Venit în România fără să știe unde este pe hartă, un canadian a ajuns bariton la Opera Iași: „Mă consider român adoptat”

Jean Kristof Bouton povestește că s-a hotărât în mai puțin de două săptămâni să-și părăsească țara natală și să vină în România, în 2006, când avea 21 ani, iar de atunci merge în țara frunzei de arțar doar în vacanțe. În acel an, îl cunoscuse la un masterclass din Cehia pe Cristian Mihăilescu, fostul director al Operei Naționale din Brașov, care, auzindu-i vocea, i-a spus că este „interesantă” și l-a îndemnat să vină în România și să se înscrie la Conservatorul din București.

„Am venit așa, de capul meu, direct, în două săptămâni. Am luat bilet de avion și am venit în România”, povestește tânărul de 27 de ani, în prezent bariton la Opera Națională din Iași.

Foto: Cătălin Hopulele / Mediafax

Astfel, în 2006 a venit la București fără să cunoască o boabă de română și fără să știe unde se află România pe hartă. S-a înscris la Conservatorul din București și a urmat acolo șase ani de studiu – patru de licență și doi de masterat.

Ajuns însă în ultimul an de master, Jean Kristof se îngrijora că nu își va putea găsi de muncă și că nu avea niciun contract, astfel că ar fi trebuit să se întoarcă în Canada să-și încerce norocul pe scenele de-acolo, lucru de care spune că i-ar fi fost frică.

„În Canada, nu există o tradiție mare în Operă, acum ușile acesteia se deschid mult mai larg decât înainte, mulțumită direcției Operei din Montreal, care dă posibilități mult mai mari tinerilor să se afirme. Dar în trecut lucrurile nu stăteau așa. Noi suntem o țară mică, a fost regăsită recent de către europeni, iar pe vremea în care opera în sine, în Europa, era deja în efervescență, la noi se chinuiau să crească un pic de porumb”, consideră Jean Kristof.

Solicitat la Iași pentru rolul lui Dario, din „Indiile Galante”

Jean Kristof Bouton povestește că în 2012 a avut șansa să dea o audiție la Iași pentru un rol în „Indiile galante”, iar ulterior a fost întrebat dacă nu dorește să încheie cu Opera Națională din Iași un contract „mai serios”.

„Acum doi ani, am primit un telefon de la un prieten de-al meu, un foarte bun dirijor, Gabriel Bebeșelea, care m-a întrebat dacă nu eram interesat să dau o audiție la Iași pentru rolul lui Dario din «Indiile Galante». Am mers la audiție, a decurs bine, iar direct după, când am ieșit din sala de audiție, a venit doamna Rancea la mine (n.r. – Beatrice Rancea, managerul Operei Naționale din Iași) și m-a întrebat dacă eram angajat undeva și dacă nu aș vrea să discutăm despre un contract mai serios. Am sărit pe ocazie și de atunci tot aici sunt”, spune canadianul, într-o română puțin împiedicată, dar cursivă, întreruptă de câte un râs profund, care umple camera.

În cei opt ani petrecuți pe scenele din țară, baritonul Jean Kristof Bouton spune că a ajuns să iubească publicul român și că s-a adaptat perfect aici. Dacă nu ar fi accentul său, de origine franceză cu valențe ascuțite de italiană, nu s-ar diferenția cu aproape nimic de românii care au trăit de-o viață în România.

„Mă consider român adoptat”, spune baritonul canadian.

A învățat româna fără cursuri, vorbind cu prietenii

Jean Kristof nu a luat nicio lecție de limba română de când este în țară, dar după opt ani petrecuți aici o înțelege și o vorbește cursiv. Îl ajută, crede el, și faptul că româna seamănă mult cu franceza, dar și prietenii de la care a cules, cuvânt cu cuvânt, tot dicționarul român pe care-l știe astăzi. Până și facultatea, la București, a făcut-o tot în limba română, învățând-o, spune el, după ureche.

„Nu știam dacă o să rămân aici pentru toată școala sau chiar și la începutul carierei mele. Am venit pentru o experiență, pentru a deveni mai bun în ceea ce fac și, într-adevăr, aici, în România, e opera mare, e tradiția mare, sunt vocile mari și am decis să rămân fără a-mi face un plan din asta. Viața m-a făcut să rămân, destinul și oportunitățile care mi s-au oferit. În cariera aceasta, în operă, trebuie să trăiești pe valul ocaziilor care ți se oferă”, crede bărbatul.

Acum, în Iași, locuiește într-o garsonieră, cu chirie, are o prietenă care este din Constanța și cu care își propune să viziteze într-un „roadtrip” obiectivele cele mai mari din țară și spune că, deși îi place Iașiul și se simte român, aspiră să ajungă, „ca toți artiștii”, pe marile scene ale lumii.

„Mi-ar plăcea să ajung cât mai departe, dar mereu voi avea un fel de atașament, mereu voi reveni aici, de aici am pornit și am fost ajutat foarte mult, e un colectiv minunat. Oricât de departe voi ajunge în cariera mea, o să revin aici cu fiecare ocazie pe care o voi avea”, spune Jean Kristof.

Când era mic voia să fie marinar

Deși susține că nu îl deranjează, bărbatul spune că încă este surprins că oamenii care l-au auzit cântând îl opresc pe stradă, îl felicită, îi strâng mâna și îl întreabă cum de s-a hotărât să ajungă în România, iar el nu s-a plictisit niciodată să le răspundă.

„Simt că oamenii sunt interesați să afle cum de un canadian, atât de aproape de visul american, a ales să vină în România, iar eu le răspund mereu același lucru: m-am îndrăgostit de România, e o țară minunată, și în opt ani, dacă nu mi-ar fi plăcut, aș fi avut timp să plec. Sigur, când eram mic voiam să fiu marinar, dar mi-a plăcut mereu muzica și cred că e un vis împlinit să vin în România și să cânt, nu am absolut niciun regret că sunt aici”, povestește canadianul.

Este, de altfel, conștient și de faptul că rolurile din titlurile cu mare greutate pe care le-a interpretat la Iași nu ar fi avut posibilitatea să le joace pe alte scene mai mari din Europa.

„E limpede că rolurile pe care le-am interpretat, Bărbierul, Don Giovanni, Marcelo, sunt roluri pe care în țările din Vest, în Franța, Anglia sau Germania, un solist nu le-ar face în ani de zile. Sunt conștient de asta. De aceea e bine că la Iași îmi fac o experiență și joc rolurile pe care poate, în viitor, oamenii o să se aștepte de la noi să le jucăm”, susține Jean Kristof.

Familia vine din Canada să îi vadă premierele

Jean Kristof Bouton crede cu tărie că în rolurile sale din Iași cel mai important rol l-a avut publicul. El povestește că, deși în momentul în care se află pe scenă îi place să devină unul cu personajul și să se rupă pentru câteva zeci de minute de realitate, când cade cortina și totul se termină, pășește cu emoție înapoi pe scenă pentru aș-și lua „aplauzele” și pentru a se încărca de ele până la următorul spectacol.

„Facem toată munca asta grea pentru public și pentru aplauzele, recunoștința și plăcerea lor. Asta căutăm, energia publicului, și cel din Iași ne dă din plin asta, sută la sută. Eu văd această legătură între artiști și public, un schimb de energie: ei ne dau energie, ei ne dau speranță și au așteptări mari de la noi, iar noi, în schimb, le dăm tot ce avem mai bun, tot ce muncim. După asta, când vedem toată lumea care ne aplaudă, care se ridică în picioare și ne strigă «bravo!», primim la schimb energia pe care le-am dat-o noi. Suntem ca două entități care trăim în simbioză”, explică tânărul canadian gesticulând energic, de parcă ar fi, pentru câteva clipe, din nou pe scenă.

Cel mai drag public îi este însă familia sa din Canada, căreia i-a fost foarte greu când a plecat și a decis, atâția ani, să nu se mai întoarcă. Jean Kristof crede că ai lui l-au susținut mereu și au înțeles alegerile sale, de aceea economisesc bani și vin din când în când la Iași să îi vadă premierele. Chiar și după spectacolul „Boema”, în premieră la Iași pe 16 iunie, părinții l-au sunat și l-au felicitat pentru rol, chiar dacă de data aceasta au văzut premiera doar pe internet, transmisă pe site-ul Operei din Iași.

„Toți cei care mă cunosc din Canada urmăresc spectacolele, am venit și aici de câteva ori pentru premiere în special. Vremurile sunt grele, dar când își permit, vin, și mie îmi face o mare plăcere. Cine știe, în anii care urmează, poate voi avea colaborări și cu Opera din Montreal și voi avea ocazia să-mi duc spectacolele mai aproape de casă. Nu se știne niciodată”, spune, râzând, Jean Kristof.

Din America și Japonia, pe scena Operei Naționale din Iași

Jean Kristof nu este însă singurul străin care evoluează pe scena Operei Naționale Române din Iași. De la sfârșitul anului 2011, nouă balerine japoneze au început să lucreze cu contract permanent și apariții constante în spectacolele regizate la Iași.

Dintre acestea, Kotomi Hoshino, de 27 de ani, și Miku Okazaki, în vârstă de 24 de ani. Deși scopul venirii lor în România este același, modul în care au ajuns aici este total diferit.

Cele două tinere balerine, care sunt de trei ani în Iași, din 2011, știu câteva cuvinte în limba română, puțină engleză și mai multă rusă, ambele urmând instituții culturale de balet din Rusia. Kotomi a plecat însă de la Bolshoi Ballet Academy pentru atracția scenelor din SUA. Acolo a dansat la Boston, la Milwaukee și aproape de New York, în Atlantic City, însă din cauza unor probleme cu viza a fost nevoită să plece și să ceară o nou viză, de data aceasta pentru Uniunea Europeană.

Balerinele japoneze Kotomi Hoshino (dreapta), de 27 de ani si Miku Okazaki (stânga), în vârsta de 24 de ani, pozează în Iași /Foto: Cătălin Hopulele / Mediafax

În schimb, Miku Okazaki a venit direct în România, fiindu-i mai ușor să obțină viza. Înainte de a ajunge pe scenele din România, unde a dansat și la Timișoara și Cluj-Napoca, a fost balerină în țara ei natală, și spune că diferența dintre publicul japonez și cel român este ca de la cer la pământ.

„Publicul este mereu cald, ne încurajează, este o bunătate parcă în oameni. Și aplaudă foarte, foarte mult, sunt mai entuziasmați decât japonezii, care sunt preocupați mai mult de calculatoare”, povestește Miku.

Fata spune însă că dacă oamenii din Sala Mare a Teatrului Național din Iași nu o deranjează, nu același lucru poate spune și despre cei de pe stradă, care o opresc adesea și o întreabă dacă este coreeană, chinezoaică sau japoneză. O deranjează, de asemenea, privirile insistente pe care i le aruncă unii oameni.

„Momentan, vreau să stau aici, dar poate în câțiva ani sau mai târziu aș vrea să plec în altă parte, să muncesc într-o altă țară. Câteodată, oamenii sunt buni și amuzanți, însă este greu cu comunicarea, iar oamenii din Iași sunt dificili uneori, fiindcă ei cred că dacă suntem toți asiatici semănăm: și coreeni, și japonezi și chinezi și ne opresc și ne întreabă”, explică Miku.

Cealaltă balerină japoneză, Kotomi Hoshino, spune că oamenii din Operă sunt mereu drăguți cu ele, le opresc, le întreabă ce fac, cum se descurcă și le strâng în brațe, comportament pe care nu l-a întâlnit în America. Fata povestește că acolo muncea la fel de mult, că oamenilor le plăcea baletul, dar că sălile de operă nu erau nici pe departe la fel de frumoase ca cele din România.

„Teatrul arată diferit în America, e mai pătrat și mai înalt, aici e frumos și ca arhitectură, și ca stil și mă bucur mult că am ales să vin aici. Îmi plac și bisericile, sunt superbe, în Japonia nu erau așa, arată ca niște castele”, povestește Kotomi.

Aceasta spune că a început să învețe limba română de la prieteni, dar că nu a făcut prea mare progres în trei ani. Ea mai spune că vorbește cu cei din trupa de balet în engleză și cu maestrul în rusă și că astfel reușește să se descurce.

Fetele mai spun că la Iași stau într-un apartament pe care cei de la Operă le-au ajutat să-l găsească, dar pe care îl plătesc ele. De asemenea, ele spun că petrec mult timp liber vizitând orașul.

„Îmi place mult la Iași, în special înghețata, dar este foarte cald acum. În orașul meu din Japonia nu e atât de cald, sunt 19-20 de grade, dar aici zilele trecute erau chiar 30 și e atât de cald. Acum am un bilet pentru gimnastică, merg la sala de forță, la gimnastică, la zumba, la înot, mă mai întâlnesc cu prietenii mei români, cu oamenii de la balet, mergem în oraș să mai bem câte un suc”, spune aceasta.

Kotomi mai spune că momentan nu se gândește să plece din Iași pentru că nu se gândește atât de departe în viitor, dar așteaptă momentul în care familia ei va putea veni în România să îi vadă pentru prima dată un spectacol live, și nu pe înregistrările pe care le trimite acasă.

„Vreau să dansez aici, la Iași, și nu caut să plec în altă parte. Familia mea este mereu îngrijorată, dar mama e atât de bucuroasă când mă vede dansând încât ar vrea să vină anul viitor, cândva, la Iași, să mă vadă într-un spectacol”, mai spune Kotomi Hoshino.