Marius Wamsiedel: ”Educația transnațională după pandemie” (OPINIE)

Pandemia de Covid-19 a afectat grav sistemele de educație din întreaga lume. Închiderea școlilor, tranziția grăbită către forme de instrucție și examinare online, rezilierea sau suspendarea temporară a contractelor de muncă, întreruperea de către studenți a programelor de studii, restructurarea unor programe academice, anularea sau întârzierea proiectelor de cercetare, reprogramarea conferințelor anuale și a altor evenimente internaționale, întârzierea înscrierilor pentru anul academic următor, insecuritatea financiară și nesiguranța legată de cifrele de școlarizare viitoare sunt câteva dintre consecințele imediate ale crizei provocate de pandemie.

Este greu de anticipat cum va arăta lumea după pandemie și care vor fi transformările de substanță ale peisajului educațional. Putem fi siguri, însă, că pademia aduce nu sine nu doar haos și confuzie, ci și oportunități nemaiîntâlnite. Mă voi opri aici asupra uneia dintre ele: dezvoltarea educației transnaționale.

Educația transnațională cuprinde felurite aranjamente instituționale prin care o universitate oferă cursuri sau programe de studii certificate într-o altă țară, fie nemijlocit, fie prin parteneriat cu o instituție locală. Această formă relativ nouă de educație superioară este un rezultat și, în același timp, un stimulent al globalizării. Interconectarea economiilor, societăților și culturilor facilitează dezvoltarea de programe de studii și înființarea de campusuri internaționale. La rândul lor, instituțiile și programele astfel create răspund nevoilor lumii globalizate, pregătind profesioniști echipați cu cunoștințele și abilitățile necesare pentru a funcționa cu succes în spații internaționale și multiculturale.

Motivele din spatele popularității crescute a educației transnaționale sunt numeroase, după cum numeroase sunt și consecințele acesteia pentru universități, profesori și studenți. Universitățile au interese financiare în dezvoltarea de programe educaționale în alte țări. Potrivit Ministerului pentru Afaceri, Inovare și Abilități din Marea Britanie (2014), venitul anual estimat al educației transnaționale britanice era de aproape jumătate de miliard de lire sterline în anul fiscal 2012-13. Dincolo de avantajele financiare, furnizorii de educație transnațională își pot îmbunătăți notorietatea și prestigiul, pot construi relații internaționale, își pot diversifica expertiza și îmbunătăți practicile de predare (Academia de Educație Superioară 2014). Totuși, există și riscuri; un program de o calitate substandard sau care nu reușește să atragă îndeajuns de mulți studenți încât să fie sustenabil poate periclita reputația instituției furnizoare. Cât privește cadrele didactice, acestea pot găsi în educația transnațională oportunități de cercetare și de dezvoltare a predării în medii multiculturale. Pentru studenți, educația transnațională este o experiență transformatoare. Prin ea, pot dobândi cunoștințe, deprinderi și abilități care să le crească șansele de integrare profesională și pot stabili legături personale care să îi ajute mai târziu în carieră.

În ultimele decenii, educația transnațională s-a extins considerabil. Dezvoltarea este, însă, inegală și inechitabilă, căci reflectă și reîntărește diviziunea dintre Nordul și Sudul global. De exemplu, în 2011, șapte din zece campusuri internaționale aparțineau universităților din numai patru țări dezvoltate – Statele Unite, Australia, Marea Britanie și Franța. În același timp, șase din zece campusuri se aflau în Asia și Orientul Mijlociu (Knight 2015). În ciuda poveștii de succes a multor universități și programe transnaționale, dezvoltarea unor asemenea instituții și asigurarea viabilității lor economice nu sunt întodeauna lesne de realizat. Dificultățile în interacțiunea cu birocrația locală, schimbările legislative inopinate sau încheierea intempestivă a parteneriatelor de către instituțiile din țara gazdă sunt câteva dintre motivele pentru care unii autori (e.g., Healey 2019) anticipează o perioadă de declin pentru educația transnațională.

Pandemia și transformările profunde pe care aceasta le aduce pot invalida această predicție. Argumente economice și sociale susțin scenariul unui reviriment al educației transnaționale. Într-un context de recesiune globală și incertitudine, costurile crescânde ale educației superioare fac din studiul în străinătate o opțiune mai puțin atractivă pentru tinerii din economiile emergente. De asemenea, dacă va fi pusă în practică, retragerea post-Brexit a statutului de student local pentru cetățenii Uniunii Europene va reduce negreșit înscrierea la universitățile britanice a studenților din Europa Centrală și de Est. Scăderea numărului de studenți internaționali ar putea fi legată și de factori sociali. Pandemia invită la o reconsiderare a riscului, mai cu seamă în societățile cu o cunoscută aversiune față de risc. Incertitudinea epidemiologică (legată de factorii de risc, posibilele mutații ale virusului SARS-CoV-2 sau spectrul unui nou val de infectări) generează un sentiment acut de insecuritate personală. Măsurilor severe de prevenire a bolii, precum carantina, izolarea la domiciu sau închiderea unor localități, suspendarea temporară a transportului internațional de persoane și intens mediatizata raționalizare a accesului la terapie intensivă au creat o panică morală globală. Dublată de exacerbarea discursului urii și a sinofobiei în multe țări vestice, această panică morală este de așteptat să reducă atractivitatea studiilor în străinătate pentru mulți tineri, în special de origine asiatică. Cum o parte dintre aceștia nu vor să rateze avantajul competitiv pe care îl oferă studiul la o instituție de prestigiu, urmarea unei universități transnaționale în țară poate fi o soluție de compromis.

În acest context favorabil, universitățile transnaționale au șansa să se extindă și să își consolideze legitimitatea ca instituții glocale. Oferind educație la standardele de calitate ale universității de origine, cu curriculum și practici de predare adaptate așteptărilor studenților și răspunzând nevoilor societății globale, universitățile transnaționale pot ocupa o nișă importantă din spectrul educației. În loc să fie simple replici ale universității de origine, acestea au ocazia de a-și construi o identitate distinctă și de a deveni, ele însele, competitive internațional.

Referințe

Healey, Nigel Martin. 2019. “The end of transnational education? The view from the UK.” Perspectives: Policy and Practice in Higher Education. DOI: 10.1080/13603108.2019.1631227.

Higher Education Academy [Academia de Educație Superioară]. 2014. Internationalising Higher Education Framework. Disponibil la https://www.heacademy.ac.uk/system/files/resources/internationalisingheframeworkfinal.pdf (consultat pe 4 iunie 2020).

Knight, Jane. 2015a. “Transnational Education Remodelled: Toward a Common TNE Framework and Definitions.” Journal of Studies in International Education 20(1):34-47.

UK Department of Business, Innovation and Skills [Ministerul pentru Afaceri, Inovare și Abilități din Marea Britanie]. 2014. The Value of Transnational Education to the UK. Disponibil la https://assets.publishing.service.gov.uk/government/uploads/system/uploads/attachment_data/file/387910/bis-14-1202-the-value-of-transnational-education-to-the-uk.pdf (consultat pe 4 iunie 2020).

Scurtă biografie: Marius Wamsiedel este sociolog și lector la Universitatea Xi’an Jiaotong-Liverpool din Suzhou, China. În prezent, coordonează un proiect de cercetare despre culturi de învățare în universitățile transnaționale din China.

Acest articol face parte din proiectul “România post-pandemică și antidotul digital”, o inițiativă a Fundației C.A.E.S.A.R.

Opiniile, conținutul și originalitatea contribuției sunt atribuite exclusiv autorului și nu reprezintă în mod necesar poziția Fundației C.A.E.S.A.R. sau a partenerilor săi.