Bogdan Deleanu: ”Diaspora post-criză va fi digitală sau nu va fi deloc” (OPINIE)

Diasporeán, m., subst. (Persoană) Din diaspora.

Diásporă f., subst. Grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine.

Diaspora românească este una dintre cele mai mari și în același timp, cele mai puțin discutate și înțelese probleme ale României. Cifrele lansate în ultimii ani ajung la peste 5,6 milioane de români plecați din țară, adică peste un sfert din populația oficială a țării. În contextul acestui articol, Diaspora se va referi la românii emigrați și nu la comunitățile istorice. Pentru ei, mesajul  este că soluțiile digitale sunt vitale pentru trecerea peste perioada post-COVID-19, peste orice posibile resurgențe ale virusului dar și pentru a salva relația lor cu țara în care s-au născut.

România pierde muncitori, absolvenți, experți, antreprenori și inovatori. Câștigă remitențele trimise de ei, undeva la 3 miliarde de euro în 2019, dar rămâne fără mână de lucru, fără copiii născuți în maternități italiene sau germane, fără tinerii care cresc într-o cultură diasporeană difuză.

Întreg cadrul legal și administrativ menit să adreseze această dinamică este complet depășit de situație. Românii pot fie să își păstreze reședința și cardul de identitate românesc, caz în care figurează în continuare în toate evidențele și statisticile, evident greșite, regionale și locale. Pot să își declare reședința în străinătate, obținând pașaportul CRDS, caz în care pierd accesul la o serie lungă de facilități fie din cauza slabei legislații sau a ignoranței funcționarilor publici și privați. Sau pot, în cel mai trist caz, să adopte cetățenia noului stat, în unele cazuri renunțând la cea românească și deci la orice legătură formală cu țara în care s-au născut.

Un adevăr inconfortabil este că în ciuda tuturor afirmațiilor experților de diverse spețe, nu știm nici măcar câți români sunt exact în Diaspora. Gestiunea lor se face de un departament sub-dimensionat și sub-bugetat din Ministerul Afacerilor Externe și de o rețea de ambasade și consulate. Tot mai multe și mai bine echipate, ele sunt încă mult prea departe de orice cadru suficient față de numărul de diasporeni care au nevoie de ele, indiferent de munca uneori fantastică depusă de mulți funcționari.

Iar ca orice altă problemă a României, digitalizarea soluțiilor pare încă departe. Slaba alfabetizare digitală a multor români, combinată cu nesfârșitele investiții în digitalizarea administrației care nu duc la rezultate substanțiale duc la un mix haotic de bune inițiative care ajung la puțini sau proaste măsuri care îi afectează pe mulți.

Sistemul eConsulat

Un exemplu: sistemul eConsulat este un portal relativ nou, care permite programare de audiențe on-line și chiar pre-introducerea în sistem ale unor acte. Dar gradul de utilizare este variat, depinde de gradul de pregătire al personalului diplomatic, de echipare al consulatelor și nu în ultimul rând de alfabetizare digitală a utilizatorilor.

Pentru fiecare exemplu bun, avem câte un consulat cu câte un singurul computer vechi și demodat, un consulat unde nu au acces la internet de calitate sau nu au personal format. Nu în ultimul rând, dependența sistemului de interacțiuni fizice rămâne o problemă. La fel este lipsa din oferta de servicii consulare, digitale sau nu, de asistență cu probleme de muncă sau sociale.

Un ultim element care trebuie amintit este, în mod contraintuitiv, adaptabilitatea românilor. Deși nu în totalitate, diasporenii se integrează mult mai bine în societățile europene către care pleacă. Dincolo de împrumutarea accentului după 5-6 ani, ei reușesc relativ repede să învețe limba și cutumele locale. Deseori succesul lor în carieră dar și social este dependent de gradul de maleabilitate iar comparativ cu alte populații, inclusiv europene ca și polonezi sau bulgari, românii se descurcă cu succes. Reversul medaliei apare mai târziu, când la diverse evenimente sociale copiii diasporenilor își vorbesc între ei în limba statului gazdă.

Lista de probleme e lungă și poate (și ar trebui) să fie subiectul unei literaturi de specialitate care, din păcate, este încă în fază emergentă. Dar să recapitulăm – avem o populație dispersată, în creștere. Suspectăm (din cifre corelate de la statele gazdă) că sunt peste 5 milioane, dar nu avem vreo metodă unică de identificare a lor și a locului unde trăiesc. Copiii lor cresc vorbind tot mai puțin româna. Iar felul în care noi gestionăm problema se bazează pe o arhitectură legală și administrativă din altă eră.

COVID-19

Amploarea, cifrele, noutatea dar și riscul atât pentru România ca stat dar și pentru români ca identitate ar face din subiectul Diaspora o prioritate în orice moment. Însă în vreme de pandemie COVID-19, totul este din păcate mai rău.

Pentru muncitorii sezonieri sau de scurtă durată, oprirea tuturor activităților economice în domenii ca turism, agricultură, transport sau îngrijire a însemnat pierderea locului de muncă. Mulți s-au trezit pe drumuri, cu drumurile spre România deseori blocate și fără informații concrete pentru tranzitarea Europei. Pentru sutele de mii care au reușit să revină acasă, fără asigurare în România și din cauza slabei coordonări sociale, obținerea oricărui fel de ajutor de șomaj rămâne și acum ceva dificil sau imposibil. Deziluzionați de blocajele românești, mulți vor acum să plece ”de tot”.

Pentru diaspora ”stabilă”, COVID-19 a adus toate problemele întâlnite de toți locuitorii țărilor în stare de blocaj: precaritate, șomaj tehnic, necesitatea muncii de la distanță prin metode digitale, copii școliți prin ecranele laptopurilor. În plus, a adus o și mai mare deconectare de țară – imposibilitatea de a veni acasă, blocajul de a călători sau obligația de a rămâne în carantină.

Serviciile consulare menționate mai sus s-au agravat în durata necesară de rezolvare, dat fiind dificultățile de a depune și obține documente în persoană. Angajați stabili au descoperit că riscă dificultăți pentru reînnoirea contractelor dacă nu reușesc să obțină documente ca și caziere sau pașapoarte. Oameni ce pregăteau investiții, achiziții imobiliare și nu numai au fost nevoiți să-și amâne tranzacțiile. Posibili investitori în România și-au amânat planurile din cauza distanței, lipsei de informații și de predictibilitate.

La nivel cultural sau de educație, un număr important de expoziții, concerte sau spectacole au fost anulate. ONG-urile care oferea cursuri în limba română pentru copii în weekenduri și-au sistat activitatea. Distanța mentală între Diaspora și România a crescut mai mult decât părea probabil în cele câteva luni de carantină, în special pentru generațiile mai tinere.

Riscuri viitoare

Luna iunie 2020 a venit ca o perioadă de relaxare dar și de incertitudine. Când țări ca Noua Zeelandă se declară libere de coronavirus, cifrele din alte locuri, ca Republica Moldova, continuă să crească în rate alarmante. Numeroase industrii și sectoare de activitate, inclusiv cele frecventate masiv de muncitorii români transfrontalieri, recrutează masiv personal. Altele dau semne că se pregătesc pentru o recesiune de durată.

Este cert în acest că Diaspora rămâne vulnerabilă. Fără o ordine anume, putem considera ca probleme și pentru viitor lipsa de identificare a numărului real de români din diaspora, lipsa de coordonare socială, lipsa de informații generale utile (în special în momente de criză), lipsa de acces rapid la informații și eliberarea de documente necesare, dar și distanțarea culturală sau lipsa de acces la resurse educaționale în limba română pentru copiii Diasporei.

Și nu în ultimul rând, lipsa de legături trainice, constituționale și legale, între țară și Diaspora, prin mecanisme democratice de vot și reprezentare proporționale.

Unde pot duce toate acestea?

Cu cât mai mult devine dificil pentru un român plecat să interacționeze cu România, cu atât mai mult  devine atrăgătoare opțiunea de a ținti dobândirea cetățeniei în țara de stabilire. Cu cât mai mulți români pleacă din țară, cu atât devine mai ușoară plecarea pentru rudele, prietenii sau foștii lor colegi. Cu cât mai multe sectoare de activitate se depopulează de muncitori sau profesioniști iar industriile lor suferă, cu atât se reduc oportunitățile din țară și mai mult.  Iar banii trimiși de Diaspora în țară se vor reduce pe măsură ce legăturile se erodează.

Știm că în prezent avem aproximativ 5,5 milioane din, să zicem, 19, în Diaspora, iar că în 2018 au plecat aproape 240.000 de români (sursa). Făcând abstracție de numărul de străini care vin în România, și estimând că fiecare român care pleacă din țară facilitează plecarea pentru cel puțin încă unul (o estimare conservatoare), putem ajunge la cifre de cel puțin 10 milioane de români în afară până în 2040 – peste jumătate din populație.

În acest caz economia și sistemul social ar fi în colaps. Identitatea românească s-ar schimba iremediabil, iar din cauza adaptabilității de care am vorbit mai devreme, ar fi efectiv în pericol. Copiii copiilor de români născuți în Diaspora nu vor mai fi români.

Soluția digitală

Din fericire, există soluții de urmat dar și exemple de bune practici din alte state. Deși cazul României este unic, revoluția digitală are șansa să schimbe iremediabil o serie lungă de dinamici sociale sau cadrul administrativ contemporan, ceva ce este vital pentru a ”salva” relația României cu diaspora post-COVID-19.

Cuvântul cheie este ”simplificare”

Un prim pas ar fi definitivarea și implementarea numeroaselor planuri și strategii care plutesc în aer, la nivel național sau european. De la punerea în funcțiune a Autorității pentru Digitalizarea României, la un plan național pentru digitalizarea Administrației, este clar că nu vorbim de lucruri ușoare.

Prioritar, avem nevoie de campanii masive de ”alfabetizare digitală”. Cele mai minunate aplicații sau platforme sunt inutile dacă utilizatorii lor nu le pot folosi. Românii stau pe Facebook din ce în ce mai mult, dar trebuie să devină familiari cu tot ce ține de securitatea digitală și a datelor personale, 2-step authentification (cel puțin) sau utilizarea de tokenuri individuale.

La nivel european, România trebuie să se integreze în platformele europene, cum ar fi Single Digial Gateway sau Electronic Exchange of Social Security Information, ambele cheie pentru a facilita mobilitatea muncitorilor, a companiilor și antreprenorilor pe piața unică, dar și a drepturilor lor sociale. Un pas următor ar fi susținerea Numărului European de Securitate Socială sau a inițiativelor similare, menite să colecteze, păstreze și comunice detaliile cetățenilor europeni între statele din  UE (dar și din EFTA) pentru a le facilita viața.

Platforma eConsulat trebuie să fie în permanentă îmbunătățire și căutare de a include noi funcțiuni. De exemplu, reînnoirea cărții de identitate. De fapt, arhitectura administrativă nu mai trebuie să fie una ”de călătorie” sau ”temporară”, ci de servicii digitale permanente disponibile de la distanță. Dar aici ajungem la punctul 2, care ține de crearea unei identități digitale.

Identitatea digitală înseamnă arhitectura legală și tehnică pentru ca fiecare român, indiferent unde se găsește, să se poată identifica și să fie ușor identificat ca cetățean român, având astfel acces la toate serviciile statului român. O carte de identitate digitală, care să vină la pachet cu un cont compatibil cu toate platformele administrative (econsulat, ghiseul.ro, aici.gov.ro), unde orice cetățean să-și poată verifica sau aduce la zi actele, starea civilă, plăti taxele sau solicita beneficiile sociale.

Identitatea românească digitală ar trebui să însemne și resurse culturale disponibile online, pe platforme accesibile pentru cetățenii români din afară, de la concerte, piese de teatru sau cărți. Mai important, resurse de educație, inclusiv cursuri on-line, înregistrate sau live, speciale pentru copiii români născuți în afara țării.

Nu în ultimul rând…

Nicio discuție despre Diaspora și mediul digital nu poate să evite problema votului electronic. De fapt, votului digital (vot electronic înseamnă de fapt vot în secție, la un aparat). Iar aici avem două tabere: prima este care indică numeroasele blocaje legale și imposibilități cauzate de natura obligatorie a votului (universal, secret, liber, etc.).

A doua tabără spune că nu există alternativă.

Sisteme există. În Estonia, în unele regiuni sau orale, în corporații sau organizații private. Discuția trebuie să se schimbe în ceea ce privește votul digital: este timpul să înlocuim ”dacă” și să ne concentrăm pe ”cum”.

Pentru diaspora românească, pentru România, nu mai poate exista alternativă. Criza COVID-19 a subliniat cât de fragilă este relația românilor plecați cu țara. Singurul mod în care ei să poată rămâne cu adevărat legați, voluntar, de țara de origine, este prin drepturi ample, facile, de reprezentare și vot. Iar votul digital este simbolul ultim, Sfântul Graal al digitalizării diasporei. Și trebuie obținut.

Scurtă biografie: Bogdan Deleanu a studiat la Facultatea de Ştiinţe Politice, secţia engleză din cadrul Universităţii Bucureşti şi la Institutul de Studii Europene al Université Libre de Bruxelles. A lucrat, printre altele, ca policy officer pentru un mic partid pan-european, a fost coordonator electoral în cadrul Misiunii de Stabilizare a ONU din Haiti (MINUSTAH), pentru Comitetul Economic și Social European iar în prezent este șef de cabinet în cadrul Parlamentului European în grupul Renew Europe. A fost membru fondator și președinte al Europuls – Centrul pentru Expertiză Europeană. Este specializat în afaceri externe, securitate şi apărare iar în ultimii ani este activ pentru drepturile românilor din afara granițelor, inițial în cadrul Asociației România100, apoi intrând într-un partid politic.

Acest articol face parte din proiectul “România post-pandemică și antidotul digital”, o inițiativă a Fundației C.A.E.S.A.R.

Opiniile, conținutul și originalitatea contribuției sunt atribuite exclusiv autorului și nu reprezintă în mod necesar poziția Fundației C.A.E.S.A.R. sau a partenerilor săi.