VORBEȘTE ROMÂNEȘTE. Profesoara care a renunțat la salariul și mașina de serviciu de la multinațională pentru a-i învăța limba și literatura română pe copiii din Apuseni

Gândul vă prezintă o serie impresionantă de povești ale unor adevărați misionari ai limbii române, oameni care reușesc prin harul, talentul și priceperea lor să îi facă și pe alții să înțeleagă frumusețea acestei limbi. Precum Monseniorul Anton Lucaci, omul care l-a învățat pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română sau Badea Cârțan, varianta din 2013. Românul care merge în opinci până la Roma ca să ofere cărți de acasă românilor din străinătate. Ori precum MIhnea, copilul pentru care faptul că poate să scrie „La mulți ani, România!” este o minune. Veți face cunoștință cu toți, în cadrul campaniei VORBEȘTE ROMÂNEȘTE, care vă invită să ne gândim într-un fel nou la cuvintele pe care le folosim zi de zi, fără se le dăm prea mare importanță. De ce am lansat această provocare puteți citi AICI.

O profesoară de limba română face zilnic naveta din Cluj-Napoca, peste 100 de kilometri dus-întors, în fiecare zi, ca să-i învețe carte pe copiii din Mărișel, o comună din Apuseni. Mirela Miron se trezește la 5 dimineața, la 6 e în microbuz, alături de copii, iar la 9 – la ore. La finalul zilei reface traseul, dar în sens învers: Mărișel – Cluj.

Am petrecut o zi cu ea, ca să-nțeleg motivul care a făcut-o pe doamnă asta de oraș să renunțe la domnie -„la un salariu mare și la mașină de serviciu” – pentru o oră de limbă română. O zi ca un film.

Citește și alte povești din campania VORBEȘTE ROMÂNEȘTE:

– Povestea Monseniorului Anton Lucaci, omul care l-a învățat pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română: „La schimb, el m-a învățat limba sfinților”

– Badea Cârțan, varianta din 2013. Românul care merge în opinci până la Roma ca să ofere cărți de acasă românilor din străinătate

– Povestea copilului pentru care faptul că poate să scrie „La mulți ani, România!” este o minune

– Cărturești se alătură campaniei inițiate de Gândul. Cărțile de pe raftul dedicat limbii române

E trecut puțin de ora 6 dimineața, iar microbuzul care duce muncitorii la centrala Hidroelectrica întârzie. Calea Turzii din Cluj-Napoca e pustie, abia trece câte un taximetru rătăcit sau un autobuz de transport în comun. Un bec chior, învăluit în vălătuci de ceață, luminează anemic strada. E frig, iar Mirela Miron se plimbă pe marginea străzii, să se încălzească, cu ochii în patru, să nu piardă mașina. Are 39 de ani, este profesoară titulară de limba și literatura română și aproape zilnic face naveta din Cluj-Napoca, 50 de kilometri dus, 50 de kilometri întors, pentru a-i învăța carte pe copiii școlii „Pelaghia Roșu” din Mărișel, în creierii Munților Apuseni.

Foto: Raul Ștef

Trece de 6.15 când un microbuz alb urcă gâfâind Calea Turzii și trage lângă trotuar. Profesoara urcă, ocupându-și locul în ultimul rând de scaune, lângă geam. O oră și jumătate face până la centrala Hidroelectrica, aflată la 10 kilometri de Mărișel. Acolo coboară și așteaptă alte 30 de minute până când o ia microbuzul școlii care strange copiii din satul Rusești pentru a-i duce la ore. N-are încotro. Ea a ales să le predea copiilor de lațară, așa că se descurcă cum poate. Drumul nu i se decontează.

În microbuz e întuneric. Muncitorii picotesc în timp ce de la difuzor Julio Iglesias se tânguie în spaniolă, fără ca nimeni să îl bage în seamă. Nici Mirela Miron, care-și scoate din geantă un ghem de curele cu o mică lanternă fixată. Un fel de lampă de miner, pe care și-o așază pe frunte.

Foto: Raul Ștef

„Nu îmi permit să îmi pierd timpul. Ceasul e prețios pentru mine. Pe drum citesc sau ascult conferințe la MP3, ori împletesc șnururi colorate, de prins la încheietură „, spune profesoara în timp ce fixează fasciculul de lumină. Să-i bată pe carte.

E aproape 7.30 când microbuzul oprește în fața centralei, prima oprire spre școala din Mărișel. Mirela Miron coboară și așteaptă cealaltă mașină într-un mic magazin comunal. Acolo își ia cafeaua, după același ritual. Mereu fără zahăr, pe care i-o dă Mariana, cu care s-a împrietenit. Se lipește de soba de teracotă, cu paharul ieftin în mână, gândindu-se la cum va fi la iarnă când satul va sta îngropat în zăpadă și mașinile n-or să mai urce pe munte.

Foto: Raul Ștef

Un sunet de claxon o face să tresară. E ora 8.00: șoferul de pe microbuzul școlii e punctual. Profesoara urcă și se așază în primul rând de scaune. Mașina pornește spre Rusești, satul din care adună copiii care așteaptă, cuminți, câte doi, câte trei, la marginea drumului de țară.

„Sunt copii din satele aparținând comunei Mărișel, cea mai întinsă din România. Mașina ajunge și lazece kilometri de școală pentru a-i prelua, casele sunt răsfirate pe dealuri..Unii stau foarte departe, vin pe jos până la drum, iar de acasă până la microbuz străbat pe jos alți 10-12 kilometri. Nu e ușor nici pentru copii”, spune – ca o litanie – dascălul.

În microbuz urcă, pe rând, și copiii. Râd, povestesc, minutele trec repede.

Foto: Raul Ștef

„Fac acest traseu aproape în fiecare zi. Mă trezesc la 5 dimineața, la 6 prind microbuzul la 8 vine al școlii, iar la 9 sunt la Mărișel. Trei ore dus, trei ore întors. Uneori vin la școală cu mașina doctoriței din sat, alteori cu vreun localnic care lucrează la Hidroelectrica. Nu vin tot timpul acasă. Se-ntâmplă să rămân peste noapte la vreo familie unde sunt copii. E prea obositor să fac zilnic naveta din Cluj și nu aș da randament la ore. Trei ore dus, trei ore întors nu prea pot face zilnic, oboseala se acumulează”, se scuză profesoara.

Rămâne peste noapte în sat și pentru că a organizat un mic atelier de cusut cu fetele din clasele mai mari, cu care și-a propus să coase ii. Îi are și pe cei de-a opta, cu care de la 8.00 face pregătire pentru examenul de evaluare națională din vară.

Mirela Miron predă la Mărișel din 2012. Are 18 ore pe săptămână la 48 de elevi, împărțiți în patru clase, de la a cincea și până la a opta. Majoritatea sunt băieți.

La școala din Mărișel ziua începe la ora 9 fix, cu elevii încolonați în curte, pe clase. Și cu un ritual: „tonul la cântec” – „Deșteptă-te, române!”. Când ultimul vers se termină, ca la un semn, copiii se întorc către biserica din vecinătate și spun, în cor, „Împărate ceresc”.

Foto: Raul Ștef

„Așa este aici, la școală, tradiția la fiecare început de ore, și se păstrează. Asta îmi place la munte, că suntoameni care îl simt aproape pe Dumnezeu și care mai fac semnul Crucii deasupra pâinii proaspăt scoase din cuptor”,spune Mirela Miron.

Prima oră de română o are cu cei mai mari, de-a opta, cărora le-a pregătit un test. „Este un test recapitulativ, cu o durată de 30 de minute. Avem un citat din legende populare românești, iar întrebările testează cunoștințele elevilor despre familia lexicală a unor cuvinte sau formarea unui substantiv”, le cere profesoara.

Nu trec zece minute, când primele foi sunt întoarse cu fața în jos, semn că elevii au terminat. Mirela Miron le strânge. Notele la test se vor da ora viitoare.

Foto: Raul Ștef

Următoarea oră e cu cei de-a cincea și e una de lectură. Se citește „Împărăția lui Ciuboțel” a scriitorului basarabean Spiridon Vangheli.

„Lipsa de lectură se cunoaște, dar sunt soluții pentru asta. Ideal ar fi să avem cărți noi, dar la bibliotecă nu sunt fonduri pentru cărți”, spune cu amar profesoara. Predă după manuale vechi, de 15 ani, dar nu se lasă. Și profită de Facebook. Pentru că unii copii au conturi pe rețea, profa de română le-a trimis o carte în format PDF. A Sînzianei Popescu, „Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm”, „roman fantasy din mitologia românească”.

„Toți citesc cartea acasă, pe calculator, și spun că le place. Aveam nevoie de cărți pentru ei și am găsit soluția”. Nu-i singura aleasă.

Sătulă să aștepte de la alții, de la cei responsabili, salvarea educației, Mirela Miron a creat rezistența. Cu un blog, unde scrie despre cartea românească. „Autorii români sunt sufocați pe piață de marketingul agresiv al traducerilor, al cărților de succes, pentru că sunt frumos colorate. Mi-am propus să citesc cu elevii mei literatură română și dintr-un spirit de patriotism. Încurajarea scrierilor românești ar trebui sprijinită de Guvern după modelul țărilor nordice, unde sunt programe guvernamentale, se aleg cele mai bune zece cărți din listă, le cumpără și le trimit la școli. Este literatură națională”.

Foto: Raul Ștef

A treia oră o ține la a șasea. O lecție recapitulativă despre Fonetică. La prânz intră la a VII-a, unde lansează o provocare: scrierea unei povestiri de la o temă dată, de la cuvinte cheie: „ceas”, „potcoavă”, „floare”, „măr”, „pod”…

Copiii se agită, ideile se bat, se fac propoziții și fraze. La final, câștigătorii primesc câte un Plus în catalog de la Mirela Miron. O profesoară atipică.

Pentru că Mirela Miron a intrat în învățământ doar de cinci ani deși a absolvit două facultăți de profil – Limbi Clasice și Litere. Mărturisește că la început nu a atras-o profesoratul, ci și-a dorit „un salariu mare și o mașină de serviciu”. Așa că s-a angajat la multinațională unde a lucrat șapte ani în publicitate. „La 30 de ani mi-am pus întrebarea «ce fac eu, de fapt?» și mi-am răspuns că fac bani pentru firmă. Mi-am adus aminte că am o bibliotecă în mintea mea, că pot să ofer ceva și că pot să am satisfacții, chiar dacă nu sunt bine plătită. A fost greu la 30 de ani, dar am început a doua facultate și după absolvire am intrat în învățământ. Au urmat examene, cursuri de formare, titularizare. A fost greu să trec de la un salariu mare și de la mașina de serviciu, la un salariu de 900 de lei lunar. Nu am resimțit asta nici ca pe un regres, nici ca o depresie. Spun doar că a fost dificil”, povestește Mirela Miron.

Foto: Raul Ștef

De anul trecut, Mirela Miron este profesoară de limba și literatura română la Mărișel, după ce a fost suplinitoare la licee „de fițe” din Cluj-Napoca. „Am avut a doua notă la titularizare. Pentru mine exista posibilitatea de a mă într-o școală din municipiul Cluj-Napoca, dar pe o perioadă determinată, de un an – de doi. Cred că nu pot să progresez, nici elevii nu o pot face, cu profesori care se schimbă o dată la un an sau doi. Mi-am propus să rămân mai mulți ani în Mărișel pentru a avea și eu satisfacții din munca mea, iar copiii să reușească să învețe ceea ce am de oferit”

Recunoaște că alegerea a fost grea, pentru că ajunge târziu acasă, obosită, are doi copii de crescut și nu mai are timp de meditații.

„Nu regret nicio clipă hotărârea luată. Ameritat să fac acest pas, pentru că se poate lucra cu copiii din Mărișel. În plus, îmi place zona, îmi place școala, colegii, oamenii. Mie îmi place profesia pe care o am, cred că o fac bine și cred că am ceva de oferit. De ce limba română? Limba română, limba maternă, îți oferă o viziune asupra vieții, iar lectura îmbunătățește nu doar vocabularul, ci și cunoașterea. Cu cât cunoști mai multe cuvinte, mai multe noțiuni, experimentezi sentimente. Cred că lectura îi va ajuta pe copii în viață, îi va ajuta să vorbească corect propria limbă, pentru ei, ca oameni”, spune Mirela Miron.

Foto: Raul Ștef

E ora 13.00, iar microbuzul plin cu copii se pregătește de plecare. În mijlocul lor, Mirela Miron care are trei ore până acasă. De pe dealuri, vântul pare a se înteți, iar vremea se răcește. În mașină, un grup de fete încep să colinde. Se apropie Crăciunul.