Viața și viitorul lui Sorin, unul dintre ULTIMII 300 care dau bătălia de la Câmpia Turzii. REPORTAJ GÂNDUL
Mechel a pus lacătul pe porțile combinatului din Câmpia Turzii. L-a transformat într-un munte de fier vechi, care stă să se prăbușească peste oraș. 5000 de oameni au fost trimiși acasă, în ultimii ani, să se descurce cum or putea. Nimeni nu-i mai întreabă de sănătate. Au mai rămas puțin peste 300.
Și totuși, Câmpia Turzii nu este un oraș decrepit. Îngenuncheat. Prăfuit. E ca un ardelean mândru: o fi sărac, o fi bolnav, dar se ține zvelt și umblă în hainele bune. E drept că pare și mai apăsat de griji în lumina gri a primăverii ploioase.
Strada Laminoriștilor – DN 15 – traversează orașul de la un capăt la altul. Te întâmpină la intrarea și te conduce până la ieșirea spre Turda, chiar prin fața combinatului siderurgic. Oamenii s-au strâns, din nou, în fața porților, iar grupul se întinde până în mijlocul drumului.
„Bomba atomică”
„Domnule, după ani de război, sârbii au, în continuare, industrie. Noi ne-am dat singuri bomba atomică”, îmi spune unul dintre protestatarii aflați, de săptămâni bune, în fața porților zăvorâte ale Mechel Câmpia Turzii, unde vine să-și ceară drepturile. Pare să păzească șirul bicicletelor rezemate de gard. Alinierea lor îmi amintește de Italia anilor 50, de explozia socială a vremii; de „Hoții de biciclete”.
Sursa foto Marian Sultănoiu
„Ăștia ne-au luat tot: produse, nume – brand cum îi spune acum -, piață de desfacere, bani; ne-au furat viața, ce mai…”, adaugă un altul.
Pentru foștii angajați, „ăștia” înseamnă proprietarii ruși ai Mechel, politicienii români „care au privatizat cu toptanul, fără discernământ” în anii 90 și 2000, actualii guvernanți „mincinoși și fățarnici”, cărora „nu le mai pasă de noi, după ce ne-au cerșit voturile și noi, ca proștii, le-am dat”.
Un secol de producție nu impresionează pe nimeni. Afacerea nu înțelege și nu se împiedică în „romantismul” industrial; în povestea patetică a zecilor de mii de oameni care au construit, au muncit și au trăit, ani buni, odată cu combinatul, viața unui oraș transilvănean – Câmpia Turzii.
Cei care mor în picioare
Din februarie, foștii angajați au venit la pichet, la poarta fabricii, zi de zi. Au așteptat, au sperat și au povestit tot felul, ca să le treacă timpul și obida. Unul dintre ei n-a avut atâta putere ca să poată să înțeleagă cum s-a ajuns aici; cum se poate ca, după o viață de muncă, să ajungă să trăiască în umilință și rușine, fără bani de bancă, de facturi, de mâncare. S-a dus acasă și s-a omorât.
Ceilalți, mai tineri, cu mai multă speranță, au rămas să înțeleagă lucrurile. „Rușii au venit în România să închidă tot, să pună metalurgia pe butuci, să facă loc pe piață pentru produsele lor” spune unul. Altul, că „ne-au folosit ca pe pinguini, de fațadă, ca să se promoveze ei, în UE”. „Ne-au dat afară ca pe vite. Când au venit aici, în 2003, eram 5.500 de angajați. Acum am rămas 360; și ne țin în șomaj tehnic. Au zis că începem treaba. De unde?! Miercuri o se declară insolvență, sută-n sută!”.
„Au tăiat oțelăria și au dat-o la fier vechi, au făcut datorii de milioane; pe urmă au vândut, în bătaie de joc, pe 52 de euro, toată metalurigia, Chumakovilor. Nici dracu” nu i-a văzut p-ăștia pe aici, și nici n-o să-i vadă” se revoltă un bărbat în pragul pensiei. „Cine-l știe, bre, pe Chumakov? Nimeni. Când am intrat peste omul ăsta, pe care l-au pus director aici – unu, Sandu, un moldovean, fostul șofer al șefului mare de la Mechel -, amărâtu” s-a albit. A zis că el n-are ce ne spune, că l-au pus și pe el acolo, ca să-i liniștească pe oameni, și că n-are niciun drept de decizie. Singura care ia decizii e fata lor, Olga. Da” Olga asta, domnule, habar n-are unde-i Câmpia Turzii. Eu zic că Nikaromu e tot o combinație de-a lu” Mechel. I-a băgat în față să taie tot, să vândă, să scoată ce mai e de scos, și să plece. Mechel e prea mare, prea cunoscut ca să facă măgăria asta la vedere!” crede unul dintre cei mai tineri.
„De vină sunt hoții de politicieni; întâi ăia din 2003, care au făcut privatizarea. Năstase, DIP-u” și ăilalți. Apropo, știți ce se zice la noi?! Că, de fapt, Mechel e mătușa Tamara; de aici, cică, i-a venit moștenirea lu” Năstase”.
„Tăticul de pe net”
„Mai râdem noi, mai glumim, dar purceaua-i moartă-n coteț. E rău: combinatul se duce, noi nu mai avem cu ce ne trimite copiii la școală, iar orașul moare și el. Altă muncă, aici, la noi, nu e!”. Bărbatul, rezemat de zidul fabricii, mă privește ferm, direct, ca un soi de întrebare, implacabilă; adică, „de noi ce-o să se aleagă?”. Poartă o căciulă neagră, trasă pe frunte, care îi face ochii și mai pătrunzători. Vocea plină și așezată se străduie să-i strunească mânia. „De trei luni n-am mai luat un ban, mă descurc cum pot, dar încet-încet, nu mai am ce face”.
Sorin Simion Sârbu ne arată ce a mai rămas din combinat. Sursa foto Marian Sultănoiu
Pe bărbat îl cheamă Sorin Simion Sârbu, are 38 de ani, iar acasă, o soție și trei copii – „doi la școală, și-a mică, la grădiniță”. „Mădălin are 11 ani, e în clasa a cincea; Raul e într-a-ntâia, are opt ani; iar Maria, trei. Sigur că toți au nevoie de câte ceva. Numai pachetul pe care-l pui în ghiozdan, la fiecare. Mă ajut cu ai mei, din pensia lor… Dar ți-e rușine, na, să iei tot de la ăia bătrâni, în loc să-i ajuți tu!”, spune Sorin, cu aceeași liniște fermă în glas. În drum spre casă, „să vedeți și dumneavoastră condițiile”, îmi arată ce a mai rămas din combinatul în care au lucrat, el și prietenii lui, din tată în fiu. „Se taie tot și se dă la fier vechi. Au închis oțelăria, laminoarele. A rămas doar o secție, care ar trebui să mai lucreze un timp. Dar, cine știe?!”
Și tatăl lui Sorin a lucrat la combinat, ani de zile. Încă din anii 80. „Dar nu pot vorbi cu el despre asta. Nu suportă, poate nu vrea să-și mai amintească de ce a fost, când vede ce-i acum”.
Copiii îi sar de gât, în ușă, împodobindu-l într-o îmbrățișare colorată. Casa e curată și aranjată, însă foarte mică. „E o garsonieră și o logie închisă cu termopan. Acolo stau băieții, și aici noi, cu Maria”. Garsoniera a cumpărat-o cu banii câștigați în Spania. A muncit acolo câțiva ani, ca sudor, „într-o pauză de combinat”. „Am lucrat cu fratele meu, ne-am făcut respectați, le-am arătat că știm meserie. Am strâns un ban. Până într-o zi, când am primit un mail de la Mădălin. Îmi spunea că sunt bine, cu toții, dar că e o problemă. „Noi suntem singurii care avem tătic pe net; ceilalți copii îi au acasă…”. Atunci mi-am făcut bagajele și m-am întors” spune Sorin.
Familia lui Sorin Simion Sârbu. Sursa foto Marian Sultănoiu
Între timp a apărut Maria, prințesa blondă și talentată. „Vrei să-ți spun o poezie?”, mă întreabă, și începe să recite, direct, pe nerăsuflate. „O știu de la grădi”.
Sorin îmi arată „facturile la gaze și la lumină”. „Din februarie n-am mai avut bani să le plătesc”. Cristina, soția, îl privește atent; apoi privirea se întoarce către copii, mângâindu-l, în tăcere, pe fiecare. „Trebuie să ne descurcăm…”.
Plec spre primărie, gândindu-mă la celelalte mii de copii, ale celorlalte mii de familii din Câmpia Turzii; cu tați șomeri sau cu tați „doar pe net”.
Primarul caută soluții
„În Câmpia Turzii trăiesc vreo 30.000 de suflete. Unii au plecat în străinătate, iar 25.000 au rămas acasă. Acum, dacă se închide și Mechel-ul, în industrie or să mai muncească 400-500 de oameni. Cu alți vreo 300-400, în servicii, hai să fie 1000 cu totul. Aproape că avem noi, administrația, mai mulți salariați.” îmi spune primarul Radu Hanga.
Primarul Radu Hanga. Sursa foto Marian Sultănoiu
Omul seamănă, oarecum, cu Dorel Vișan și asta îmi dă senzația că îl cunosc de ani de zile. „Eu am fost director, din 90 până în 97, aici la combinat. M-am angajat prin anii 70. Îi știu toată povestea. Lucrurile au început să se strice după 2000. Cât am fost director, exportam marfă de două milioane de dolari pe lună. Și cu privatizarea ne-am grăbit. Era destul loc de mult mai bine”. Știe, evident, că orașul e în pragul colapsului; că fără Mechel poate muri oricând, că Bechtel-ul s-a dus și el. Știe că, dacă nu mai sunt bani, serviciile vor falimenta, băncile vor pleca…
„Încercăm diverse soluții, să mai creăm locuri de muncă. Avem un parteneriat cu REIF Construct pentru Zona Industrailă REIF Câmpia Turzii. Le-am vândut un teren, cu preț concesionat, și ne-am înțeles cu ei pentru 1400 de locuri de muncă, pentru o parte a celor disponibilizați de Mechel. Au trecut șapte ani și au creat doar 100 de locuri.
Încercăm ceva și la Compania de Salubritate. Elaborăm un studiu de fezabilitate ca să pornim o întreprindere de dezmembrare a anvelopelor uzate. Am putea genera, și aici, undeva la 150 de locuri de muncă.
Un obiectiv important este „Combinatul social”. Am discutat cu prefectul Vușcan și cu directorul AJOFM Cluj, Daniel Don. S-au angajat să caute finanțare; ar mai putea prelua din disponibilizați Proiectul a fost aprobat și am stabilit că vom merge pe închirierea unui spațiu industrial la ieșirea din Câmpia Turzii spre Turda. Vor putea lucra acolo aproape 400 de oameni din foștii angajați de la Mechel. Combinatul o să producă componente de metal, plastic, lemn și textile pentru IKEA”.
În consecință, când totul va fi gata, cine știe peste câți ani, încă 1500 de oameni își vor găsi loc de muncă. Cu totul, 2500, dacă lucrurile merg bine. Din 25.000 de suflete…
Alt oraș din România moare încet, dar sigur…
Statuia lui Mihai Viteazu din Câmpia Turzii. Sursa foto Marian Sultănoiu
Palatul Culturii din Câmpia Turzii. Sursa foto Marian Sultănoiu
Monumentul Eroilor din Câmpia Turzii. Sursa foto Marian Sultănoiu
Biserica Ortodoxă din Câmpia Turzii. Sursa foto Marian Sultănoiu