Marius Gane, sportiv de performanță, cățărător și alpinist himalayan de altitudine a discutat cu Descoperă despre ultima sa expediție din deșertul Atacama, Chile, unde a urcat pe cel mai înalt vulcan din lume – Ojos del Salado (6.893m), dar și despre ce înseamnă să fii alpinist și relația indistructibilă dintre munte, altitudine și dorința alpinistului de a depăși propria condiție.

 

Ambasador al României în alpinism, Marius Gane are la activ mai mult de 20 de expediții. A fost în munți din Nepal, Peru, Chile, Pakistan, Tibet – China, Caucaz, Turcia, Argentina, Kenya, SUA, Canada, Franța sau Kîrghistan. Unele dintre expediții au fost cu grad mare de dificultate, în vârfuri montane de peste 8.000 de metri, printre ele Everestul ( 8.848 m) sau Nanga Parbat (8.126 m) .

 

A început să practice alpinismul din curiozitate. Fratele mai mare, căruia îi plăcea alpinismul l-a adus pe munte. „Mi-a plăcut. Așa a început totul. După aceasta am avut un grup de prieteni cu care mergeam împreună la munte. Ne-a plăcut la toți. Împreună cu mulți din acel grup și acum practicăm alpinismul”.

 

Practică acest sport de mai mult de 30 de ani. „Am început la 14 ani și de atunci nu m-am mai oprit”. În contextul situației anilor ”80, în care armata era obligatorie, a decis să facă inginerie: ” Mai întâi a fost alpinismul, după a venit ingineria. Toți băieții voiam să facem o facultate care să ne scutească de o armată prea lungă și pentru că mă pricepeam cât de cât la matematică și la fizică, am ales ingineria”, ne-a declarat zâmbind Marius Gane.

 

Una dintre metodele de antrenament pe care le folosește sportivul de performanță este escalada. „Alpinismul însemnă pereți mai mari, altitudine, pe când escalada permite o lungime de coardă de maxim 40 de metri și cu dificultăți tehnice extreme.  În alpinism, dificultățile tehnice nu sunt la nivelul escaladei. Ce poți face la malul mării e greu să faci pe un perete de 300, 500 sau 1.000 de metri înălțime”.

 

 

 

În ultima expediție din Chile, care s-a încheiat la finele anului 2015, Marius Gane, vicepreședintele Federației Române de Alpinism și Escaladă, a urcat în premieră națională două vârfuri din Anzii Cordilieri: cel mai înalt vulcan din lume, Ojos del Salado (6.893 metri) și vârful geamăn (vârful de est – mai mic cu 0,5 m). Îndemnat de doi prieteni care au lucrat la proiect, conducătorul expediției, Marius Gane, a fost atras de specificul zonei și de deșertul Atacama, în care nu a mai fost până atunci.

 

Conform așteptărilor, expediția din Anzii Cordilieri nu a fost lipsită de greutăți. Condițiile meteorologice nu au fost tocmai cele mai bune – vânt și mult frig. „Cel puțin în ziua cu vârful, dimineața, au fost aproximativ -20, -25 de grade Celsius și toată ziua vânt. Vârful a fost ușor, am mers pe potecă, dar condițiile acestea de vânt și de frig l-au făcut neprietenos. Asta cred că a fost porțiunea grea pe care am remarcat-o”. Aceste condiții neprietenoase au fost, însă, depășite de Marius Gane. L-au ajutat experiența, mersul cât mai rapid, dar și echipamentul de bună calitate.

 

Pentru un alpinist, experiența este susținută de un element indispensabil – antrenamentul. „Contează mult pregătirea fizică, pentru că trebuie să-ți faci programul de aclimatizare, să-ți cari echipamentul într-un timp cât mai scurt posibil, pentru că ziua e scurtă, iar condițiile de zăpadă nu țin foarte mult. Trebuie să urci dimineața cât e zăpada întărită și trebuie să te miști repede. Asta presupune antrenament. Trebuie să mergi repede în zonele cu risc de avalanșă sau de căderi de pietre și numai între anumite ore, asta înseamnă că ai nevoie de viteză, deci, ai nevoie de antrenament”, ne-a explicat Marius Gane.

 

Pe lângă profesioniști, pe munte se încumetă să urce și oameni nepregătiți, care, potrivit lui Gane, pot ajunge pe vârf, însă „acelea sunt excepțiile”.  „Adevărat, oamenii bine-pregătiți pot ajunge pe vârf. Să vă dau un exemplu, în expediția Everest 2003, medicul expediției, Sebastian Coca, a ajuns foarte, foarte aproape de vârf, deși el nu era alpinist. Era pregătit fizic, alterga în parc, se antrena, e un băiat tânăr cu o constituție puternică, dar nu făcuse alpinism până atunci, dar putea să ajungă pe vârf. Deci se poate”, mai spune vicepreședintele Federației Române de Alpinism și Escaladă.

 

Relațiile interumane sunt importante în toate domeniile de activitate, cu atât mai mult în alpinism. ” În general echipa este esențială. Trebuie să te înțelegi cu coechipierii, să împarți munca cu ei, să faci un program comun. Și e bine să ai o echipă sudată, ceea ce înseamnă să mai fi fost împreună, măcar doi câte doi să se cunoască. Să vezi lucrurile în moduri apropiate, să ai un nivel de antrenament apropiat și valorile trebuie să fie undeva apropiate între coechiperi”, a explică alpinistul.

 

 

 

Marius Gane activează ca salvator montan, membru (voluntar) în echipa Serviciului Public Salvamont Argeș (zona Făgăraș Sud), din anul 1988. „E greu să cuprind într-o definiție simplă ce înseamnă a fi salvator montan. De fapt treaba noastră principală este de prevenire, intervenția e în ultimul stadiu când turiștii sau alpiniștii au probleme. Noi încercăm să fim în zone, în tot timpul anului. Să îndrumăm turiștii, să-i facem să se răzgândească să plece când condițiile meteo nu sunt convenabile. Și-n ultimă instanță mergem să-i căutăm când chiar au probleme”.

 

Din multitudinea de oameni pe care i-a salvat, Marius Gane vorbește despre ultimii – un grup de tineri, printre care se afla și unul cu piciorul fracturat, fapt care nu permitea grupului să se deplaseze.  „Informațiile pe care le aveam de la ei nu erau foarte clare, ei nu știau unde sunt, nu vedeau mare lucru și i-am căutat foarte mult. Nici nu i-am găsit în ziua aia, abia echipa de a doua zi a reușit să-i găsească. Telefonul mai avea un pic de baterie și vorbeam doar frânturi de fraze – „Ce vedeți în jur?”, „Unde credeți că sunteți?.  Atunci am văzut din nou cât de importantă este orientarea”.

 

În expedițiile de salvare, membrii serviciului de salvamont întâlnesc diverse obstacole: ” Viteza de reacție, de obicei suntem lenți. Avem o capacitate bună de organizare, dar trebuie să aduni mulți oameni și mult echipament în timp scurt și, de obicei, asta e o problemă. De cele mai multe ori, accidentele nu se întâmplă pe vreme bună și atunci e un obstacol, când e vreme bună și vizibilitate, la accidente grave vin elicopterele, dar când e ceață și vânt puternic, elicopterele nu pot interveni și atunci trebuie să mergi cu pasul și, după cum spuneam mai devreme,  prima problemă este orientarea. Trebuie să ajungi la ei,  să-i găsești cât mai repede”, afirmă Marius Gane.

 

Despre greutățile alpinistului, Gane vorbește dintr-o perspectivă foarte optimistă: ” E greu să evaluezi un risc maxim, dacă am scăpat, înseamnă că riscul a fost calculat și nu prea mare”. A avut, însă, și momente în care consideră că a fost norocos. „În expediția 2013, în Nanga Parbat, (Pakistan) am simțit că traversarea finală, de sub vârf, este riscantă, pentru că terenul e nesigur. Mergeam pe piatră friabilă, care se desprindea, nu era solidă. Zăpada se-nmuiase și puteau să plece oricând felii de avalanșă. Acolo am simțit că riscul e destul de mare. Aveam și bagaj greu, nu ne mișcam destul de bine. La 7.500 de metri e destul de greu”, relatează  Gane.