RUINELE COMUNISMULUI. Cum au dispărut bucată cu bucată coloșii industriali al Epocii de aur

Combinatul de prelucrare a lemnului din Sebeș, cel mai mare angajator în anii `70, acum o ruină

O parte din fostul Combinat de prelucrare și industrializare a lemnului din municipiul Sebeș, județul Alba, vizitat de două ori de Nicolae Ceaușescu în anii `70 și `80, a ajuns o imensă clădire fantomă, din care a rămas doar scheletul, și care, de mai bine de 10 ani, face notă discordantă în peisajul zonei.

Combinatul de prelucrare și industrializare a lemnului a fost înființat în 1970 și era cel mai mare angajator al Sebeșului din vremea respectivă, iar în cadrul acestuia funcționau mai multe fabrici, între care de mobilier, tapițerie, semifabricate, cherestea sau PFL.

ACTUALITATE Plan Roșu de Intervenție. Patru autoturisme, implicate într-un grav ACCIDENT pe DN 14

12:02

EXTERNE Un elicopter de ambulanță a intrat în clădirea unui spital din Turcia, apoi s-a probușit la sol. Care ar fi prima cauză a TRAGEDIEI

11:45

Imensul Combinat s-a rupt în două în anii 1990, iar astfel s-au format două societăți – MDF Sebeș SA și Mobis SA Sebeș -, cea din urmă, odinioară fala Sebeșului, a devenit o simplă ruină, năpădită de bălării și cu un aspect dezolant. 

Ioan Poloșan, unul dintre angajații  care a lucrat ca inginer tehnolog din 1981 în fabrica de PFL, a declarat, corespondentului Mediafax, că este cuprins de „sentimente de furie” când vede ce a ajuns fosta fabrică Mobis, o parte din marea întreprindere.

„Combinatul exploata lemnul de pe Valea Sebeșului și se aproviziona cu bușteni. Era, la vremea aceea, cel mai mare angajator al Sebeșului, având în anii 1980 peste 4.000 de muncitori. S-a construit chiar un cartier pentru deservirea combinatului. În 40% dintre fabricile combinatului se lucra pe trei schimburi, 24 din 24, iar în restul doar pe două schimburi”, a declarat Ioan Poloșan.

El și-a adus aminte că marele Combinat a fost vizitat și de fostul președinte Nicolae Ceaușescu, iar la una dintre inspecții a fost și el prezent.

„Eu eram acolo când a fost în vizită, dar nu mai știu cu precizie anul. Eram inginer tehnolog în fabrica de PFL. Acolo, prin procesul tehnologic, era posibil să apară un incendiu tehnologic pentru că uscarea fibrei se făcea cu flacără deschisă. La trei zile, cam așa, mai făcea explozie. A venit un consilier al tovarășului la mine. Mă întreabă și îi răspund: >. >, mi-a spus el. Astfel i-am reconfigurat traseul vizitei și l-am dus în fabrica de tapițerie. Acele explozii nu erau neapărat însoțite de accidente”, a mai spus Ioan Poloșan.

După anul 1990 s-a pus problema retehnologizării Combinatului de prelucrare a lemnului din Sebeș. Din cauza dimensiunilor acestuia, care făceau imposibilă orice privatizare, în 1995 s-au format două societăți: SC MDF Sebeș SA, care cuprindea fosta fabrică PFL, și SC Mobis SA Sebeș cu restul fabricilor.

În noiembrie 1997, SC MDF Sebeș SA a fost vândută concernului italian Frati, companie care a fost achiziționată ulterior de SC Kronospan. Din păcate, SC Mobis SA Sebeș nu a avut o soartă bună și astăzi nu mai funcționează. SC Mobis Sebeș producea și comercializa mobilier și semifabricate din lemn. Mobila produsă aici era apreciată și cerută mai ales la export. Declinul Mobis a început în 2003 – 2004, iar în noiembrie 2005 fabrica de mobilă mai avea doar 10 angajați, după ce, în 2002-2003 numărul salariaților era de aproape 400.

În prezent, trei firme, cu sediul în București, care se află în procedură de faliment, sunt proprietare pe clădirea fostei fabrici Mobis și pe terenul aferent. Șansele ca imaginea zonei să se schimbe și să capete un aspect adecvat unui oraș cochet depind de soluționarea dosarelor care se află, din 2013, pe rolul Tribunalului București.

Purtătorul de cuvânt al Primăriei Sebeș, Nadia Mitrea, a declarat, că fără o decizie definitivă a instanței nu se poate interveni pentru modernizarea zonei în care se află fosta fabrică. 

Potrivit unor experți imobiliari, cei 97.570 de metri pătrați, adică aproape 10 hectare situate la intrare în municipiul Sebeș, unde s-a aflat fosta fabrică, ar putea valora circa cinci milioane de euro la un preț minim de 50 de euro per metru pătrat.

Primăria Sebeș a pus ipotecă de rang I și II pe teren și, în cazul în care acesta va fi valorificat, există șanse reale să-și recupereze creanța de 200.000 de lei, datorii ce decurg din taxe și impozite neplătite de către proprietari de mai mulți ani de zile.

Banii pe care îi are de recuperat Primăria Sebeș sunt puțini în comparație cu datoriile de milioane de euro pe care cele trei societăți le au către alți creditori mult mai mari precum Finanțele și bănci comerciale.

Fabrica de mase plastice Energia, „raiul” hoților după Revoluție

Sute de oameni obișnuiau să meargă zi de zi la muncă în halele fabricii de mase plastice Energia SA, una dintre cele mai importante fabrici de acest fel din sud-estul țării. Apoi, la sfârșitul deceniului trecut a „murit” brusc, pentru ca din 2011 să devină rai pentru hoți, ani la rândul fiindu-i dezmembrat corpul, smulse tone de fier vechi, „lucrări” care au transformat-o, încet, încet, într-o fabrică fantomă.

Construită la începutul anilor ’70, fabrica Energia număra în fiecare zi sute de muncitori ce-i treceau pragul și care, în două schimburi, realizau produse din mase plastice care apoi ajungeau în toată țara sau la export. Ridicată pe o suprafață de teren de peste 20 ha, la intersecția străzii Baba Novac cu șoseaua de centură de atunci a Constanței, acum bulevardul Aurel Vlaicu, fabrica deținea hale de producție, clădiri de birouri, cantină și chiar cabinet medical. 

După 1990, fabrica a fost privatizată, devenind Energia SA, iar producția a continuat, cu ceva succes, până spre sfârșitul deceniului trecut. Apoi, în 2009 – 2010, moare. Subit. Fără avertisment și, aparent, fără vreun semn de „boală”. Nu din cauza concurenței, după ce pe piață au apărut produsele din plastic mai ieftine, importate din China, cât din cauza unui prost management. În ultimul an de raportare contabilă mai rămăsese cu câteva zeci de angajați și datorii de aproximativ 2,5 milioane de lei.

În 2011, în urma unei decizii a Tribunalului Constanța, a fost declanșată procedura de insolvență, între creditori numărându-se companii mari, precum Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, Enel sau Rompetrol, dar și instituții publice locale, precum Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța ori Serviciul Public de Impozite și Taxe Constanța. O insolvență care a provocat coșmaruri foștilor angajați ce întâmpină și acum probleme mari în realizarea dosarelor de pensionare, arhiva cu datele personale nemaifiind de găsit, astfel că aceștia nu au putut obține încadrarea corespunzătoare în grupa de muncă, pentru anii lucrați.

Ulterior a fost declarat și falimentul pentru ca în 2014, unul dintre creditorii societății să primească dreptul, în urma unui proces, de a vinde platforma industrială. 

Anii au trecut și, în timp, zona învecinată ruinelor fostei Energia SA a fost curățată și transformată într-un cartier de blocuri ANL dar și vile și alte construcții private, suficient de cochet încât prețul metrului pătrat de teren în zonă să fie vândut cu peste 150 de euro.

De atunci, fosta fabrică de mase plastice a fost lăsată de izbeliște, fără nicio urmă de pază, invitându-i ani de zile pe hoții de fier vechi să o dezmembreze, bucată cu bucată. Ani în șir, o armată de oameni, adulți dar și copii, înarmați cu unelte de toate felurile, au tăiat porți și garduri, au dărâmat halele, au smuls fierul beton din ziduri, fără minime măsuri de protecție și fără să fie deranjați, nici de poliție și nici de proprietarii fostei fabrici. Se venea la furat de fier vechi ca la lucru, de parcă în unitate se lucra, din nou, în schimburi. Clădirile devastate și terenurile aferente fostei fabrici, transformate între timp în gropi de gunoi, erau tot ce a mai rămas dintr-o unitate, cândva, profitabilă.

Fostele active ale Energia SA sunt deținute acum de o firmă privată, iar zvonurile din mediul on-line anunță o demolare completă a ruinelor, pentru ca terenul să poată fi folosit în alte scopuri. În luna martie, terenul a fost parțial curățat de moloz și oarecum igienizat, iar utilaje și-au făcut apariția în zonă pentru a pune la pământ ceea ce nu mai putea sta în picioare în siguranță

Fabrica de Sticlă Azuga. Povestea unui colos care nu a trecut testul timpului

Printre unitățile care au ajuns mormane de balastru sau fier vechi se numără și Fabrica de Sticlă, una dintre cele mai vechi din țară. 1200 de oameni lucrau aici. A cunoscut perioade de înflorire și era renumită la nivel mondial prin produsele unicat care erau realizate la Azuga. Printre clienții de seamă se afla și familia regală.

Povestea Fabricii de Sticlă din Azuga începe în 1830. Acesta este anul în care Aslan a construit o „glăjerie”.

„Începutul fabricii de sticlă datează din anul 1830, prin înființarea de către Aslan a unei fabrici cunoscută și sub denumirea de Glăjeria lui Aslan. După ce a lucrat doi ani la montarea ei aducând striclari din Bohemia, producând sticlă suflată, colorată și geamuri, a închis-o în scurt timp din motive necunoscute nouă. Toate investițiile s-au ruinat, fiind rămase fără stăpân” a declarat Adrian Petre, viceprimarul localității Azuga.

Fabrica avea să prindă contur în 1879 când se contruiesc primele clădiri, pe vechiul amplasament al Glăjeriei lui Aslan, situate între văile Prahovița și Azuga, proprietatea lui S. Grunfeld, iar la începutul anului 1880 această fabrică a început să funcționeze cu un cuptor, producând sticlărie de menaj și artizanat.

„În 1881 s-a construit încă un cuptor, iar în 1891 al treilea cuptor. Produsele fabricii de sticlărie erau bine căutate pe piețele românești, făcând progrese importante. Fabrica avea 250 de lucrători, în mare parte aduși din Bohemia, iar o parte din muncitori erau localnici. Această fabrică funcționează până în anul 1936 când se închide. În 1942 își reia activitatea, proprietar fiind Domeniile Coroanei. Fabrica este preluată de către alți acționari în 1944, până când este naționalizată, în iulie 1948” povestește Adrian Petre

Articolele de iluminat, de menaj și ambalaj constituiau principalele articole din sticlă produse în fabrică.

Un moment important în evoluția fabricii de sticlă din Azuga l-a constituit angajarea, înainte de primul război mondial, ca inginer la cuptoare, a lui Emerico Montesi.

„Montesy devine directorul artistic al fabricii de sticlărie de la Azuga, funcție pe care o va deține până în 1939, anul închiderii temporare a atelierelor și în același timp, anul sfârșitului său prematur. În 1923, în timp ce meșterii nemți, polonezi, cehi și români lucrau mai ales sticlărie de menaj, frumos decorată prin gravare chimică, Emerico Montesy a înființat un mic atelier de sticlărie artistică, unde lucra piese de tip camée. Între 1924 – 1926, se execută foarte puține vase, dar în perioada 1929 – 1939, producția crește la aproximativ 600 de piese pe an. Montesy și echipa sa au lucrat plafoniere, bomboniere, vase pentru flori, pulverizatoare de parfum, cupe, boluri, dar și bibelouri: peștișori, broscuțe, șopârle, din sticlă colorată sau din sticlă în straturi” arată Peleș.ro

„Este cunoscut faptul că regina Maria, iubitoare a Art Nouveau-ului și Art Deco-ului, a achiziționat piese de sticlărie lucrate în aceste stiluri. Tot regina Maria a comandat la Azuga, în perioada 1930 – 1935, un serviciu pentru băut, în stil Art Deco. Deși piesele nu sunt semnate, ele nu puteau fi create decât de Henri Montesy, care era în acei ani directorul artistic al fabricii și nu putea lăsa o comandă atât de importantă în seama unui alt creator. Serviciul este din sticlă fumurie (culoare foarte dificil de realizat din punct de vedere tehnic), șlefuită în fațete largi, longitudinale sau radiale, și cuprinde 51 de piese” mai scrie Peleș.ro

Casa Regală, care se număra printre acționari, a comandat la Azuga servicii pentru băut de uz curent, care se află, în mare parte în patrimoniul Muzeului Național Peleș. Este vorba despre pahare pentru șampanie, vin, coniac, lichior, țuică, oranjadă, apă gravate cu cifruri diferite (ale regelui Carol I, regelui Ferdinand, regelui Carol II, prințului Dimitrie Ghica), la care se adaugă boluri, flacoane și carafe.

Din anul 1953 unitatea și-a schimbat profilul devenind fabrică producătoare de ambalaj (butelii și brocane) cu trei cuptoate de topire a sticlei. În 1985, a fost pusă în funcțiune o nouă capacitate de producție pentru sticlărie de ambalaj, acest fapt ducând la creșterea numărului lucrătorilor care se cifra, la sfârșitul anului 1989 la 1230 de persoane.

„Fabrica de sticlă, denumită după 1981, SC STIAZ SA, a produs articole de ambalaj din sticlă, de orice fel, și vase decorative GALLE, produse apreciate atât pe piața internă cât și pe piața externă. Articolele decorative tip Galle, în marea lor majoritate articole de serie mică și unicate, practic au reușit să ajungă în toate colțurile lumii. În 1999, odată cu procesul de închidere operațională totală a fost disponibilizat tot persoanalul societății. Cert este că la sfârșitul anului 2005, societatea avea mari datorii restante și nu s-a mai putut redresa” a declarat Adrian Petre

Autoritățile spun că după anul 1989, întreaga economie a orașului Azuga a avut de suferit. Acum, pe amplasamentul fostei Fabrici de Sticlă, în strategia locală de dezvoltare a orașului Azuga, se are în vederea costruirea unui Complex Rezidențial de locuințe.

Până atunci, însă, rămâne un schelet de beton care amintește vag că acolo, pe vremuri, era o industrie înfloritoare. Și o fabrică a cărei produse erau căutate în toată lumea.

Electroputere Craiova. De la „citadela electrotehnicii românești”, la mall

Uzina Electroputere Craiova era, înainte de anii 1990, un punct important de reper al industriei, iar datorită ei, orașul era numit „citadela electrotehnicii românești”. Astăzi, divizată în bucăți, o parte din fabrica ce producea transformatoare și locomotive, este mall.

Nu se poate vorbi despre realizarea sistemului energetic românesc și modernizarea sistemului feroviar și urban fără a aduce în discuție numele Electroputere Craiova. Fabrica a fost naționalizată în 1949. Pe atunci, la Craiova se reparau locomotive cu abur. Uzina a fost trecută din posesia lui Nicolae Malaxa în cea a poporului și era destinată producției de utilaj electrotehnic greu, iar din 1951 aici au fost realizate, în concepție proprie, primele transformatoare de forță, folosindu-se materiale noi pentru miezuri magnetice.

Electroputere Craiova și-a diversificat producția, în perioada 1960-1965, achiziționând licențe pentru autotransformatoare și transformatoarele locomotivei electrice, iar în următorii 10 ani au fost construite noi hale pentru că în fabrică a început și realizarea, cu forțe proprii, a transformatoarelor de 400kV și de 400MVA.

În paralel, au fost produse, în perioada 1949-1960, locomotive electrice de mină și de tramvaie. Din 1960 a început fabricația de Locomotive Diesel Electrice fabricate timp de 15 ani sub licență elvețiană și a locomotivelor electrice de 4100 kW sub licență suedeză. Ulterior acestea au primit eticheta „fabricat în România”. La Electroputere Craiova, până în 1989 au fost construite și peste 1.400 de locomotive Diesel-electrice și circa 1.000 de locomotive electrice.

În uzina din Craiova, încă din anii ’50 se produceau mașini electrice rotative, fiind realizate 400 de tipuri de astfel de utilaje.

Peste 10.000 de oameni lucrau în uzina din Craiova înainte de 1989 și cu toate acestea erau perioade în care nu se făcea față comenzilor, spune Cornel Mondea, fost director al Electroputere și fost prefect de Dolj. Cornel Mondea s-a angajat în uzină înainte de 1980.

„Eu am venit la Electro la doi ani după ce am terminat facultatea. Am pornit ca muncitor stagiar. Chiar din timpul stagiaturii am primit, cum era atunci, o derogare de la conducere, organul de partid și am avansat, de la șef de secție mai departe. Înainte de 1989 erau fantastic de multe comenzi nici nu se putea face față, la un moment dat, la necesarul care era solicitat. Dădeam explicații de ce nu realizăm cât era cerut într-un anumit termen. Era perioada de electrificare, perioada de înzestrare a căilor ferate, combinatele, toate, chimice, miniere, prelucrare a lemnului, metalurgie. Electro era implicată în foarte multe. Plus că se lucra mult și pentru export, împreună cu Petrom, cum este cunoscut acum, lucram să livrăm foarte multe instalații pentru industria petrolieră, instalații de foraj, în Uniunea Sovietică”, a precizat, pentru MEDIAFAX, Cornel Mondea.

Marca Electroputere Craiova devenise cunoscută în peste 100 de țări, având colaborări cu firme de prestigiu din Elveția, Suedia, Franța, Italia sau Germania.

După Revoluție, la fel cum s-a întâmplat cu mai toate fabricile și uzinele din perioada comunistă, Electroputere a început să intre în declin. Din 1991, s-a constituit în societate pe acțiuni și au urmat perioade de restructurări.

„După ’89 fabrica a mers așa, să zicem, dintr-o inerție cam până prin 1994-1995, când din ce în ce mai mult au scăzut comenzile și din căile ferate și din energie. Au început să se oprească foarte multe combinate din zona petrochimie, investițiile din minerit au început să scadă, combinatele de prelucrare a lemnului, unde noi livram transformatoare, motoare și, încet, încet nivelul de comenzi a scăzut dramatic. Noi în perioada respectivă am purtat fantastic de multe discuții și am trimis foarte multe scrisori la concerne mari precum AVB, General Electric, General Motors. Era nevoie de privatizare poate pentru faptul că produsele noastre rămăseseră în urmă din punct de vedere tehnic. Apăruseră alte produse, noi nu mai aveam bani ca să retehnologizăm, să facem produse noi, cercetare și era nevoie de un impuls și financiar, dar și de piață. Noi trebuia să exportăm alte produse, dispăruseră firmele de comerț exterior…A durat câțiva ani până ne-am făcut un nucleu de oameni care să fie în stare să meargă afară să facă rost de comenzi . La un moment dat ajunsesem să avem mai mult de jumătate din cifra de afaceri din export pentru că în țară, din ce în ce, cererea era mai mică”, a mai povestit Cornel Mondea.

Așa s-a făcut că în 2001 uzina din Craiova adunase datorii la furnizori și la stat de circa 29 milioane de dolari. Statul a scos-o la privatizare. Abia în noiembrie 2007 s-a reușit privatizarea. Grupul saudit Al-Arrab Contracting Company Limited a cumpărat de la statul român pachetul majoritar de acțiuni de 86,28% cu 2,34 milioane euro. La preluare, reprezentanții Al-Arab au promis că nu vor vinde nimic din ce au preluat, că vor dezvolta uzina și vor produce aici locomotive pentru a le vinde în Orientul Mijlociu. La sfârșitul anului 2011 firma saudită a vândut însă unui dezvoltator imobiliar aproximativ 12 hectare de teren din curtea Electroputere, dar și hale, la un preț, vehiculat, de 30 milioane de euro. Aici a fost ridicat un mall, care a fost denumit sugestiv ElectroputereParc. 

Din Electroputere au mai rămas doar două fabrici. Cea de transfomatoare și cea de motoare și, potrivit fostului director Cornel Mondea, aici mai lucrează mai puțin de o mie de oameni. Asta pentru că, în 2012, Electroputere a vândut fabrica de locomotive către Grupul Grampet. Societatea a cumpărat în același an și fabrica de reparații locomotive Reloc SA situată peste stradă de Electroputere, iar doi ani mai târziu, noua firmă Electroputere VFU-Reloc Craiova a prezentat locomotiva Diesel de 1250 CP, prima locomotivă românească proiectată și realizată după 24 ani. Locomotiva a fost realizată în parteneriat cu corporația americană Caterpillar.

Uzina Tractorul, brand-ul Brașovului unde lucrau 23.000 de angajați, transformat în mall

Uzina Tractorul Brașov (UTB), care în anii de glorie din vremea comunismului era cel mai mare brand al Brașovului și unde lucrau 23.000 de angajați, s-a transformat acum în cel mai mare mall din Transilvania – Coresi Shopping Center.

Noul centrul comercial, care a fost construit pe ruinele fostei fabrici de tractoare, este cea mai mare investiție făcută în Brașov în ultimii zece ani, de aproximativ 60 de milioane de euro. În prezent, pe lângă uriașul mall ce a devenit în scurt timp printre principalele atracții ale orașului de la poalele Tâmpei, se construiește un ansamblu rezidențial de 2.000 de apartamente. De asemenea, mai multe spații au fost reamenajate și găzduiesc firme cu diverse activități, printre care și o bancă.

Totuși, din ceea ce a fost renumita fabrică de tractoare din Brașov, a mai rămas doar turnul UTB, ca „simbol emoțional”. Unul dintre vechii angajați ai uzinei Tractorul, Vasile Ursu, acum în vârstă de 54 de ani, a ajuns să lucreze tot pe platforma Tractorul, dar la o firmă privată. El s-a angajat la UTB în 1981, ca strungar și a plecat din fabrică după anul 2000, fiind unul dintre miile de disponibilizați, care au fost martori ai declinului uzinei.

„Eu am lucrat pe strung din ”81. Era de lucru pe atunci, avem comenzi multe și lucram și ore suplimentare. Erau condiții bune de lucru, salarii bune și lumea era mulțumită. După Revoluție însă a fost o schimbare majoră. Comenzile erau tot mai puține și au început să facă tot mai multe economii. Ne-au tăiat din salarii, din programul de lucru… Făceau economii și la curent, prin urmare iarna lucram în frig. Condițiile s-au înăsprit mult și au început să ne mituiască să plecăm din uzină. A urmat apoi privatizarea cu cântec, iar anumite persoane dintr-un anumit partid au luat secții întregi pe care le-au vândut apoi la fier vechi”, a spus fostul muncitor al uzinei Tractorul.

Angajații de la Tractorul au ieșit de nenumărate ori în stradă pentru a-și face singuri dreptate, însă fără niciun rezultat. Protestele „ tractoriștilor” din fața Prefecturii Brașov deveniseră un fel de spectacol din care nu lipsea recuzita: sirene, vuvuzele, cruci și un sicriu pe care protestatarii scriau numele uzinei.

Unul dintre angajații care a fost nelipsit la protestele din stradă spune că s-a simțit trădat de guvernanți și că, după închiderea fabricii, i-a fost greu să-și mai găsească un loc de muncă, fiind aproape de vârsta pensionării.

„Eu mi-am luat soția și am plecat în Spania în 2004 pentru că încă mai eram tineri. La UTB eram lăcătuș, iar în Spania am lucrat de toate. De la cules căpșuni, construcții, șofer… N-a fost ușor să stai printre străini, fără să le cunoști limba…că am lăsat acasă doi copii mici. Dar n-am avut de ales. După vreo nouă ani prin străini m-am întors acasă la Brașov, că tot aici e mai bine. Cu banii strânși de acolo ne-am renovat casa și am deschis un magazin de cartier cu aprozar. Ne ajunge cât să trăim binișor de pe o zi pe alta”, a spus Radu Stroie, în vârstă de 51 de ani.

Fabrica Tractorul a luat ființă în 1948, după ce inițial, aici fusese fabrica de avioane – IAR Brașov, însă utilajele au fost confiscate de sovietici în timpul celui de-al doilea război mondial. În anii ¬¬’60, au apărut pe piață primele modele de concepție integral românească, alături de cele cu motor Fiat. În anii de glorie ai uzinei, la UTB lucrau 23.000 de angajați, iar în aproape toate familiile de brașoveni existau oameni care lucrau la uzină. Imediat după Revoluție, UTB a intrat în proces de privatizare, iar numărul angajaților a scăzut progresiv, de la 22.000 în 1990, la 1.900 de angajați în 2007.

Uzina Tractorul a fost închisă în luna aprilie 2007, odată cu disponibilizarea a circa 1.800 de salariați. În luna iulie, firma Flavus Investiții (fondată de către doi antreprenori români – Victor Vadeneaux și Silviu Savin ) a câștigat licitația pentru preluarea platformei industriale a uzinei, pentru 77 de milioane euro, fără TVA. Datoriile societății se ridicau la 243 de milioane de euro în momentul declanșării procedurii de lichidare voluntară.

În luna august 2007, societatea Flavus Investiții SRL a preluat platforma industrială Tractorul Brașov și a anunțat că pe terenul de 120 de hectare al fostei uzinei de tractoare se va dezvolta un uriaș ansamblu rezidențial, care se dorește a fi cel mai mare proiect de regenerare urbană din sud-estul Europei. Prin urmare, speculațiile pe tema destinației fostei platforme Tractorul s-au adeverit: la Brașov nu se vor mai produce tractoare. Deși una dintre condițiile impuse de Autoritatea pentru Valorificatea Activelor Statului (AVAS) pentru cumpărarea platformei a fost aceea de păstrare a obiectului de activitate al fabricii pentru cel puțin zece ani, și anume producerea de tractoare, acest lucru nu s-a întâmplat.

Din cauza crizei financiare, Flavus Investiții a vândut întreaga afacere, cu un discount de circa 70%, în aprilie 2012, grupului francez Auchan, care a continuat proiectul prin intermediul diviziei imobiliare Immochan. În martie 2015, a fost deschis Centrul comercial Coresi pe o suprafață de 45.000 metri pătrați. Investiția pentru Coresi Shopping Resort a fost estimată la 60 de milioane de euro, iar proiectul include un centru de distracții indoor și o zonă de cinema, cu o suprafață de 3.200 metri pătrați pentru opt săli digitale, o galerie comercială de 32.000 metri pătrați și 2.400 de locuri de parcare.
Immochan a investit în următorul an circa 12 milioane euro în dezvoltarea celei de-a doua faze a zonei comerciale din proiectul Coresi din Brașov și în lucrări de demolare, urbanizare și dotare cu utilități a terenului. 
În 2016 a început construcția zonei rezidențiale de 2.000 de apartamente, pe o suprafață de 22 de hectare, terenul urmând să fie pregătit pentru dezvoltarea blocurilor în etape succesive, corespunzătoare fazelor de construcție.