PREȚUL CUPRULUI la Roșia Poieni. „Doar noi am rămas, nouă familii. Am urcat casele pe munte. În mijlocul iazului a rămas biserica”. REPORTAJ GÂNDUL LIVE

Odată ratată încercarea de privatizare a CupruMin Abrud, „obiectivul” a fost complet secretizat. „Fără aprobare, exclus să intrați”, ne spune „paznicul” intransigent, de strajă la bariera muntelui. Drumul ocolitor și desfundat, pornit de jos, din porțile Abrudului, spre craterul deschis de exploatația de cupru în căciula pământului, la Roșia Poieni, se-ncheie, pentru noi, odată cu primul pas „în perimetru”. Omul își mestecă pâinea. E ora mesei.

„Asta e. Singur, șefu’ vă dă aprobare. Altfel ne dă pe noi afară”, zice și îl sună pe șef. Nu, șeful nu vrea, așa cum n-a vrut niciun șef, de la București la Abrud. „Nu puteți filma în exploatație, nu puteți avea „o discuție video” cu directorul companiei, nu puteți…”, ni s-a spus de la Ministerul Economiei. Dar cu cine putem purta o discuție despre soarta companiei, a oamenilor și a muntelui? „Cu biroul de presă”, vine sec răspunsul.

„Doar noi am rămas, câțiva oameni”

Aproape sigur că așa arată drumul spre iad: prost, furișat printre case vechi, din bârne, ridicate pe malul apelor roșii. Pe măsură ce urci, anevoios, strâns între pereți de stâncă, natura pleacă pe poteci, în susul muntelui. Jos, la poale, în cazanul cu metal „topit”, fierb osemintele tuturor morților locului – buni ori răi -, biserica lor și… viitorul.

Cei vii și rămași s-au împrăștiat pe dealuri, trăgându-și casele după ei. Câteva familii, în majoritate bătrâni. Două case ici, una dincolo, încă una jos, la malul apei „de aramă”. Restul a plecat în lume.

„Doar noi am rămas, câțiva oameni; nouă familii. Am urcat casele pe munte, odată cu sterilul. Fain sat a fost. 280 de familii. O Geamănă faină, ce să spun?!”, povestește femeia puțin temătoare, puțin surprinsă de interesul nostru. E singură, de doi ani. Bărbatul e plecat în lume, să caute de muncă. „Dar luna asta trebuie să vie”, spune ea, cu încredere.

De la „curmătură”, mai departe, funcționează exploatația minieră. Prin coasta ei, ocolește drumul care ne-ar fi adus, direct peste munte, la Geamăna, fără să-l mai încingem pe la poale, preț de vreo 200 de km. Asta dacă n-am fi fost alungați, „spre binele nostru”, din fața celei de-a doua bariere, închisă la intrarea drumului către crater de aceiași șefi ai „Departamentului de securitate”.

Roșia Poieni, o „lucrare” ceaușistă

Nenorocirea oamenilor din zonă a început la sfârșitul anilor `70, când Ceaușescu a hotărât deschiderea minei de suprafață de la Roșia Poieni, cea mai mare din Europa acelor timpuri.

„Practic, acolo, în vale, era satul. În 1979 a început exploatarea, la ordinul lui Ceaușescu, iar desființarea așezării a fost asumată. În `83, se depunea, deja, steril în iaz. Oamenii au fost expropriați. Cei mai mulți au plecat, alții și-au luat casele și s-au urcat pe deal. În mijlocul iazului a rămas biserica. La noi, nu vrea nimeni să dărâme biserici”, spune directorul general al CupruMin, Nicolae Victor Pavel.

Iazul, format ad-hoc, se întinde pe o suprafață de 60 de hectare, stăvilit de un zid de piatră de 60 de metri înălțime. Acesta urmează să se înalțe pe măsura exploatării minereului și a milioanelor de tone de steril deversat aici. Odată cu el, puținii oameni rămași la „casa lor” se vor fi cățărat și ei, atunci, tot mai sus, pe versant.

Iazul otrăvit

În iaz, scursura exploatării: steril tratat cu soluție bazică de la uzina de preparare, ape acide, formate în urma procesului de leșiere – fier, cupru, zinc, mangan – apă, lapte de var pentru neutralizarea apei acide. „Ajunge acolo tot ce scoatem din carieră. Minereul pe care îl ducem la uzină conține doar 0,36% cupru. Restul de steril ajunge în iaz. Neutralizarea cu var este necesară întrucât, sus, pe halde, se produce o reacție numită „leșiere”. În prezența unei bacterii, cuprul din steril se oxidează formând apa acidă, care se scurge pe versanți de unde ajunge în iaz, acolo fiind neutralizată cu var. De aici apar acele zone colorate; alb și roșu”, spune directorul.

Iazul de decantare este marea problemă a exploatației de cupru de la Roșia Poieni. Aici a început și pare să moară totul. Poluarea mediului – aer și apă -, necesitatea rezolvării stringente a acestei situații – la cererea expresă a organismelor europene -, toate la un loc constituie o problemă de nerezolvat, cauzată de lipsa banilor și de „foamea” statului hrăpăreț, proprietarul minei.

Dacă nu privatizăm, o mai ducem un an

Directorul Nicolae Victor Pavel spune că asta a grăbit încercarea de privatizare: necesitatea unei injecții de 35 de milioane de euro în „Stația de neutralizare a apelor acide și de recuperare a metalelor”. Plus încă 45 de milioane pentru retehnologizare și înlocuirea utilajelor „arhaice” – în serviciu de la începutul anilor `80 -, cu unele moderne. Bani care nu există.

„La ora asta, facem o descopertă minimă, pentru că nu mai avem utilaje de prelucrare și transport. La o tonă de minereu, ar trebui să scoatem două tone jumătate de steril, ceea ce ne-ar duce în situația de a nu mai fi rentabili nici cât suntem. Sigur că, în aceste condiții, în care cheltuielile sunt reduse la minim, există un profit operațional. Dar asta doar așa, ca să ne menținem activitatea. Altfel, suntem singura firmă de extracție minereu, din țară, care mai lucrează. Însă, mai mult de un an în atari condiții, nu vom mai putea funcționa”, anunță directorul.

Oamenii nu vor privatizare

Liderul sindical Lucian Țăran este de o cu totul altă părere: „Lucrurile nu stau chiar așa. Noi credem că investiția minimă, pentru lucrări de mediu, se poate face pe parcurs, din încasări. Nu e necesar ca societatea să fie privatizată. Mai ales la un preț foarte mic. E drept că oamenii se tem să nu fie trimiși în șomaj. Au o experiență urâtă din acest punct de vedere”.

De aceeași parte a baricadei se află și bărbații locului, actuali sau foști mineri în exploatație, pentru care teama că-și vor pierde locul de muncă e mult mai acută decât aceea că poluarea, omniprezentă, i-ar putea îngropa, la propriu și la figurat, înainte de a-și fi văzut copiii pe la casele lor. Dar și mai gravă este pierderea irevocabilă a oricărei speranțe.

Totul se plătește

Între timp, jocurile politice s-au încheiat, ambițiile au trecut. Ce se va întâmpla cu această companie în viitorul apropiat, nimeni nu știe. Dacă vor mai fi investitori, dornici să privatizeze; dacă noul guvern va mai scoate CupruMin la vânzare; dacă exploatația va mai putea produce, la cote de avarie, mai mult de un an sau doi.

O certitudine rămâne: de urgență, cineva trebuie să scoată din buzunar peste 30 de milioane de euro pentru a rezolva problemele de mediu la nivelul cerințelor UE.

Dacă nu și dacă societatea se va închide, făcând astfel imposibilă tratarea deșeurilor din iaz, iminenta catastrofă ecologică rămâne doar o chestiune de timp și nu de șansă.