Seceta pune România la pământ. Pe ogoare au înflorit doar bannerele politice
În România, canicula ultimelor săptămâni a devenit de nesuportat. La oraș, asfaltul se topește, betonul încins miroase a fier de călcat, puradeii își spală chiloții în fântânile arteziene ale lui Ceaușescu, iar oamenii în toată firea umblă turmentați, din cort în cort, pentru a beneficia de prim-ajutor.
La țară, canicula se cheamă vipie, oamenii au praf în cerul gurii și-i paște o secetă nebună. Porumbul e leșinat, floarea soarelui decapitată, vacile ling apa de pe fața pietrelor, iar la munte, pădurile au luat foc. Și totuși…
Porumbul se usucă în Bărăgan
Bărăganul are soluția
„În tinerețea mea, făceam caloieni din pământ galben, dragă domnule. Îl cântam, îl jeleam, și-l duceam la gârlă, ca să vină ploaia, da. Aveam o prietenă, Nela. Ce-l mai împodobea… E, asta e. Acuma nu se mai face, că ne-am domnit”, ne povestește tanti Lucreția, lac de apă și cu o batistă alb-îndoielnic, în mâna stângă. Stă sub un corcoduș încă verde, năpădit spre vârf cu o spumă de omizi. „Lasă coană Lucrețio” zice un om în putere, de peste gard, cu mâinile proptite în uluci. „Lasă Caloianu, că s-a făcut lumea a dracului, nu vezi? Și acuma, de ce să-l mâniem pe Dumnezeu. Nici secetele nu mai e ce-a fost”, spune bărbatul.
Florin Argatu se șterge, în răstimpuri, de sudoare cu dosul palmei la sub-braț și pe urmă pe frunte și pe ceafă cu maieul făcut sul și-ți arată, din ochi, împrejurimile. Are dreptatea lui. Dacă te uiți în jur, seceta nu a ucis chiar „orice boare de vânt”, iar soarele nu pare să se fi scurs, nici el, cu totul pe pământ. E cald, al dracului, în satele Bărăganului în creierii lui iulie, dar vântul, și el nestăpânit, mai asâmpără năduful și împrăștie prunele, încă necoapte, în praful drumului, printre corcodușele ciugulite consecvent de rațele femeii. „Florine, tu nu te băga! Ești copil, nu știi p-acilea” i-o retează, scurt, femeia.
În anii trecuți, porumbul sănătos purta doi știuleți la plantă
Porumbul e încă verde în tarla, dar cine-l știe a băgat de seamă că, în lipsa apei necesare, n-a legat. N-are știulete pe „cocean” decât ici-colo, față de anii trecuți, când porumbul sănătos purta și doi știuleți la plantă. „A dracu” secetă, dom”le. Da” am uitat când ne-am năpustit ca orbii, pe câmp, și am adus țeava de irigații acasă, și-am pus-o spalieri la vie, ca să bea și gura noastră „producător” și „căpșunică”, așa e, tanti Lucrețio?! Păi vezi…” mai zice Argatu și pleacă, supărat, spre umbra casei nevăruite, pe alee, printre tufele de trandafiri despuiați de petale.
În drum, un tractor de 35 de cai, stârnește praful pe bucata uliței, rămasă neasfaltată înaintea alegerilor. Trage după el o remorcă cu baloți de paie. Ne măsoară curios prin ușa cabinei, dată de perete, și ridică mâna a lehamite și a salut. „Cum e?!” strig o secundă înainte ca praful să-mi astupe gura. Omul n-aude, dar pare mulțumit că nu s-a-încurcat cu porumbul anul ăsta și că a s-a băgat la grâu.
În capul străzii, la intersecția cu DN2A, floarea soarelui se întinde peste câmp, aproape neagră și cu tulpina cât degetul mic. Stă cu capul în țărână, ferindu-și sămânța de bătaia vântului. Nu pare în apele ei.
Porumb, bannere, o biserică și un buldozer se topesc în soare
Dacă în Bărăgan, seceta e mai la-nceput, spre munte pare deja instalată. Lanurile de porumb s-au uscat de-a binelea, știuleții s-au chircit pe băț, câmpul începe să chelească, săpat de riduri. Între Ploiești și Câmpina, semețe au rămas doar bannerele care te trimit la referendum, ca să-l dai jos pe Băsescu, înfipte în mijlocul câmpului nesfârșit. Și mai jos, stă culcat cucuruzul galben, floarea opărită, un câine leșinat la marginea tarlalei și încă unul, mort de-a binelea, pe mijlocul drumului expres, către Câmpina.
Spre Câmpina
Semeață, a rămas și biserica din coasta dealului, ridicată spre drumul Băicoiului. Veșnic neterminată, șuiră vânt fierbinte în zdrențele unui drapel decolorat, aninat deasupra intrării. În ferestrele știrbe, trosnesc foliile de plastic, despicate de curent. Clădirea, neverosimil uitată de ani de zile la marginea drumului, are rostul ei – își întinde umbra peste un buldozer galben înțepenit de-a curmezișul drumului, spart în peretele unui deal. În cabină, buldozeristul, impasibil, aproape leșinat, își roadele, calm, unghiile.
În zona Doftanei
O floare răsare dintre pietre în Valea Doftanei
„Sătule” de vipie și de iarbă arsă, vacile satului și-au băgat copitele la apă
La vache qui pleure de sete
La intersecția cu drumul Câmpinei, o luăm la dreapta. Urcăm, apoi coborâm, ținând drumul spre lacul de acumulare Paltinu. În drum, apa Doftanei își trage sufletul, strecurându-se, de-un lat de palmă, printre pietrele calcinate ale albiei. „Sătule” de vipie și de iarbă arsă, vacile satului și-au băgat copitele la apă. Par de-a dreptul împăiate așa cum stau cuibărite, printre pietre mari, ca niște cocoașe de tauri. Împrejur, natura e verde, oamenii zac la umbră, pe marginea firului de apă, în costume de baie, așteptând, ca într-un ritual estival, o ploaie fără drept de apel.
Pădurile au luat foc în creierii munților
De la Paltinu, o luăm în sus, spre Secăria, pe un drum de munte plin de verdeață și uitat de secetă. Ieșim la Comarnic și urcăm spre Bușteni. Aflăm că, din cauza căldurii și a secetei, pădurea, uscată, a luat foc aproape de Brâna Caprelor. De jos, de pe platoul telecabinei din Bușteni, se vede fumul gros care acoperă muntele în cotre jour. Soarele scapără pe creastă, rotund și alb, ca văzut printr-un ciob de geam afumat. Telecabina nu funcționează, iar sus, în coasta muntelui, un elicopter se rotește, aproape neputincios în bătaia focului.