„Vrei să te mint, să spun că educația rezolvă totul?”. Cât de greu este să fii ALTFEL. REPORTAJ la prima bibliotecă din București unde cărțile sunt vii

Atunci când normalitatea este stabilită de cei mulți și doar câțiva sunt aceia „altfel”, oamenii se dau la o parte din calea lor, îi privesc cu coada ochiului și îi comentează pe-nfundate. Comunitatea LGBT, rromii, refugiații sau persoanele cu dizabilități sunt doar câteva grupuri minoritare care se izbesc zi de zi de stigmatizare, într-o țară în care conformisul este ridicat la rang de virtute, iar dorința de diversitate rămâne mai mult la nivel declarativ, fără să fie îmbrățișată practic în vreun fel.

Andreea Lupu, una dintre organizatoarele evenimentului Human Library – Biblioteca Stereotipurilor Vii, mă întâmpină în fața ușii rotative de la Reprezentanța Comisiei Europene în România. Am ajuns devreme, când încă nici nu terminaseră de umflat toate baloanele. Totuși, câteva dintre „Cărți” sosiseră deja. Da, ajunseseră singure pentru că nu trebuia să le aducă nimeni în vreun rucsac. Sunt cărți din carne și oase, dar cu o experiență de viață care „bate” orice roman.

La Human Library vizitatorii caută în catalog titlurile disponibile, își aleg Cartea pe care vor să o citească și o împrumută pentru o perioadă limitată de timp. Dupa citire, cartea va fi restituită librăriei și, daca vor, cititorii pot împrumuta un alt volum. Singura diferență a Bibliotecii Vii este că cititul constă într-o conversație, iar cărțile sunt oameni.

ENERGIE Centrala electrică Mintia, proiect de importanță națională pentru SECURITATEA energetică|„Nu va vinde energie în folosul Federației Ruse sau Ungariei”

17:40

POLITICĂ Victor PONTA, mesaj pentru colegii din țară: „Bravo Marcel & Sorin! Lumea se schimbă radical începând cu 20 Ianuarie 2025! „

17:40

„Dificultățile pe care le-am întâmpinat n-au venit neapărat din partea cărților, majoritatea au spus „da”, câțiva s-au râzgândit pe ultima sută de metri, pentru că  le-a fost frică să se expună. În principal cei din comunitatea musulmană și-au anulat prezența, și chiar câțiva din comunitatea LGBT. Cealaltă dificultate a venit din partea cititorilor care nu sunt familiarizați cu conceptul și lor le este teamă să vină și să pună întrebări pe care, altfel, nu le-ar putea pune. Dacă stai acasă și te întrebi cum poți să fii gay și să ai și o dizabilitate fizică sau cum poți să fii gay și să ai un job, există tot felul de întrebări în mintea oamenilor pe care ei nu pot să le pună, pentru că le e rușine să meargă în fața cuiva și să adreseze această întrebare. Biblioteca Vie ar oferi acest cadru și, totuși, în societatea românească nu au existat suficiente pârghii pentru a aduce toți oamenii pe care ni i-am fi dorit prezenți ca și cititori, în primul rând”, a spus Andreea Lupu.

Nour – „Cartea refugiaților”

La fel cum îi spune și numele, Nour (în arabă „lumină”) emană căldură și bunătate. „Trebuie neapărat să vorbești cu Nour, ea reprezintă Cartea Refugiaților și e un om extraordinar”, mi-a spus Andreea Lupu. Toată lumea o aștepta nerăbdătoare și, imediat ce a intrat pe ușă, chipurile celor care o cunoșteau deja s-au și înseninat. Cu ochi mari și verzi, Nour căuta o figură cunoscută. A găsit mai multe. Apoi, a întins voioasă mâna spre cei care abia așteptau să o cunoască. Printre ei, o femeie care venise special atunci când i-a citit numele pe un afiș roșu lipit în stația de autobuz. Doamna Maria e avocat, dar cunoaște bine limba arabă și e fascinată de cultura islamică.

„Astăzi am să vă spun povestea Fatimei”, a început Nour, „o femeie din Siria care a luptat cu toate puterile să-și salveze propria viață și pe cea a fetițelor ei și să ajungă în Europa”. Soțul Fatimei a fost dat dispărut imediat după începerea războiului, iar ea a rămas singură cu cele două fete. Norocul a făcut să-și poată vinde, totuși, casa pe care o avea. A primit 4.000 de dolari, o sumă extrem de mare, mai ales că puțini sunt aceia care mai reușesc să găsească ceva cumpărători pentru locuințele amenințate de război. Cei 4.000 de dolari nu i-au fost, însă, suficienți pentru a ajunge în Germania, acolo unde își dorea să rămână, unde avea și niște rude și știa că ar putea primi azil.

Drumul la adăpost de toate bombardamentele se duce rareori în trei.  Un grup mai mare înseamnă bani mai mulți și discreție mult mai puțină. Iar călăuzele nu negociază. Sunt alte mii de oameni care stau la coadă și ar fi dispuși să dea orice, să-și lase copiii și neamurile, doar, doar vor reuși să ajungă pe „tărâmul făgăduinței”. Din cei mulți, însă, unii sunt mai norocoși. Fatima n-a fost. Drumul ei spre Germania s-a oprit la granița cu România, iar de acolo a ajuns în centrul pentru refugiați din zona Obor. În ultimul an, Fatima a încercat să fugă de aproape zece ori. Cel mai departe a ajuns până în Polonia. Și de-acolo a fost, însă, întoarsă din drum, iar astăzi locuiește împreună cu fetele ei în capitala României.

Nu și-a pierdut încă speranța. Este, poate, și unul dintre motivele pentru care n-a învățat până acum limba română, spre deosebire de fetele ei, care merg la școală și încearcă să ducă aici o viață normală.

În ochii lui Nour se amestecă nostalgia orientală și resemnarea balcanică. Vorbele ei se pierd prin rumoarea sălii. „E timpul pentru o pauză!”, anunță organizatoarele.

Fatima e prototipul refugiatului din Siria. Ca ea sunt milioane care au scăpat din ghearele războiului și au pornit, pe mare sau pe uscat, spre lumea civilizată, în căutare de pace. Au luat tot ce-au avut mai de preț cu ei. Puțin din Fatima găsești și în Nour. Continuă povestea înghețată la timpul trecut, fără să țină seama de aroma amară de cafea amestecată cu mirosul de portocală proaspăt decojită.

„Înainte de război, Siria era o țară frumoasă, în care puteai să trăiești bine. Oamenii aveau un nivel de trai mai bun decât în România, aveau acces la educație mai mult decât aici. Dacă refuzai să îți trimiți copilul la școală, autoritățile veneau și îți dădeau amendă. Copiii sunt susținuți de stat, pot să facă facultate, chiar mai multe, primesc și burse”, își amintește Nour hotărâtă, frângându-și degetele.

Vorbește hotărât și sacadat, ne fixează cu ochii ei mari. Se bucură când Maria amestecă vorbe în arabă cu graiul ușor moldovenesc, parcă regăsește acolo o bucățică de „acasă”. Privește în jos cu tristețe, însă, atunci când vine vorba despre valul de refugiați și despre modul în care oamenii privesc această goana din fața morții. Pentru că sirienii nu fug de sărăcie, ci de teama rachetelor care i-ar putea spulbera în orice clipă.

„Sirienii, la fel ca multe alte nații, investeau mult în aur și în bunuri. Ele rămân cel mai de preț lucru atunci când știi că fuga spre Europa te poate costa mii de dolari. De aceea refugiații iau cu ei tot ce au mai bun atunci când hotărăsc să plece de acasă. Iau aurul și sunt în stare să dea tot pentru un telefon inteligent, dacă nu-l au deja. Un telefon poate să-i ajute cel mai mult să se orienteze, atât pe apă, cât și pe uscat”, susține „Cartea Refugiaților”.

Într-adevăr, în lipsa unor călăuze care cer mii de euro pentru un singur transport, oamenilor le rămâne Google Maps. Acesta este și unul dintre motivele pentru care unele state europene au amplasat la frontiere rețele Wi-Fi prin care refugiații să se poată conecta la Internet și să reușească să traverseze continentul în direcția în care și-au propus, dezvăluie femeia în șoaptă, de parcă ar împărtăși o taină prețioasă.  

„Nour, trebuie să ne oprim!”, anunță încă o dată Cristina, una dintre organizatoare. Înclină domol capul și ne întreabă, parcă, din priviri dacă suntem de acord. „Shukran!”, îi răspunde Maria și se ridică repede.

„LGBT: don”t call us names”

Pe Irina am zărit-o prin sală încă de la început. Era o combinație între jovialitate și timiditate, ar fi vorbit cu toată lumea, dar parcă se temea să nu deranjeze cumva. E o fată înaltă, îmbrăcată lejer și cu părul prins în coadă. Uneori stătea pe scaun și aștepta, alteori, era înconjurată de două-trei persoane odată și se străduia să facă față valului de întrebări.

Într-un moment în care am prins-o puțin pe gânduri, cu mintea undeva, departe, m-am apropiat și i-am cerut permisiunea să mă așez. I-am spus că-mi place ideea de a stabili „Cărților Vii” câte un nume specific, iar ea mi-a zis că habar n-are cum se numește cartea ei. Spune doar că face parte din comunitatea LGBT, iar eu sunt convinsă că i-ar plăcea numele volumului pe care îl reprezintă: „Don”t call us names”. În viață, oricum, nu i s-au pus porecle prea des, pentru că i-a plăcut să fie discretă: despre orientarea ei sexuală știu doar câțiva prieteni foarte apropiați, cei în care ea are cea mai mare încredere.

Îi e greu să-și stabilească exact momentul în care și-a dat seama că nu-i plac băieții. Mijește ochii a amintire și își duce mâna la bărbie. „Mi-am dat seama târziu, destul de târziu că eu n-aș putea să fiu cu un băiat. Adică știu că fetele din jurul meu vorbeau despre cum le place nu știu ce tip, despre cum s-au întâlnit și s-au sărutat cu nu știu cine, dar eu îmi doream doar să fiu în preajma unei fete, nimic mai mult”, spune Irina.

Cel mai mult a ajutat-o tot o fată, cineva care își descoperise mai devreme decât ea orientarea sexuală și care a ajutat-o să-și răspundă la întrebări care nu știa de unde veneau și cărora nu putea să le facă față. Mai departe, s-a descurcat singură.

„Părinții tăi știu despre asta?”, mă hotărăsc s-o întreb după ce renunțasem la idee de câteva ori. Când ajunge la acest capitol, „Cartea vie” pare ceva mai rezervată.

„Nu știu dacă tu chiar vrei să asculți lucrurile astea”, îmi spune un pic încurcată. „Ai mei mă consideră încă un copil, întotdeauna am fost așa pentru ei. La început, am vrut să merg la facultate la Iași, dar ai mei găsiseră deja soluția: să vândă tot și să se mute cu mine acolo. Ăsta e și unul dintre motivele pentru care am ales să merg la o facultate în străinătate, pentru a reuși să fiu departe de ei o perioadă”, zice Irina în vreme ce amestecă un surâs resemnat cu bruma de resemnare care i se așterne pe față.   

După anii de studii în Danemarca, în care și-a scris cartea vieții așa cum și-a dorit, Irina, deja o persoană matură, s-a întors în țară. Imaginea ei în ochii părinților rămăsese, însă, înghețată la stadiul adolescenței. „Am ieșit într-o seară în oraș cu prietenii din liceu. La ora zece, mama deja mă suna să mă întrebe când vin acasă. După o ceartă de câteva minute, i-am spus că rămân aici și că am să mă întorc cu un bun prieten pe care și ea îl cunoștea. La ieșire, mama era deja cu mașina în fața localului să mă ia acasă”.

Abia după toate acestea și-a descoperit cu adevărat pasiunea. Astăzi Irina studiază la Facultatea de Film și vrea să devină cameraman. Despre orientarea ei sexuală știu prea puțini, pentru că își dorește cel mai tare să se afirme în meserie și se simte deja discriminată „din oficiu”, din cauza faptului că e femeie într-o meserie considerată „tipic masculină”. În domeniu este „altfel” din toate punctele de vedere. Crede, însă, că o viziune feminină poate face diferența și speră să fie ea cea care va dovedi acest lucru.

„Pe jumătate romă”

E ultima care a ajuns în sală. Nu obișnuiește să întârzie, dar treburile de la muncă nu-i dau pace. E cea mai nouă apariție la Biblioteca Stereotipurilor Vii: Cartea „Pe jumătate rromă”.  

Când a aflat că e pe jumătate romă, Mihaela s-a revoltat. Împotriva cui, nici ea nu știe. Mult timp n-a vrut cu niciun chip să accepte această realitate, pentru că nu s-a simțit niciodată parte din această comunitate, pentru că nu i-au fost impuse tradiții și obiceiuri specifice. Doar genetica știa adevărul.

„Ironia sorții, am ajuns să lucrez chiar în programe pentru copiii romi, iar astăzi lucrez la Roma Education Fund, sunt coordonator al programului de burse. Când am ajuns în mediul ONG-istic am știu că asta vreau să fac, nimic altceva”, spune femeia și își potrivește părul după ureche.

Astăzi, Mihaela se auto-definește mai ales din perspectiva experienței profesionale. Este expert în egalitatea de gen și formator în cursuri de tineret care promovează educația nonformală. Tinerii și grupurile vulnerabile sunt punctele ei forte, pentru că, de-a lungul timpului, a activat în multe organizații non-guvernamentale de implicare civică, luptând pentru incluziunea tinerilor cu posibilități reduse. Despre toți vorbește cu drag, ca despre copiii ei.

„N-aș putea trăi fără telefoanele de la studenții care mă sună mereu să mă întrebe: „Doamna Mihaela, când intră bursele?”. Cu ei, eu sunt destul de strictă. Au nevoie de anumite acte ca să primească bursele respective, iar dacă nu le au, pur și simplu nu pot să îi înregistrez”, spune femeia chicotind.

Chiar dacă studenții o percep pe „doamna Mihaela” ca pe o femeie dură, aceasta se bucură cel mai tare când ajutorul pe care li-l oferă ajunge, la modul propriu, la ei. Finalul anului este pentru ea una dintre cele mai fericite perioade. În decembrie intră prima tranșă din bursele copiilor. E momentul pe care îl așteaptă cu cea mai mare nerăbdare, la fel ca pe Moș Crăciun.

„Faptul că mă sună studenții să-mi spună „Doamna Mihaela, datorită dumneavoastră am primit banii ăștia și vă mulțumesc!”, pentru mine e cea mai mare satisfacție, pentru că știu că i-am putut ajuta cu ceva”, mărturisește Mihaela. Și are de ce să se bucure.

Printre studenții care au primit burse de-a lungul timpului sunt oameni extrem de talentați care au reușit în viață și care au sfidat orice prejudecăți. Unii sunt actori acum, alții studenți la Arte. Ochii Mihaelei se fac mari și luminoși atunci când vorbește despre ei. Se minunează de fiecare data când își aduce aminte ce opere de artă ies din mâinile unor copii pe care, cândva, și ea a reușit să-i susțină.

„Avem studenți foarte talentați, unii care desenează și fac niște planșe minunate, alții care cântă la pian. Sigur, sunt și alții care pierd bursa pe parcurs, dar așa e peste tot. Fiecare pădure are uscăturile ei”, remarcă Mihaela. E o femeie bine ancorată în realitate, cu picioarele pe pământ și destul de tranșantă.

Despre subiectul toleranță, însă, vorbește cu dezamăgire, iar colțurile gurii i se lasă în jos. „Vrei să te mint? Vrei să-ți spun că educația poate să rezolve problemele? Nu poate, și nici eu nu pot să vorbesc despre un vis. Asta e realitatea. La noi, toleranța e foarte greu de atins”.

Se face ora șase, iar oamenii încep deja să plece. Înainte să iasă pe ușă, mai trec o data prin fața platoului cu prăjituri de casă făcute de mama Cristinei. Organizatoarele se privesc reciproc mulțumite și împart tuturor insignele cu „No Hate”. S-a creat un precedent. „Cărțile” își închid din nou secretele între coperte invizibile și, odată ce ies pe ușa rotativă, sunt din nou oameni. Pentru câțiva dintre cei care le-au citit, însă, de astăzi sunt „mai puțin altfel”.