.
„Ar trebui să fiu medic, nu mecanic”
Măgurici – căci așa e alintat Măgureanu cel mic în salon – e un tip norocos. Chiar dacă nu-i mai mare decât un polonic. Asistentele de la Neonatologie îl iubesc, iar doctorițele Culcer, Ana și Roxana, îl răsfață, oferindu-i viață. Când Mihai s-a născut, nu exista niciun ventilator liber la Terapie. Erau patru pe secție nefolosite, dar toate stricate. „Când l-am văzut prima dată pe micuț, doctorul Roxana Culcer și medicul rezident Cristian Palade îl ventilau manual. Pur și simplu, copilului meu i se pompa oxigen în plămâni”, își amintește mama. „Erau soluții puține: să-l trimită la un alt spital, dar nu rezista la transport, sau să-l ventileze. Așa că Roxana Culcer a luat cele 4 ventilatoare stricate și a făcut unul bun. Atât mi-a zis: «Ar trebui să fiu medic, nu mecanic». Copilul meu a fost norocos; dacă se mai năștea încă un prematur după al meu, nu mai aveau ce să-i facă. Tot lui Mihai i-au făcut și injecția cu surfactant – un medicament care-i ajută să respire pe bebeluși. A fost ultimul flacon din spital”.
De o lună de zile de când stă internată, Bianca Măgureanu și-a ținut băiatul doar o singură dată în brațe. Altfel, îl privește zilnic, îl hrănește – impropriu spus, pentru că micuțul mănâncă printr-un furtunel, dar laptele pe care îl primește este de la mama lui – și se bucură de fiecare zi pe care Mihai o trăiește. Când puiul ei va respira singur, când va lua în greutate și când vor merge împreună acasă, Bianca vrea să-i scrie lui Măgurici jurnalul. „E atât de greu să auzi aparatele astea piuind… Te gândești: dacă se desaturează? Dacă îi scade pulsul? Credința mă ține. Atât.”
„Suntem sclavii sănătății publice”
„Nașterile nu așteaptă până se dau cine știe ce aprobări ori până vin medicamente pe programul național”, spune Ana Culcer. Șefa secției de Neonatologie de la Universitar, „pediatru bătrân” cum se autocaracterizează, zice lucrurilor pe nume: spitalul are nevoie nu doar de medicamente – „nu mai avem surfactant de nu știu câte săptămâni” -, ci și de bani pentru reorganizarea secției de Terapie Intensivă. „E neîncăpătoare pentru prematuri”, spune dr. Culcer. „Acum sunt 20 de pătuțuri ocupate, dar necesarul este dublu. Se întâmplă să vină copii și din alte spitale, se întâmplă ca-n gardă să fie maraton; sunt zile în care se nasc și 30 de copii. Uneori e dramatic; ești în luptă cu timpul. Creierul moare în 7 minute. Unde și ce să faci mai întâi?”
Nu e retorică, e realitate trăită de echipa medicală de la Urgență zi de zi. „Suntem sclavii sănătății publice”, mai spune șefa de la Neonatologie, care-și dorește nu doar finanțare pentru reorganizarea secției, ci și personal specializat și respectat. E mândră de rezidenții ei, pe care-i numește „elevii mei”, dar și de asistentele medicale, al căror salariu este infim, 450 de lei, în medie. „Ce să faci? Cum să-i ții pe oamenii aștia, aici, în spital? Toți pleacă să profeseze în străinătate. În scurtă vreme o să ajungem să ne tratăm la vraci și la babe. Astăzi nu se mai face medicină relaxat, ci la presiunea publicului”, mai spune Ana Culcer. Potrivit doctorului, oricine își permite să vină să dea lecții de medicină, invocând adesea ca sursă de cunoaștere informațiile obținute de pe internet. „Nu poți lucra sub presiune”, spune ea. „Fiecare individ e altceva. Nu există boli, ci bolnavi. Nu e normal să intre cineva peste medic și să-i spună ce să facă, sub pretextul că a citit el nu știu unde, ori că ți-a băgat nu știu ce în buzunar. N-am nevoie de nimic. Vreau doar să fim plătiți pentru munca noastră și să fim respectați pentru ceea ce realizăm”.
Doctoriței Culcer îi curge medicina prin vene. Tatăl i-a fost medic, la fel și bunicul, la fel străbunicul. „Fiecare nou-născut e un miracol. Suntem niște bucățele de lut peste care trece un abur de viață. Am emoții la fiecare țipăt de copil. Și nu mă satur de ei”, spune medicul prin brațele căruia trece fiecare bebeluș care se naște la Universitar. „Am cea mai frumoasă meserie din lume”.
INTERVIU Aveam o pată roșie în dreptul inimii, pe halat
Dr. Corina Grigoriu, medic primar obstetrică-ginecologie, șef lucrări la UMF „Carol Davila” București
Peste 3.000 de copii i-au lăsat o pată roșie pe halat, în dreptul inimii, Corinei Grigoriu, medic primar la Spitalul Universitar din București.
Ce înseamnă să fii ginecolog la un spital de urgență?
Să fii la dispoziția pacientului, chiar dacă asta înseamnă programul normal, plus ziua de gardă care se poate prelungi cu ceva neprevăzut, poate o naștere. Se întâmplă adesea ca „ziua” de lucru să aibă și 48 de ore.
Cum și cât e o zi de gardă?
24 de ore de consultații și adesea 6 – 8 nașteri pe durata acestui interval.
Câți copii ați asistat la naștere?
Nu i-am numărat niciodată, dar sunt între 150 și 200 pe an.
Cum se naște azi în România? Normal sau prin cezariană?
50 / 50. Dar bucuria ta ca medic este imensă, indiferent de felul în care aduci un copil pe lume.
Ce înseamnă nașterea pentru medicul Grigoriu?
Bucurie. Sentimentul e greu definibil. Îndată ce iese copilul, îl pun la piept. Instinctiv. N-am realizat multă vreme de la ce aveam o pată roșie în dreptul inimii pe halat.
Ce vă nemulțumește?
Că numărul de paturi din secții este insuficient, în condițiile în care, anul trecut, la noi s-au înregistrat peste 5.000 de nașteri, iar în ultimii ani trei maternități din București au fost închise. Că nu există un ecograf în Camera de Gardă – e vital să ai unul în Gardă. Că nu există o bună urmărire a gravidei în teritoriu; nu s-ar mai ajunge astfel la situații dramatice în Gărzi.
Ce vă bucură?
Când o familie care și-a dorit mult un copil sau care a făcut tratamente, obține în final o sarcină.
Vă impresionează…?
Mamele de prematuri, care stau înainte în spital și nasc copilași foarte mici. Dar te bucuri când ies cu copilul bine pe poarta maternității ori când îi reîntâlnești pe stradă și-ți spun: „Doamna doctor, ăsta e copilașul acela mic.”
Află aici mai multe despre campania Gândul
Povestește-ne aici experiența ta legată de materintățile din România
Servicii oferite gratuit de Orange, Vodafone și Cosmote. Nu se percepe TVA.