VORBEȘTE ROMÂNEȘTE. Xavier Montoliu, catalanul care a început să învețe româna cu „Atenție, se închid ușile” și a ajuns să îl traducă pe Marin Sorescu

Gândul vă prezintă o serie impresionantă de povești ale unor adevărați misionari ai limbii române, oameni care reușesc prin harul, talentul și priceperea lor să îi facă și pe alții să înțeleagă frumusețea acestei limbi. Precum Monseniorul Anton Lucaci, omul care l-a învățat pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română sau Badea Cârțan, varianta din 2013. Românul care merge în opinci până la Roma ca să ofere cărți de acasă românilor din străinătate. Ori precum MIhnea, copilul pentru care faptul că poate să scrie „La mulți ani, România!” este o minune. Sau ca Mirela Miron, profesoara care a renunțat la un trai călduț într-o corporație pentru a le preda româna copiilor dintr-un sat de munte din Apuseni, ori ca medicii străini veniți în România care nu au învățat un singur cuvânt: șpagă. Veți face cunoștință cu toți, în cadrul campaniei VORBEȘTE ROMÂNEȘTE, care vă invită să ne gândim într-un fel nou la cuvintele pe care le folosim zi de zi, fără se le dăm prea mare importanță. De ce am lansat această provocare puteți citi AICI

Atenție, se închid ușile! Urmează stația …, cu peronul pe partea dreaptă. Acestea au fost primele cuvinte în românește pe care Xavier Montoliu Pauli, un tânăr absolvent de filologie ajuns în București la începutul anilor ”90 ca să le predea catalană studenților de la Universitate, le-a înțeles. Asta după ce un prieten i le scrisese pe o foaie de hârtie, iar el încerca să le citească și să le audă simultan. Era prima „lecție” de română. Douăzeci de ani mai târziu, numele său apărea, alături de cel al Corinei Oproae, pe prima antologie de poezii scrise de Marin Sorescu, traduse în catalană.

ACTUALITATE Ambulanțele vechi, PERICOL pentru pacienți. Cele mai multe dintre mașinile de urgență sunt epave pe roți

17:13

EXTERNE TRUMP respinge proiectul bugetului provizoriu, crescând riscul blocării activităților guvernamentale

17:11

În acest răstimp s-a apropiat de România și de limba română cu ajutorul studenților săi și al prieteniilor pe care a reușit să le lege. Și-a descoperit pasiunea pentru operă, mergând în fiecare săptămână la Ateneul Român, a descoperit voci interesante în literatura română contemporană pe care vrea să le facă cunoscute în Catalonia, a înțeles ce înseamnă „dor” și a făcut o pasiune pentru vișine, indiferent că le găsește într-o păjitură sau le simte parfumul în băutura atât de populară în România. 

Are o pisică pe nume Poftim

Astăzi trăiește în Badalona, oraș din aria metropolitană a Barcelonei, locul unde s-a și născut în urmă cu 45 de ani. Lucrează la Institutul de Litere Catalane, unde promovează literatura catalană, și, în paralel, răspunde oricărei inițiative care are legătură cu limba și literatura română, indiferent că ea aparține conaționalilor săi sau Institutului Cultural Român din Madrid. Dincolo de diversele activități pe care le desfășoară și care au legătură cu româna într-o măsură mai mare sau mai mică, Xavier Montoliu „s-a obligat” să pronunțe zilnic cel puțin un cuvânt în limba noastră pentru că și-a botezat pisica – pe care o consideră un membru al familiei – Poftim.    

„A fost un cuvânt care mi-a plăcut foarte mult pentru că se folosește pentru multe situații în română și e greu de tradus (în catalană – n.r.). De fiecare dată înseamnă altceva și mi-a plăcut. E și un cuvânt greu de pronunțat în catalană. Toată lumea îi zice Pofty, povestește amuzat Xavier Montoliu într-o română cu accent catalan. 

Xavier Montoliu împreună cu pisica pe care a „botezat-o” Poftim. Foto: Sira Domènech

Avertismentul de la plecarea spre România: „Măi, acolo nu o să găsești nimic”

În septembrie 1992, Xavier Montoliu ajungea pe aeroportul Otopeni încărcat cu multe valize „pline cu de toate” pentru că fusese avertizat că în România nu va găsi nimic. Terminase de curând facultatea și acceptase să vină la Universitatea București ca lector de catalană, fără să știe exact unde se duce, după ce ratase un post similar în Franța. Era pentru prima dată când pleca pe cont propriu de acasă. Senzația că a aterizat pe un aeroport militar din cauza milițienilor de pe pista de aterizare, s-a risipit sub impresia puternică pe care i-a produs-o faptul că una dintre cele două doamne care îl așteptau i-a spus „Benvingut” (Bine ai venit în catalană -n.r. ). „Am rămas șocat că cineva îmi spunea în catalană, în București, ”, își amintește Xavier Montoliu. S-a urcat apoi într-un Trabant, devenit ulterior celebru în folclorul literaților din Barcelona, și astfel a început aventura într-o țară cu care asocia la acel moment doar trei cuvinte: București, Nadia și Ceaușescu.

Cum a devenit România „a doua patrie”

În 1996, când rolul său de lector la Universitate s-a încheiat, Xavier Montoliu lăsa în urmă o țară cunoscută îndeaproape, a cărei limbă o deprinsese și de a cărei literatură se îndrăgostise. România devenise „a doua patrie” a sa. Și asta pentru că aici învățase ce înseamnă să fii profesor chiar de la studenții săi, care îl ajutau să înțeleagă cum trebuie predată limba catalană unor străini. „Întâlnirea cu studenții români a fost foarte mișto! Pentru că erau foarte bine pregătiți, știau spaniolă și erau interesați de limba și literatura catalană. Ne-am împrietenit pentru că și eu, și ei eram tineri. Ne întâlneam și în afara orelor. Ne plimbam, mergem la o bere. A fost foarte interesant. A fost ca o facultate pentru mine. Eram profesor, dar de fapt eu învățam, și nu numai limba și cultura, ci și cum trebuie predată limba”, povestește Xavier Montoliu.

România devenise locul unde se simțea ca acasă pentru că aici legase multe prietenii, aici 
își descoperise pasiunea pentru operă întrucât stătea foarte aproape de Ateneu și își permitea să meargă aproape săptămânal la spectacole, lucru care nu se întâmplă la Barcelona; aici făcuse cunoștință cu cinematografia rusă, turcă și chineză prin intermediul limbii române în care erau subtitrate filmele, și tot aici îl descoperise pe Marin Sorescu și pe alți scriitori români contemporani pe care îi consideră „excepționali” și pe care vrea să-i facă cunoscuți în Catalonia.  
 

Xavier Montoliu, într-o sală de curs de la Faculttatea de Litere, în 1996

„Am învățat românește ascultând, vorbind și citind”

După mai bine de 20 de ani de când a auzit primele cuvinte în română, Xavier Montoliu mai are încă probleme cu prepozițiile – nu știe niciodată dacă trebuie să folosească pe, la sau în – sau cu topica, diferită de cea catalană. Stabilește cu greu genul substantivelor, astfel că încă ezită la pluralul unor cuvinte precum „succes” între „succese” și „succesuri”. Spune uneori „humani” în loc de „oameni” sau „interviua” în loc de „intervievează”, se descurcă mai greu cu cuvintele care nu sunt de origine latină și se plânge de prea multele excepții care îngreunează învățarea limbii române de către străini. Cu toate acestea, româna cu accent catalan pe care o vorbește îi reflectă trăirile exact așa cum se întâmplă de obicei cu o limbă învățată acasă, și nu cu una deprinsă din manuale cu texte standard și exerciții plictisitoare de gramatică. Xavier Montoliu vorbește o română vie în care cuvinte precum „dor”, „măi”, „mișto”, „opa” sau „cutare” vin natural și se potrivesc perfect în context. Din când în când strecoară câte un „fain” sau „mulțam”. Asta pentru el a învățat română de la românii care i-au vorbit fie față în față, fie în cărți.

„Am început să învăț română din prima zi. Am încercat să găsesc un curs pentru străini, dar nu exista pentru că în 1992 nu erau așa de mulți străini în România. Mă duceam cu niște prieteni la niște cursuri. M-am dus, de exemplu, la unul din cursurile lui Andrei Pleșu. Am învățat românește vorbind cu persoane sau ascultând și citind. Ascultam, citeam și vorbeam și eu, cu greșeli, cum fac și acum”, își amintește Montoliu.

Prima „lecție” de limbă română i-a fost predată de „tipa” de la metrou. „Româna semăna cu catalana într-un fel pentru că sunt limbi romanice, dar nu se înțelegea nimic. Țin minte că am înțeles pentru prima dată ce zicea tipa de la metrou. Să-mi aduc aminte… . Un coleg mi-a scris ce zicea tipa acolo și eu încercam să citesc și să aud simultan și nu puteam. Tipa vorbea mai rapid decât citeam eu textul. Și când m-am prins am zis ”, povestește amuzat Montoliu.

„Lecții de română” de la precupețele din piață

Primele cuvinte pe care le-a învățat în română au fost numerele de la 1 la 10. Trebuia să le telefoneze părinților săi acasă și, pentru că la acea vreme nu existau linii internaționale, trebuia să meargă la Palatul Telefoanelor. „Acolo spuneam și doamna de acolo întreba ”. Astfel a fost nevoit să învețe numerele.

De voie, de nevoie, „lecții” de limbă română a luat și de la precupețele din piață, „foarte simpatice” de altfel. „Trebuia să îmi cumpăr de mâncare. Trebuia să discut acolo cât costă, cât nu costă, ce aveți, ce nu aveți. Nu puteam să negociez. Luam pentru că trebuia să mănânc”, rememorează Xavier Montoliu.

Profesorul de catalană de la București a învățat limba română uzuală încetul cu încetul, firesc, în situații concrete, și a îmbogățit-o prin lectură. În urmă cu 3 ani a fost pus în situația de a o transmite mai departe. Un grup de studenți spanioli care urmau să vină în România pe perioada verii în cadrul unui program social pentru copii, au vrut să învețe câteva expresii uzuale, iar Xavier Montoliu i-a ajutat.

Catalanul vizitează destul de des România pentru că i „se face dor” de țară și de prietenii pe care i-a lăsat aici. „Mi-e dor de plimbatul prin (sic!) străzi, să stau pur și simplu în București sau în România. Sunt fericit când sunt acolo. Să stau pur și simplu, nu să fac ceva deosebit. Să mă plimb”, spune Montoliu.

„Când vorbeam ceva mai personal, mai intim era ori în catalană, ori în română”

Vizitele în România nu sunt însă singurul prilej de a vorbi românește. O face și la Barcelona, unde are prieteni români. Atât de mult s-a atașat de limba română încât, dacă o aude pe străzile din Barcelona, nu o percepe ca fiind o limbă străină. „Când aud pe cineva în Barcelona că vorbește românește, prima dată cred că vorbește catalană într-un fel, adică că nu e o limbă străină. Și abia peste câteva minute îmi dau seamă că nu e catalană”.

Iată o altă dovadă că limba româna îi este mai aproape de suflet decât de minte. „Am niște prieteni în România cu care vorbesc română, catalană și spaniolă, în același timp. Trecem de la una (limbă -n.r.) la alta fără să ne dăm seama. Vara trecută m-am întrebat despre ce vorbesc în fiecare limbă. Dacă sunt subiecte pe care le vorbesc într-o anumită limbă și altele pe care le vorbesc în celelalte două. Nu am tras încă o concluzie. Când vorbeam ceva mai personal, mai intim era ori în catalană, ori în română. Asta e clar. Când era ceva mai practic, despre organizare a ceva, foloseam mai degrabă spaniola. Mi se pare interesant că atunci când începi un dialog cu cineva cu care poți vorbi bine în cele trei limbi, creierul decide care este limba pe care o folosești”, spune Montoliu.

Xavier Montoliu, la lansarea volumului Per entre els dies, 5 iunie 2013, la librăria Central del Raval

„Am intrat în limba română prin poezia lui Sorescu”

Virgil Ani, un profesor român de italiană de la facultatea de Limbi Străine, stabilit acum la Barcelona, a fost cel care l-a învățat pe Montoliu câteva cuvinte în română și primul care i-a vorbit de Marin Sorescu. „Am citit Scoica și am tradus-o în catalană. Prin poezia lui Sorescu am intrat în limba română”, își amintește Montoliu.

Întâmplător sau nu, prima carte în limba română pe care a cumpărat-o a fost un volum de Marin Sorescu. „Nu am căutat-o. Erau niște tarabe la Universitate și am dat de Marin Sorescu. Și am cumpărat cartea. Erau multe cărți acolo și m-am simțit așa … să găsești un autor de care ai mai auzit … am intrat într-o familiaritate cu el. Am cumpărat cartea și am început să o citesc. Nu știam deloc româna atunci. Când am citit-o bine a fost mai târziu și mai mult mai târziu am început să o traduc cu o colegă, Corina Oproae”, o româncă stabilită de mulți ani la Barcelona.

Montoliu spune despre Sorescu că este un poet care îi dă fiori. „Are o magie specifică. Știe să construiască într-un mic text o poveste a lui Ulise, a lui Adam, dar să o facă în așa fel încât, pe măsură ce citești textul lui, să apară dintr-o dată altceva, la care nu te așteptai. Reușește să te șocheze. Are o abilitate de a condensa într-un text mic un sentiment care poate fi împărtășit oricui și atunci te simți legat pentru că ai simițit ce spune el. Dar el ți-o spune într-o relatare excepțională. Și atunci ce ți s-a întâmplat ție și ce i s-a întâmplat lui devine excepțional și magic”, explică  Xavier Montoliu pasiunea pentru Marin Sorescu.

Prima traducere a lui Marin Sorescu în catalană

La fel ca prima întâlnire cu Sorescu și prima carte în limba română pe care a cumpărat-o, și prima traducere a poetului român în catalană a stat tot sub zodia întâmplării. Antologia Per entre els dies (Printre zile), care cuprinde 100 de poeme selectate din principalele volume ale lui Marin Sorescu, a apărut anul acesta în februarie, la prestigioasa editură Lleonard Muntaner din Palma de Mallorca.

„Stăteam de vorbă cu Corina Oproae și am început să traducem, ca într-un joc. Aveam niște poeme traduse împreună și, la un moment dat, stăteam de vorbă cu un editor. Aveam textele la mine. Le-a citit și ne-a propus să publicăm o carte. Și atunci ne-am apucat să facem o antologie. Să citim opera lui, să alegem textele. Am lucrat la patru mâini. După doi ani, am scos cartea. A durat așa de mult pentru că traduceam din plăcere. Citeam, traduceam, mai retraduceam, discutam destul de mult până găseam o variantă bună pentru fiecare poem”, explică Xavier Montoliu.

Dificultățile pe care le-au întâmpinat cei doi traducători au derivat din stilul lui Marin Sorescu al cărui limbaj poetic este numai în aparență simplu.

„A fost greu să traduci la patru mâini, dar în același timp, a fost un avantaj. Corina e româncă și știe bine limba. Trebuia să negociem fiecare cuvânt. Ce ai înțeles tu, ce nu ai înțeles, care e cuvântul cel mai potrivit. Trebuia să găsim și în catalană un registru care să fie colocvial, dar nu colocvial de pe stradă, să fie și familiar, dar nu familiar de acasă, să fie și cult, dar nu prea cult. Sorescu are un registru specific, aparent simplu. Cuvintele sunt simple, dar nu sunt gratuite. Asta era greu de ales în catalană. Să pară tot așa de simplu, dar conținutul să rămână și să iasă la iveală. Să găsim un registru adecvat lui Sorescu și adecvat în catalană”, explică Montoliu dificultățile pe care le-a întâmpinat la traducere. 

Volumul s-a bucurat de mare succes, susține Xavier Montoliu. „Toată lumea e foarte încântată. Ar fi fost foarte mișto să fie aici la Barcelona și Sorescu ca să vadă cum au reacționat cititorii, cât de multă lume a venit la lansare și să împărtășim cu el bucuria pe care am avut-o când am văzut reacția. Ai un sentiment trist pentru că nu ție îți aparține bucuria cititorului, ci poetului, lui Sorescu”, spune Montoliu.

Traducerea lui Sorescu în catalană vine după ce Xavier Montoliu colaborase la mai multe volume semnate de autori catalani traduși în română. Pe viitor, i-ar plăcea să lucreze la o antologie care să cuprindă poezii ale poetelor contemporane din România, printre care să se numere Ileana Mălăncioiu, Svetlana Cârstean sau Magda Cârneci.

Xavier Montoliu (al doilea din stânga) și Corina Oproae (dreapta), autorii antologiei Per entre els dies

„Cred că atunci mi se face dor de România…”     

Până la următoarea traducere a unor poeți români în catalană, pe care și-o dorește atât de mult, Xavier Montoliu va continua să vină în România singur sau însoțit de prietenii din Barcelona cărora le va mijloci cunoașterea acestei țări și a oamenilor de aici. „Să cunoști o țară nu înseamnă să o vizitezi pur și simplu, să vezi peisajul urban sau natural. Cel mai important e să cunoști oamenii care stau acolo. Pentru că voi (românii -n.r.) vorbiți foarte bine limbi străine, este foarte simplu să stai de vorbă cu conaționali de ai mei”, spune Montoliu.

La 20 de ani de la primele cuvinte pe care le-a auzit în română, Xavier Montoliu spune că a înțeles ce înseamnă cuvântul „dor”, dar nu crede că a trăit starea pe care o exprimă acest cuvânt. Are însă un moment de ezitare. „Eu mă simt foarte bine în România. Anul în care nu vin în România este unul trist pentru mine într-un fel. Cred că atunci mi se face dor de România …”