VORBEȘTE ROMÂNEȘTE. Un nigerian, un yemenit și o franțuzoaică. Povestea medicilor străini care vorbesc perfect românește. Un singur cuvânt le lipsește din vocabular: ȘPAGĂ

CRĂCIUN Tradițiile de Crăciun care au rădăcini în religiile antice și cultele PĂGÂNE: De la brazi și Moș Crăciun la curcanul gătit

23:59

ACTUALITATE Fructul bogat în antioxidanți care stimulează organismul. Are proprietăți antiinflamatoare și antiseptice

22:56

Care este asemănarea dintre un doctor nigerian, un chirurg yemenit și un ambulanțier francez, care muncesc în România? Nu știu ce-nseamnă cuvântul șpagă.

Pare un început de glumă, dar nu este. Trei medici străini, Henry Osakwe, Abdullah Salim și Camille Vennetier, nu vor să învețe acest cuvânt, deși vorbesc perfect românește. Ne-au învățat limba în urmă cu mulți ani când au venit la studii în România. Ne-au adoptat ca țară și-au rămas aici întemeindu-și familii alături de români. Ne vindecă rănile și ne învață să ne depășim prejudecățile. Pentru că ei, Osawke, Salim și Vennetier sunt doar câțiva dintre medicii străini care ne ajută să trăim mai bine românește. Vă mai spunem un singur lucru, pe care nu trebuie să-l ratați din reportajul următor: uitați-vă cu atenție cum definește un medic nigerian cuvântul „dor”.

Dacă ai copil în Arad și se întâmplă să ajungi cu el la Spitalul Județean de Urgență nu ai cum să nu-l întâlnești pe  doctorul Henry Osakwe. Nigerianul devenit român. Este o pată de culoare cu priză la copii, spun colegii lui – medici, dar înainte de toate un om deosebit.

Din 48 de ani câți are, 30 i-a petrecut aici. A venit la studii în țară, convins inițial de un unchi care l-a sfătuit să aleagă România  „pentru că limba este mult mai ușor de învățat, iar oamenii sunt mai prietenoși”.

„Mi-a vorbit puțin în românește și m-am îndrăgostit pe loc de limbă. Am crescut vorbind engleza, dar  limba de aici a fost cea care m-a determinat să aleg România”, spune medicul Osakwe. Așa că a ales Timișoara și s-a specializat în chirurgie pediatrică. Nu i-a fost ușor la-nceput. Mai întâi a învățat românește, obligat, pentru că așa erau regulile. „Am studiat un an limba română, la Filologie, pentru a mă putea înscrie la Medicină. A fost greu la facultate, pentru că eram alături de români, iar profesorii nu țineau cont că eu sunt străin și dictau foarte repede”.

Foto: Marian Buga

Nu înțelegea nimic și a fost nevoit să găsească o soluție. A cumpărat notițele de la ceilalți colegi, care reușeau să țină ritmul la dictare și îi aproviziona cu coli de hârtie și cu unele de indigo. Așa a fost începutul.

„Cel mai greu a fost să pronunț «ț». Dacă asta am învățat până la urmă, încă nu pot pronunța «ă» și «â», dar este ceva specific străinilor care vin aici”, se scuză medicul Osakwe. Acum ne vorbește bine limba, căreia îi cântărește și sensurile. Știe să alinte în română și știe ce-nseamnă și dorul. Pentru că-l trăiește și pentru că-l apasă: „Cuvântul dor mi se pare magic, e de suflet, este cuvântul care mă apasă, pentru că sunt foarte departe de locurile natale, de familie. Simt dorul din toate punctele de vedere și este bine să trăiești dorul ca să poți să știi ce înseamnă, altfel este greu de definit”.

Foto: Marian Buga

Greu de definit i se pare și expresia „sărut-mâna”. „Este o expresie pe care nu am întâlnit-o în nicio altă țară. Nu aș ști cum să o adaptez în engleză, limba mea natală”, explică Osakwe. Mai este un cuvânt intraductibil pentru el, pe care nu doar că nu îl înțelege, dar nici nu vrea să îl propunțe: „șpagă”: „Spun de fiecare dată că actul medical nu costă nimic. Niciodată nu am deschis gura să cer, să spun că nu îmi fac treaba până nu îmi dai ceva, Dumnezeu îmi e martor că nu am făcut asta și nu o voi face”.

Chirurgul Henry Osakwe a lucrat în SUA, dar și în Marea Britanie, dar s-a întors acasă, în România, la Arad. Aici îi e soția, medic și ea, aici îi sunt socrii și prietenii. „Spiritul omului e mai important ca averea”, spune nigerianul devenit român: „Este o vorbă românescă care spune că omul sfințește locul. Am trăit mai mult aici decât în Africa, iar în alte țări am încercat să lucrez, dar fără succes. Am lucrat un an în Los Angeles, am lucrat și la Londra, unde am avut o ofertă. Câștigam de cinci ori mai mult. Am revenit la Arad după trei luni. Am simțit dorul”.

Foto: Marian Buga

Henry Osakwe a devenit român cu acte în 2009 și doar atunci s-a angajat, prin concurs, la Spitalul Clinic Județean de Urgență din Arad. Acum se simte mai român decât mulți dintre cei care s-au născut aici: „Poate sunt prea pozitiv, dar cred că ar trebui să fim mai patrioți, pentru că nu e o rușine. Adesea sunt întrebat de ce mai stau în țara asta și nu plec să mă realizez financiar. Le-am spus că în viață banii nu înseamnă totul, că mai există valori, iar spiritul omului e mai important decât averea. Și sentimentul că ești acasă”.

La 60 de kilometri distanță de Arad se află un alt străin care a adoptat România. Este Abdullah Salim, din Yemen, chirurg la Timișoara și „bănățan pur – sânge”, așa cum se prezintă.

A venit aici acum 24 de ani, cu o bursă și între timp a devenit român, găsindu-și aici o țară și o familie. Totul a pornit de la un anunț, publicat într-un ziar din Yemen. „O ofertă de burse pentru studenți, iar eu îmi doream Medicina. Așa am ajuns în România, ca buriser al statului Yemen”, își amintește începutul Salim.

Foto: Adrian Pâclișan

„La început mi-a fost greu pentru că nu aveam cum să relaționez, să vorbesc cu străinii care știau română și arabă. Așa că traduceam, în gând, din română în engleză și din engleză în arabă. Nu a fost ușor, dar am învățat”, mai spune medicul. Ca orice străin a trecut și el prin perioada obligatorie de a învăța românește. Arab fiind ne putea învăța limba fie la Craiova, într-un centru specializat, fie la Bacău. A ales Moldova, iar un an mai târziu a mers la facultate, la UMF „Victor Babeș” din Timișoara, specializându-se în Chirurgie.

Amuzat recunoaște că  în română i-au pus probleme …indispensabilii. „O să râdeți, dar cel mai greu mi s-a părut să pronunț expresia «aveți indispensabili». Nu pot să explic de ce, dar mi s-a părut îngrozitor să pronunț cele două cuvinte. Dar am și un cuvânt preferat: «dumneavoastră». Mi se pare cel mai frumos cuvânt al limbii române. Conține foarte multe lucruri, pe lângă ceea ce se aude. E un cuvânt frumos și respectuos. În limba arabă nu avem acest cuvânt, avem «dumneata», care nu sună așa frumos și nu are aceeași însemnătate”, spune Abdullah Salim.

Este căsătorit cu o româncă, tot medic și împreună au doi copii, de 11, respectiv 7 ani. Un băiat și o fată. Cei mici învață românește, dar primii ani au mers la o grădiniță cu predare în arabă. „Am venit în România, am făcut facultate și m-am însurat cu o bănățeancă. Am făcut copii și am rămas aici. Acum și eu mi-s bănățan get-beget”, își rezumă viața Abdullah Salim.

Foto: Adrian Pâclișan

Acasă este profesor, pentru copiii lui, pe care atât româna, cât și araba. „Acasă vorbim și limba rămână și limba arabă. Copiii înțeleg ambele limbi. Le povestesc foarte des cum este viața în Yemen și cum e în România, ce posibilități au aici față de ceea ce este acolo, încerc să îi îndrum cum știu eu mai bine. Le spun povești, atât în română, cât și în arabă. Copiii mei vorbesc fluent ambele limbi, iar asta mă mulțumește. Îi alint și în română, și în arabă, le spun «iubitul meu », «iubita mea», «prințesa mea». Soției îi spun «te iubesc», doar în românește, ca să înțeleagă exact ce vreau să îi transmit”.

Vorbește cu drag românește. Doar e limba în care gândește: „Vorbesc și gândesc direct în limba română ca și când aș fi născut în România. Un singur lucru îl fac doar în limba arabă: mă rog la Dumnezeu. Rugăciunile se fac în arabă”, povestește  Salim. Dar de citit o face în română, pentru că-i plac Eminescu și Caragiale. Cel din urmă i-a dat și de furcă: „A fost destul de greu de înțeles pentru mine, dar până la urmă l-am deslușit. Mi se pare că a fost un om genial”.

Un cuvânt nu îl spune – românizatul șpagă, iar pentru asta a ales să lucreze la privat.

Alt medic, un destin asemănător. cel puțin așa promite Camille Vennetier, 28 de ani. Din familie de medici și de farmaciști, franțuzoaica și-a dorit să continue tradiția, așa că a  venit să studieze Medicina la Cluj, iar de doi ani ne salvează viețile ca voluntar al Serviciului de Ambulanță din Cluj.

Lucrează în ture, cot la cot cu medicii și asistentele, și vorbește cu ei românește. „M-am gândit că ar putea să fie o experiență interesantă din punct de vedere uman și al practicii. Faptul că pot face parte dintr-o echipă contează foarte mult pentru mine, nu numai să învăț teorie dintr-o carte. Și am învățat și limba română, fapt care mă ajută, acum, foarte mult. Și îmi și place”, spune Camille Vennetier, acum studentă în anul IV la Medicină.

La Ambulanță,  lucrează în ture de câte 12 ore fiecare, fie că-i noapte, fie că e zi. Subțirică și blondă, nu are cum să treacă neobservată. Toți o cunosc și ea îi cunoaște pe toți. Nimeni nu-i vorbește în franceză, cum se întâmplă la cursuri sau la examene. Așa a ajuns să deprindă româna, mai mult din mers, și o condimentează cu accent și regionalisme din Ardeal.

Foto: Vasile Măgrădean

„Când am venit prima dată în România am crezut că nu voi reuși să învăț românește. Era cam greu, e diferită de franceză. Am făcut cursuri la facultate, două ore pe săptămână, dar dacă nu facem efort în afara școlii era cam greu. Lucrul la Ambulanță m-a ajutat foarte mult. Învățăm mult pe teren, cu asistentele, cu medicii. Îmi spun foarte des «dragă» și «puiule», iar la început nu am înțeles de ce. Aici se zice «o fost» în loc de «a fost», «merem» în loc de «mergem», și alte cuvinte. La cursurile de română însă mi-au spus că nu e bine, că nu e corect”, amintește amuzată Camille.

Cel mai greu i-a fost să conjuge verbele și să învețe expresiile comune, de stradă. „Când vorbesc cu pacienții de la țară sau cu persoane în vârstă e cam greu, nu tot timpul înțeleg ce spun, pentru că sunt regionalisme. Le spun să vorbească mai rar și mă descurc. Unii își dau seama după nume că nu sunt româncă și, curioși, mă întreabă de unde sunt și ce fac aici”.  Râde povestind cum a învățat ce înseamnă „căruță”. A fost la primul ei caz.

„Primul caz de accident la care am participat ca voluntară pe ambulanță a fost unul în care era implicată o căruță. Nu am știut ce înseamnă căruță și toată lumea râdea. Când am descoperit ce e, că e trasă de cal, am râs și eu. În Franța nu prea avem căruțe. Doar la muzeu. Nu prea folosim așa ceva”, povestește amuzată Camille.

Foto: Vasile Măgrădean

Își împarte viața de studentă între Universitate și Ambulanță, iar în timpul liber iese cu prietenii, români și francezi. Stă cu chirie, iar banii pentru gazdă îi primește de acasă, din Franța, unde ajunge rar, doar la final de an, de Crăciun. Vara face practică, tot la Ambulanță. Practic, așa își continuă turele aici. S-a obișnuit cu România, așa că a rămas aici de fiecare Paște. Colegii ei? O respectă. Pentru efort, ambiție și dedicare. „În mod sigur știe ce vrea de la viață”, spune dr Septimiu Coroian despre mai tânăra lui colegă. Camille Vennetier, voluntara la Ambulanța Cluj, însă zâmbește: s-a decis să urmeze rezidențiatul la Cluj: „Apoi o să văd”.

Până atunci însă mai e. Acum are treabă. Prin stație a primit un nou apel. Un alt caz. Un alt om, o altă viață. „Așa e întotdeauna. Cu timpul te obișnuiești”. Zâmbește și își înghesuie în buzunar firul unui stetoscop, unealta sa de lucru. Subțirică și blondă, în uniforma ei bleumarin, cu ecuson pe care scrie Vennetier, iar dedesubt Voluntar, Camille nu mai are timp de pierdut.