Omul care intră ÎN MINTEA CRIMINALULUI. „Acest joc pe care-l faci, de a încerca să gândești precum infractorul, poate lăsa urme”

Îi vezi în filme, sunt acei polițiști care intră în mintea criminalului și rezolvă cazurile cele mai complicate. În realitate, lucrurile nu sunt însă atât de simple.
O spune chiar unul dintre specialiștii în analiză comportamentală din Poliția Română. Are 45 de ani din care 20 de ani în Poliție. „Filmele nu au nicio legătura cu activitatea noastră. Nu suntem clarvăzători, tot ceea ce facem trebuie foarte bine argumentat științific, trebuie demonstrat științific de ce am ajuns la o concluzie”, comentează el, într-un interviu acordat Mediafax, sub identitate protejată. Recunoaște însă că „acest joc pe care-l faci, de a încerca să gândești precum infractorul poate lăsa urme”. Se bucură când rezolvă un caz, însă sunt și momente, puține însă, în care parcă ar avea mâinile legate. „Cel mai greu mi-a fost atunci când am știut, am simțit că am autorul în față și nu am avut probe ca să îl arestez”, spune el. Cazurile care l-au marcat sunt cele legate de „infracțiuni la viața sexuală cu minori”.

Cele mai importante declarații:

„Acest joc pe care-l faci, de a încerca să gândești precum infractorul poate lăsa urme, de aceea trebuie să fii foarte atent”

„Față de colegii noștrii care sunt în teren, suntem supuși la aceleași riscuri, dar avem un supliment de stres, generat din necesitatea de a înțelege și a privi fapta din punct de vedere al infractorului. Practic trebuie să ajungi să gândești de multe ori cum a gândit el, ceea ce presupune un stres destul de mare, cu efecte nu tocmai plăcute”

„Cel mai greu mi-a fost atunci când am știut, am simțit că am autorul în față și nu am avut probe ca să îl arestez. Aici e o chestie de tenacitate și de perseverență”

„M-au marcat momentele în care trebuie să interacționezi cu victima, în cazurile de infracțiune cu omor, e clar că nu ai victimă, dificil este când discuți cu victimele infracțiunilor la viața sexuală, este extrem de dificil. Să ajungi să empatizezi cu victima, să o sprijini, să o ajuți să retrăiască momentul, este extrem de dificil, mai ales când ai de a face cu victime minore”

„Filmele nu au nicio legătura cu activitatea noastră, nu suntem clarvăzători, tot ceea ce facem trebuie foarte bine argumentat științific, trebuie demonstrat științific de ce am ajuns la o concluzie. Ceea ce se vede la televizor, în seriale, este o treabă comercială care nu are nicio legătura cu realitatea”

„Am avut situații în care din planșele și schițele puse la dispoziție de colegii operativi ne-am format o idee, mergând la fața locului, deși trecuseră câțiva ani de la incident, ne-am făcut o cu totul și cu totul altă părere, altă imagine despre posibilul autor. Asta este prima etapă, în care studiem practic tot ceea ce ne pune la dispoziție ofițerul de caz. După acest pas, ne facem o evaluare a ceea ce vrem să știm, ceea ce am putea să știm și dacă în acest caz se poate afla. Aici intervine partea destul de dificilă, pentru că ancheta nu prea aprofundează informațiile despre victimă, sunt cele clasice, despre vârstă, studii, ori pentru a putea face o evaluare a victimei, trebuie să o cunoaștem foarte bine, mai bine decât se cunoștea ea însăși”

INTERVIUL INTEGRAL

Reporter: Ce înseamnă meseria de „profiler”?

Polițist: Cred că ar trebui să începem cu lămurirea acestui aspect, pentru că nu există meseria de profiler. Noțiunea de „profileri” a fost utilizată în anii 70, 80 de FBI, dar s-a renunțat la ea deoarece nu reprezenta exact ce făcea. Actuala formulă utilizată este de analiză comportamentală, ceea ce este puțin diferit.

Ce presupune asta?

Din punct de vedere al muncii, presupune două segmente diferite. Primul segment care reflectă situația cazurilor cu autori necunoscuți, colectarea indiciilor de la fața locului, a probelor, precum și alte informații adunate de poliție, despre victimă și despre locul faptei, astfel încât să genereze niște trăsături care să permită identificarea autorului. Nu în sensul de nume, prenume, ci în sensul de niște trăsături care să îl individualizeze într-un fel în comunitate. În situația în care există un suspect, activitatea de analiză comportamentală se bazează pe cunoașterea acelei persoane și a stabili dacă ea putea sau nu putea comite acea infracțiune.

Adică realizați un profil psihologic?

Da, un profil psihologic cu anumiți parametri care sunt utili ofițerilor din teren, anchetatorilor, pentru că de drept ei sunt beneficiarii acestei activități.

Ce înseamnă asta pentru dumneavoastră?

Presupune o muncă foarte laborioasă, cunoștințe foarte vaste din domeniul psihologiei, criminalisticii și în primul rând o vastă experiență în teren. Pentru a face parte dintr-o astfel de unitate și a putea face astfel de analize este nevoie de minim zece ani de experiență de poliție judiciară și de cel puțin cinci ani de experiență în domeniul psihologiei aplicate. La momentul de față, Poliția Română agreează ideea unei echipe formată din polițiști de poliție judiciară și psihologi, pentru că interpretarea oricărui loc al faptei, oricărui indiciu despre o persoană, trebuie privită independent, astfel încât psihologul să-și formuleze propriile concluzii, iar judiciaristul propriile concluzii, practic privim același obiect din două unghiuri diferite.

Ce înseamnă această meserie din punct de vedere al stresului, al vieții personale?

Față de colegii noștrii care sunt în teren, suntem supuși la aceleași riscuri, dar avem un supliment de stres, generat din necesitatea de a înțelege și a privi fapta din punct de vedere al infractorului. Practic trebuie să ajungi să gândești de multe ori cum a gândit el, ceea ce presupune un stres destul de mare, cu efecte nu tocmai plăcute.

Este greu?

Este foarte greu, pentru că, dacă în calitatea de ofițer de poliție judiciară te poți distanță de autor, pentru că ai probele la îndemână, aici trebuie să empatizezi cu autorul.

Să-ți imaginezi prin ce a trecut el, de ce a dorit să facă acel lucru?

Da, pentru că acea înțelegere a autorului se regăsește în locul faptei, în modificările pe care le-a adus acolo, aceste modificări reflectă propria viziune asupra acelei fapte. Trebuie să fac precizarea că analiza comportamentală este o componentă nu tocmai plăcută, în sensul că aceste indicii și această posibilitate de a lăsa indicii la fața locului, crește cu numărul de fapte. Nu este tocmai plăcut, dar asta este realitatea.

Cum se petrec lucrurile?

Activitatea noastră se împarte în trei etape, prima este cunoașterea locului faptei, este instituit la nivelul serviciului nostru, de a merge și a vedea locul faptei, de a simți, pentru că doar din poze sau filmulețe, imaginea nu este completă, pentru că fiecare loc are o anumită specificitate. Trebuie înțeles de ce a acționat acolo autorul, ce a făcut ca victima să fie victimă și atunci, dacă nu mergi la fața locului, nu-ți dai seama.

Am avut situații în care din planșele și schițele puse la dispoziție de colegii operativi ne-am format o idee, mergând la fața locului, deși trecuseră câțiva ani de la incident, ne-am făcut o cu totul și cu totul altă părere, altă imagine despre posibilul autor. Asta este prima etapă, în care studiem practic tot ceea ce ne pune la dispoziție ofițerul de caz.

După acest pas, ne facem o evaluare a ceea ce vrem să știm, ceea ce am putea să știm și dacă în acest caz se poate afla. Aici intervin partea destul de dificilă, pentru că ancheta nu prea aprofundează informațiile despre victimă, sunt cele clasice, despre vârstă, studii, ori pentru a putea face o evaluare a victimei, trebuie să o cunoaștem foarte bine, mai bine decât se cunoștea ea însăși.

Asta presupune o muncă foarte laborioasă, trebuie efectuată cu foarte mare atenție, pentru că trebuie văzut dincolo de imaginea pe care aceea persoană și-a construit-o față de familie și societate. Trebuie descoperite vicii și multe elemente.

Faza a doua, după ce aceste date au fost colectate, se trece la interpretarea lor și aici trebuie făcută o diferență între „modus operandi” și „semnătură”.

Semnătura este particularitatea autorului, care diferă de ce ar face în mod normal aceea persoană pentru a comite acea infracțiune. Pentru a omorî o persoană teoretic ajung două lovituri de cuțit, dacă găsim 20 de lovituri atunci deja avem o posibilă interpretare care iese din comun, din obișnuita comiterii anumitor infracțiuni și bineînțeles în situția infracțiunilor în serie, fie că vorbim de crime sau infracțiuni sexuale.

De obicei oamenii când aud de profileri, au imaginea creată de filme, cât de departe este de adevăr?

Filmele nu au nicio legătura cu activitatea noastră, nu suntem clarvăzători, tot ceea ce facem trebuie foarte bine argumentat științific, trebuie demonstrat științific de ce am ajuns la o concluzie. Ceea ce se vede la televizor, în seriale, este o treabă comercială care nu are nicio legătura cu realitatea.

Din studiile noastre se arată că nu există „nasul lui Pinocchio”, nu există o informație certă care să-ți spună ceva cert, sunt științe umaniste și niciodată unu plus unu nu fac doi, totul trebuie interpretat, în funcție de context, de victimă, de locul comiterii faptei, de modul, sunt foarte multe elemente care trebuie combinate și analizate cu foarte mare atenție. Ceea ce se prezintă în filme, că a intrat la locul faptei și deja începe să spună că e tâmplar, mecanic, nu are nicio legătura cu realitatea.

Cât va ia să realizați un astfel de raport?

Depinde de informațiile pe care le primim, după cum v-am spus, noi lucrăm în primul faza cu informațiile primate de la ofițerul de caz. În momentul în care cerem ce am avea nevoie în plus, aici intervine investigarea victimei, a suspectului, depinde de la caz la caz, ceea ce e o muncă laborioasă, poate să dureze câteva zile sau câteva săptămâni, pentru că neavând calitatea de martori, nu ai cum să obligi oamenii să-ți spună anumite lucruri. În general, vor să păstreze așa o aparență pe care și-a creat-o în societate, în familie și nu îi e ușor să vorbească despre vicii, despre latura ascunsă a vieții.

Au fost situații în care munca pe care o desfășurați, v-a afectat viața personală?

E o întrebare dificilă, în primul rând meseria de polițist te afectează, noi avem o glumă între noi cu „de la ce oră ai programul?” și noi răspundem: „de la opt la cât e nevoie.” Trebuie să fii foarte atent pentru că această interacțiune cu acești oameni, care au niște probleme te pot afecta în timp și poți avea la rândul tău probleme. Acest joc pe care-l faci ,de a încerca să gândești precum infractorul poate lăsa urme, de aceea trebuie să fii foarte atent.

Au fost dimineți când v-ați dus cu groază la muncă deoarece lucrați la un caz greu?

Cel mai greu mi-a fost atunci când am știut, am simțit că am autorul în față și nu am avut probe ca să îl arestez. Aici e o chestie de tenacitate și de perseverență. Recunosc că nu au fost multe situații când l-am avut în față și nu am putut proba, dar și când am avut stăteam și noaptea și mă gândeam cum să pot eu proba în instanță că el a făcut-o. E și un risc aici, pentru că nu trebuie să devină o chestie personală. Trebuie să îți menții întodeauna echilibrul pentru că altfel pot apărea erorile judiciare și nu e normal.

Cum arată o zi de muncă?

Mersul la serviciu și stabilirea unor targeturi, unor obiective pentru acea zi, dar destul de rar se întâmplă asta, deoarece lucrăm la mai multe cazuri și evaluăm cazuri din țară, încercăm să ne dăm seama dacă anumite cazuri sunt interconexate. Ne stabilim ce avem de făcut de obicei cu o zi înainte, de obicei colectivul stabilește prioritățile și efectiv trecem la analiză, fiecare pe segmentul lui, le desfacem în bucățele, le analizăm, facem niște mici ședințe de a discuta ce am văzut fiecare, de ce am văzut și venim cu argumente logice în care motivăm de ce ne-am format o anumită opinie referitor la un eveniment, despre o anumită probă lăsată la fața locului, despre o reacție a unui suspect și încercăm să ne dăm seama dacă vreunul dinrtre noi are o viziune mai bună, o opinie mai bună și atunci acest lucru se materializează într-un raport.

Povestiți-mi despre un caz care v-a marcat, care poate v-a făcut să vă gândiți cum a fost posibil ca un om să comită un asemenea fapt?

M-au marcat momentele în care trebuie să interacționezi cu victima, în cazurile de infracțiune cu omor, e clar că nu ai victimă, dificil este când discuți cu victimele infracțiunilor la viața sexuală, este extrem de dificil. Să ajungi să empatizezi cu victima, să o sprijini, să o ajuți să retrăiască momentul, este extrem de dificil, mai ales când ai de a face cu victime minore. Este extrem de dificil, mai ales dacă ai și copii acasă, este extrem de greu. La această întrebare pot să vă spun că mai ales că infracțiunile la viața sexuală, cele cu minori și e destul de greu să-și păstrezi obiectivitatea când faci ancheta.

Ce calități trebuie să aibă un polițist pentru a ajunge în departamentul de analiză comportamentală?

Pentru a face parte dintr-o astfel de unitate și este o practică la nivel european, sunt două categorii de polițiști, pe de o parte polițiști de la judiciară, anchetatori, cu o experiență de 10 ani, cu un back ground pe teren, plus psihologi care au cel puțin cinci ani expriență ca psiholog practicant. Cum spuneam, trebuie să privim același loc al faptei din două puncte de vedere diferite, să avem o imagine cât mai completă. Niciodată nu avem o imagine completă, dar să fim cât mai aproape de adevăr.