O poveste despre noul Național bucureștean, la 200 de ani de existență, în cel de-al 95-lea an din viața maestrului Beligan

200 de ani de teatru s-au scurs în București. 200 de ani de cultură, ca o lumină aprinsă în umbra smârcurilor Dâmboviței, 200 de ani de tabiet, de țigaret cu manșetă de ruj, de blană de nurcă, alunecată peste decolteurile adânci ale divelor, de ghetre și fulare albe lungi, de fracuri, bastoane și jobenuri, de cârciumi cu ștaif. 200 de ani de teatru și patină; de firmă luminoasă, sfârâind rece, în atingerea zăpezilor de altădată. 200 de ani de demnitate culturală, împliniți sâmbătă.

200 de ani de teatru au fost aniversați, ieri, în Piața Timpului din București. În josul firmelor infinite explodând în flacăra culorilor, de pe zidul magazinului Cocor, peste ploaia de stele de pe Hall of Fame-ul teatrului românesc, acolo, în mijlocul galaxiei, a fost descoperit un simbol: „Gongul Thaliei”.

E drept că doar din tablă, sunând dogit – ce-ar fi fost un ban în plus, ca să fie de bronz -, dar un simbol, un adevăr, o chemare. Primăria a pus banul; Oprescu a pus speech-ul. Un om a pus, încă o dată, sufletul: George Ivașcu, managerul-directorul-actorul Teatrului Metropolis.

El, amfitrionul, mi-a spus înainte de eveniment: „Astăzi, de ziua Maestrului Beligan, care coincide cu o zi superbă, Sfântul Filimon, protectorul actorilor – domnia sa s-a născut, iată, cu tot ce înseamnă binecuvântarea lui Dumnezeu -, în această Piața a Timpului, unde aducem omagiul marilor artiști, am inaugurat cel mai mare gong din Europa. El va suna pentru cei 200 de ani împliniți de la primul spectacol jucat în București, și pentru toți actorii, mare parte dintre ei, anonimi”.

Gongul Thaliei

Și Gongul Thaliei a bătut, la al treilea ecou, împlinirea celui de-al 95-lea an de viață a Maestrului Radu Beligan. 75 din anii săi i-a schimbat spre socotirea celor 200 ai teatrului bucureștean. La 20 s-a suit pe scândura Teatrului „Munca și Lumina”, din Capitală. Primul spectacol, „Crimă și pedeapsă”, în regia lui Mihai Zirra.

La 95, ieri, s-a așezat într-un jilț de catifea vișinie, cu margini de lemn aurit, în Piața Timpului, pe o altă scenă. „Astăzi împlinesc 95 de ani. O viață. Aproape un secol în slujba Thaliei. După tot acest timp, afirm cu satisfacție că nobila meserie căreia mi-am dedicat existența este, în continuare, la loc de cinste, în sufletele românilor. Și e normal. Teatrul este locul binecuvântat, unde oamenii pot trăi și visa împreună. Locul unde, odată ce s-a bătut gongul, ia naștere un miracol…Mulțumesc celor care au amplasat aici, pe locul în care a avut loc, în urmă cu 200 de ani, prima reprezentație teatrală românească, acest monument”.

Omul istoriei sale

N-ai cum să spui că Radu Beligan n-a fost, mereu, parte a istoriei în mijlocul căreia a trăit: patron de companie teatrală, care i-a purtat numele, la sfârșitul anilor 40; membru al PSD, din 1947, „pentru că era criză, și la cantina partidului se mânca bine”; membru al PCR, din 1962, „pentru că era o soluție de transfer de la Comedie, la Național”; membru CC al PCR, din 1969, pentru a schimba, poate, ceva din sistem; deputat al Marii Adunări Naționale, din 1961. Apoi, supraviețuitorul, egoistul, „tutancamonul”, „tatăl nostru”, recordmenul longevității actorilor pe scenă, inclus, de ieri, în selecta comunitate a Guinness Book.

75 de ani de scândură, de patronat, de directorat al Teatrului Național, de meserie, de „meșterie”. Radu Beligan este meșterul, „egoist” și celebru, al teatrului românesc și al propriei sale existențe.

Trăind prin ceilalți, la aniversare

Lamia Beligan, zâmbind, cu emoție. „Sunt foarte fericită că trăiesc ziua asta minunată. Sunt fericită că astăzi, când împlinește 95 de ani, poate să-și serbeze ziua pe scenă, așa cum și-a dorit întotdeauna. Scena a fost viața lui. A trăit teatru, a respirat teatru, a fost sensul vieții lui. Sunt bucuroasă că Dumnezeu i-a dat puterea și harul să mai joace la 95 de ani. Este uimitor; minunat”.

Mircea Albulescu, curgându-i două lacrimi pe obraz: „Între mine și Radu Beligan sunt zeci și zeci și zeci de ani de zile. Să-ți spun câteva gânduri ale mele despre el? Ne-ar prinde 2064. Un om minunat care, întâmplător, doar întâmplător, este și actorul și regizorul și scriitorul și omul de teatru, Radu Beligan.

Mircea M. Ionescu, surprins. „Trăim un moment în care mitul este cu noi. Acesta este Radu Beligan astăzi, spre nemurirea teatrului. Nu spui „Egoistul”, nu spui când a debutat, nu vorbești de regie, nu spui că se urcă pe scenă la 95 de ani și joacă. Spui de mit. Este cea mai frumoasă metaforă intrată în Cartea Recordurilor.

Ilie Năstase, răsfoindu-și memoria. „L-am văzut prima oară când aveam 16 ani; o jumătate de secol. Am auzit că vrea să ajungă la 100 de ani. Eu zic să ajungă la 101. Mai bine…”.

Uși deschise la Teatrul Național

Ca o împlinire, la aniversarea de 200, i-a venit, cuiva, ideea să deschidă ușile Naționalului bucureștean, aflat în reconstrucție.

Indiferent a cui a fost ideea de ieri, demersul a fost excelent. Am avut de-a face, live, cu două personaje de poveste: Dan Puric și sosia lui Al Pacino.

Sosia lui Al Pacino

Când l-am văzut pe „Al Pacino”, am rămas cu gura căscată. „Știți că…” dau să zic. „Da! Mi se spune Corpacino!”, spune el zâmbind. Îl privesc din nou. Nu-mi vine să cred. Ionuț Corpaci, sosia lui Pacino, este consultant artistic, cu state vechi în Național, cu asistență de regie la spectacole uriașe – de exemplu „Ghetto”, al lui Victor Ioan Frunză, cu Mircea Rusu și Maia Morgenstern.

Corpacino este ghidul nostru. Povestea lui despre noul TNB începe în Sala Media. Are un fel de joc, al lui; de interpretare, cu gesturi uneori repezi, alteori ample.

„În aprilie 2011 a început lucrarea de reconstrucție cu condiția ca în timpul lucrărilor, TNB să continue să joace. Cel puțin la o sală mare. Proiectul a început cu studii de prefezabilitate, fezabilitate și pregătire, undeva prin 2006, odată cu venirea lui Ion Caramitru la direcția teatrului.

Din cele patru săli de atunci – Sala Mare, Amfiteatru, Atelier și Operetă, fosta Sală Mică -, astăzi s-au făcut opt. „În clădirea din stânga, cum privești dinspre bulevard, spre Inter, corpul fostei Operete, sunt cinci săli, deja deschise.

Sala Media, realizată în fostele depozite de costume, pe care astăzi le-am relocat în afara Bucreștiului, de unde se pot închiria; Sala Mică, apărută prin reamenajarea fostului depozit al Muzeului de Artă Contemporană; Sala Pictură, în fostul atelier de pictură al teatrului, Sala Atelier, renovată, devenită o premieră europeană prin faptul că este o incintă octogonală, și Sala Studio, perla coroanei, fosta Operetă”.

Aceasta din urmă, spune Corpaci, este modulată, oferind posibilitatea montării de spectacole atât cu variantă de scenă italiană, cât și elisabetană. „O adevărată capodoperă de arhitectură interioară, realizată astfel încă din anii 60, de echipa de arhitecți condusă de Horia Maicu; o „mașinărie” prin care se poate recompune spațiul de spectacol” povestește Ionuț. În variantă italiană, sale are o capacitate de 540 de locuri; sub formă de arenă, ea dispune de 590 de locuri.

Mai sunt în lucru: Amfiteatrul în aer liber, construit deasupra Sălii 99, Sala 99, cu tot atâtea locuri și, bineînțeles, Sala Mare, cu 890 de locuri. „Acestea trei, sperăm să fie gata în decembrie, anul viitor, când Maestrul va împlini 96 de ani”.

Mai aflu că la Național se joacă în această perioadă 40 de spectacole, că media anuală a spectatorilor se ridică undeva la 170.000, în scădere față de aceea de 200.000, înregistrată înainte de începerea lucrărilor și că, pentru această activitate, TNB are un personal de 345 de oameni, dintre care 45 actori, cărora li se mai adaugă alți 150 de actori-colaboratori, anual. „Sigur că vom avea nevoie un număr important de oameni, când totul va fi gata. Dar până atunci mai e de lucru”, își încheie povestea pe „circuit”, Corpacino.

Amintiri din teatru

În două ore de vizită prin „Marele Teatru” – trei tururi de săli – , îmi retrăiesc 30 de ani de viață. La Atelier, examenele la actorie, din 80 și 82. Închid ochii și îmi sună în cap vocea învelită în fum de țigară a Olgăi Tudorache, la improvizație, apoi Dem, la monolog. Mai pe urmă, imaginea excepțională a lui Damian Crâșmaru, în „Domnul Cehov e îndrăgostit”, într-un spectacol, la vreo șase grade Celsius, în care fiecare replică împrăștia vălătuci de abur; a lui Piersic, în „Act venețian”, a lui Mălaimare, în „Harap Alb”; o nebunie…

La sala Studio, fosta Sală Mică, fosta Operetă, revăd scene cu Valeria Seciu, în „Valiza cu fluturi”, de prin ’83-”84, apoi secvențe dintr-un spectacol al lui Andrei Șerban. Și imaginea lui, obsedantă, mă urmăreșete pe hol, de-a lungul zidurilor, în orbecăiala sinistră, tentantă, umilitoare, senzațională prin catacombele clădirii, în „Trilogia antică”; o experiență copleșitoare.

Miroase a ceva amestecat – vopsea, parfum, soluție de lipit, lac, praf, transpirație curată. Același miros de măruntaie de teatru, de lemn, de aer încins, de metal de ștangă. Naționalul renaște, odată cu sufletele tuturor monștrilor săi sacri.

„Am vrut doar să vă ating”

Dan Puric se plimbă prin foaier cu modestia unui vizitator curios. Se uită la cărți, puțin adus de spate, aduce piciorul cu ceva din mersul meșterului său, Dem Rădulescu. Îl abordez într-un moment de pauză, după ce dă un autograf, pe colțul mesei, unei tinere. Are o privire limpede, curios-liniștită și un aer curat de zâmbet.

„Da. E un teatru respațializat. A fost destul de închis, pe structura aia comunistă, o știi, de un monumentalism rece și neprimitor, iar acum e refăcut pe o structură occidentală, aerisită. Mult mai bine judecat din punct de vedere al spațiului. Problemele care se pun acum sunt cele strict tehnice – calitatea scenei, a spațiului de joc -, care, deocamdată, nu sunt foarte în regulă. Vorbesc de acustică, de intimitate, uneori de lumini – Corpaci spusese și el ceva despre lumini, „prea joase”, la Atelier. Adică acolo unde s-a câștigat, fantastic, în materie de respațializare și accesibilitate a publicului, s-a pierdut din intimitate.

Dar asta nu e boala noastră, am văzut-o și afară. Când au refăcut diferite spații, neconvenționale, arhitecții au pierdut meșteșugul realizării unui raport necesar spectator-actor. Acum e mult metal, mult plastic, vocea pleacă aiurea. Dar, una peste alta, ce s-a întâmplat e benefic. Teatrul nu trebuia să rămână în poziția aia încremenită”.

O doamnă se paropie de noi, îi întinde mâna, o secundă, apoi o retrage. „Am vrut doar să vă ating” îi spune, și se îndepărtează.

„Am intrat în sălile noi. Mi se par cam reci. Accesibilitatea are o virtute, dar și intimitatea are virtutea ei. Când intri într-un teatru, intri ca-ntr-un templu, n-ai nevoie să te relaxezi. Sigur că e vorba și de repertoriu. Suntem într-o prăbușire totală a condiției artei teatrale, chiar și cinematografice, în România, în ciuda premiilor care s-au luat. Un soi de virus mimetic.

A dispărut orice fel de suflu românesc. Mai grav este că scriitorii, scenariștii văd România printr-un tomberon. Apar piese de teatru oribile, filme oribile care decapitează țara într-un mod groaznic. Și sunt oameni tineri. Sigur, nu e important să faci „Cântarea României”, înțelegi, dar să nu vezi esența unei țări, forța ei, demnitatea?! Marii noștri creatori n-au avut niciun fel de complex, nu i-a interesat ce zice Europa, ci ce spun ei. Acum e o lipsă de creatori în teatru, e o lipsă de text – foarte mult text fără substanță. Linia de emancipare a teatrului românesc e una de tip agresiv, american. Nu e de tip contemplativ, inteligent, românesc. Sunt piese proaste.

Știi cum e? Ne transformă apa de izvor în Fanta… Iar noi avem o apă de izvor excepțională”, spune Dan Puric, și mă privește, în continuare, cu o lumină de zâmbet, o umbră de tristețe.

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT ȘI PE PAGINA DE FACEBOOKMARIAN SULTĂNOIU