ULTIMUL DEPORTAT rămas în Siberia românească: cum l-au scos nemții la lumină, în 2013, pe nea Costică Ciolacu, unicul locuitor din Rubla

Pe Valea Călmățuiului, undeva, în județul Brăila, la câțiva kilometri de orașul Însurăței, mai exact în nordul urbei, pe malul stâng al apei, locuiește nea Costică Ciolacu. Este singurul locuitor al localității care înainte se chema Rubla. În această localitate oficialitățile „de la centru”, în parteneriat cu mai multe țări foste comuniste, au venit să planteze o sămânță de secară din care să coacă „Pâinea Păcii”. Rubla a fost locul reprezentativ pentru ceea ce au însemnat deportările comuniste din Bărăgan.

ANDRE JACQUES GARNERIN și primul salt cu parașuta. Google Doodle la 216 ani de la un moment istoric

Nea Costică Ciolacu și casa lui sunt precum niște exponate vii, în muzeul deportaților.

POLITICĂ Ambasadorul României în Austria, Emil Hurezeanu, REFUZĂ propunerea de a candida la Preşedinţie: „Nu port pălării mai mari decât îmi permite capul”

21:43

TRAGEDIE Un avion de mici dimensiuni, cu 10 persoane la bord, s-a PRĂBUȘIT peste mai multe magazine din centrul unui oraş turistic din Brazilia

21:16

Până la casa lui nea Costică Ciolacu-exponatul, alaiul oficialilor veniți să planteze sămânța nemțească de secară, cu câțel și cu purcel, cu ministru și primar, au înotat fără să crâcnească, ca pe Lună, prin mizeria, praful și noroaiele celui mai nenorocit drum județean din Univers, făcut la stânga, din drumul Brăilei, la Însurăței.

Omul era pe casa lui, veche, aproape neschimbată, dacă n-am ține seama de o aplecătoare către vie și o marchiză către nesfâșitul Bărăganului, pe care le-a ridicat forțat de nevoile gospodărești. „Acolo țin găinile. Sunt bune, na. Mai mănânci un ou”, zice nea Costică, odată coborât de pe tabla găurită a casei.

Se uită și el curios la „afacerea” cu secara. „E bine” zice. „Ca să mai afle lumea și de noi, cum am trăit”. A ajuns la ceea ce avea să fie Rubla, peste timp, odată cu toți ceilalți, în 1951, după ce comuniștii au declanșat „Marea Deportare” a  „dușmanilor poporului”, „elementelor dușmănoase” și a „trădătorilor de neam”.

Avea doar un an, așa că amintiri din noaptea aia cu ploaie cumplită, de care povestește, a aflat târziu, de la ai lui. „Eram patru oameni: părinții și noi, doi copii – eu și cu soră-mea. Ce să faci?! Când am ajuns ploua ca la potop. Ne-au băgat într-un dulap. Pe urmă am crescut în pământ, în bordei, până să ridice tata casa”.

Nea Costică povestește de parcă ar fi viața altuia – cu chip cuminte, fără încrâncenare, fără obidă. „Asta a fost. Pe urmă am rămas aici. Unde să te mai duci? Am aflat de la cei întorși acasă că nici casele nu li le mai cuveniseră. Și, pe urmă, noi, adică ai mei, au tot luat-o de la cap. Întâi, când au plecat din Basarabia, de frica lui Stalin. Au lăsat gospodăria din Cetatea Albă și s-au dus, cât au putut ei mai departe. Au ajuns la Periam, în Banat. De acolo i-au luat în noaptea de Rusalii și i-au adus aici, cu ce-au mai avut pe ei și cu noi în dulap, cum ar veni”, povestește Costică Ciolacu și, în răstimpuri, se freacă pe buza de sus, aspră, cu mustața nerasă de câteva zile.

Îl întreb cum se descurcă, dacă nu se plictisește, dacă nu i se poticnește viața în bălăria câmpului, în cei șapte kilometri de noroi putrezit, până la DN, dacă nu-i e frică, singur, în câmp, de vii, de de morți, de gânduri. Dă să-și ducă mâna la frunte, dar i se-ncurcă degetele în cozorocul șepcii trasă mult peste sprâncene. Mă privește o clipă, ca o întrebare nepusă – „De unde știi?!”. „Nu, bre, nu mi-e frică! M-am obișnuit. Cine mama lui să vină aici, să-mi fure mie găinile? Și pe urmă, am trei câini” zice, și-i caută din ochi. Unul singur zace la uluca gardului, mulțumit de liniștea locului. Dar cum merge lumea, mai știe?! Ce mai e e la oraș? „Știu, dară, cum? Am electricitate, televizor, mobil…”. Și îmi spune povestea cu Regele Mihai și Corneliu Coposu, care au venit, după revoluție, ca să roage autoritățile locale să tragă curent la Rubla. „Atunci mai erau vreo zece-unșpe case. Acuma am rămas singur. Mai e o casă veche dincolo, peste coceni. Sunt doi frați, dar au plecat și ei, și io zic că nu se mai întorc”.

Cum a ajuns Pâinea Păcii la Rubla

Ministerul Alimentației, Agriculturii și Protecției Consumatorilor din Germania a propus ministerelor agriculturii din statele central și est europene, membre ale UE – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Republica Cehă și Ungaria -, implicarea într-un proiect simbolic, intitulat, pe românește, Pâinea Păcii și, mai oficial, „Pace și Agricultură”.

În 2014 se împlinește un sfert de veac scurs de la căderea zidului Berlinului, astfel încât proiectul încearcă să readucă în conștiința publică „importanța păcii și a agriculturii durabile pentru bunăstarea și fericirea oamenilor”.

Țările partenere au fost invitate să-și aleagă, fiecare, câte o zonă cu valoare de simbol pentru istoria lor recentă, unde să planteze semințe de secară, primite de la Berlin, obținute din recolta anului 2012. Cultura a fost inițiată în „zona morții”, undeva în apropierea zidului Berlinului.

Pâinea Păcii va fi plămădită din amestecul făinii de secară obținută de fostele țări comuniste, anul viitor, în urma însămânțării de anul acesta. Ceremonia coacerii va avea loc pe proprietatea bisericii Reconcilierii, aflate în „zona moții”, pe 9 noiembrie 2014.

Singur în fosta Rubla, nea Costică Ciolacu are o mare grijă: să nu se abată vreunul peste plantația de secară. Ar putea merge și el la Berlin, la anu, că doar viața lui face parte din muzeul ororilor comunismului.

Sincer, n-am auzit pe nimeni să-l fi inclus în delegație. 

Partenerii români la Pâinea Păcii

„Cei de la Ministerul Agriculturii din România au primit această invitație și, în primul rând, s-au gândit la noi, pentru o colaborare în acest sens” spune, pentru Gândul, directorul general al Institutului de Investigare a Crimelor Cominismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Dan Mihai Țălnaru. Iar cei de la Institut, după documentări și cercetare în teren au ales ca localitate simbol, satul Rubla, din Brăila.

Celor doi parteneri li s-au alăturat Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan (AFDB) și Muzeul Agriculturii din Slobozia.

IICCMER a ales fostul sat brăilean Rubla ca fiind locul reprezentativ pentru ceea ce au însemnat deportările comuniste din Bărăgan. Aici, au fost prezenți, pe 10 octombrie 2013, reprezentanții partenerilor proiectului german – ministrul Agriculturii, Daniel Constantin, directorul general IICCMER, Dan Mihai Țălnaru, Cornelia Fiat, vicepreședinta Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan, filiala Timișoara, diverse autorități locale. Cu toții au fost martorii momentului simbolic al însămânțării secarei nemțești, pe un teren de 10 ari – 1000 mp -, întins în vecinătatea casei singurului locuitor al așezării.

De unde și de ce Rubla?

Fosta Rubla, satul lui Nea Costică Ciolacu, a fost ales pentru că a existat, deși n-ar fi trebuit să existe. A existat ca o altă Periprava sau ca un al Râmnic. A fost „întocmită” ca o groapă comună, săpată de chiar cei ce aveau să se îngroape, alături de familiile lor, în pământul bordeielor; cu vreun scaun scăpat de topor, rămas în trei picioare, ca să sprijine opaițul slab în nopțile adânci; cu vreo găină beteagă și cu trei vase crăpate de lut. A existat ca formă a unei alte demențe comuniste – deportările românilor, nemților, sârbilor, basarabenilor, oamenii nevinovați ai Banatului ori ai Mehedințiului, ca să fie feriți, smulși din „sfera de influență a jocului periculos, pro-imperialist, făcut, în acele timpuri, de Tito, în Iugoslavia”.

„În iunie 1951, comuniștii au pus în practică cea mai amplă acțiune de dislocare a unei populații de pe teritoriul României. Au intrat în malaxor peste 200 de localități aflate la granița cu Iugoslavia. Au fost deportate 44.000 de persoane – indiferent de vărstă, sex, naționalitate, stare de sănătate; gravide și prunci abia născuți – în Bărăgan, o regiune subpopulată și ostilă, o adevărată Siberia românească”, îmi povestește Dan Țălnaru.

Toți acești oameni au fost transformați, peste noapte, în „dușmani ai poporului”, în „elemente dușmănoase”, în „trădători de neam”, marea majoritate fiind vinovați doar de vecinătatea cu Serbia lui Tito. Odată ajunși în Bărăgan, bănățenii au fost coborâți din trenuri în câmpul mistuit, vara, de soarele încins, pietrificat iarna de geruri cumplite, și obligați să-și ia viețile de la capăt – să-și ridice case, să-și producă hrana de fiecare zi, să-și crească copiii în condiții aproape inumane.

„În 1951, au ajuns aici 450 de români. Statistica regăsită în dosarele CNSAS vorbește despre 147 de români bănățeni, 39 de basarabeni și bucovineni, 11 aromâni, 246 sași și opt sârbi, care au ridicat, în câmp, satul Rubla, ridicându-și case din chirpici, nuiele, stuf și paie” mai spune Țălnaru.

Copii fără copilărie

„Bărăganul a fost Siberia noastră. Nenorocirea a fost că unii, precum basarabenii ori bucovinenii, au avut de îndurat ambele Siberii – și pe cea rusească, și pe cea românească. Noi, copiii, am fost lipsiți de copilărie. Bucuria noastră era joaca pe câmpia nesfârșită, sub arșița soarelui, în timp ce pășteam vitele. N-am avut în toată copilăria mea un brad de Crăciun, nici n-am văzut, decât în poze. Ce să mai vorbim de jucării!” își reamintește Ileana Mateescu de acele zile, după 60 de ani. Când a ajuns la Rubla, avea doar cinci luni.

„Acasă, în bordei, dormeam îmbrăcați și aliniați, pentru că locul era foarte strâmt. În loc de ușă, aveam o pătură. Soarele ardea nemilos și în jurul bordeiului se făcea adesea un strat gros de praf în care ți se afunda piciorul și pe care vântul, care bătea zilnic, îl purta dintr-o parte în alta, murdărind haine și lucruri”, mai spune femeia.

Noaptea de Rusalii

IICCMER consideră deportările ca fiind una dintre crimele cumplite ale comunismului din România. Astfel de colonii ale „domiciliului obligatoriu” – „D.O.”, cum stătea scris în buletinele celor deportați, ca o danga arsă pe spinarea cailor – au apărut în arșița Bărăganului la Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateș, Fundata, Viișoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Lătești. Așezări transformate în timp, de munca oamenilor smulși din casele lor, în noaptea de Rusalii a anului 1951, în adevărate sate care dăinuie și azi.

După ce mulți dintre cei deportați s-au întors acasă, la mijlocul anilor 50 – unde au luat, din nou, viața de la capăt, vechile gospodării fiindu-le confiscate -, odată cu ridicarea interdicției de a părăsi „domiciliul obligatoriu”, în casele de chirpici din Bărăgan aveau să fie „internați” foști deținuți politici, „recalcitranți” și „încă nereeducați în spirit comunist”.

Alți ani de detenție au petrecut la Rubla Corneliu Coposu, Constantin Ticu Dumitrescu, Ion Diaconescu, Ion Ioanid, Alexandru Ivasiuc și încă mulți alții.

În 1964, anul grațierii generale, casele au fost demolate și pământul arat. Comunismul își ștergea urmele crimelor.

Această barbarie, aplicată într-o demență colectivă de către activiștii comuniști și organele lor de represiune, între anii 1951-1956, a dus la moartea a 1731 de deportați, între care 175 de copii, de o zi, de patru zile, de câteva luni sau de câțiva ani.