#roMânia ANALIZĂ Banii trimiși acasă de românii plecați în străinătate au finanțat cel mai mult zonele sărace/ Ce a câștigat și ce a pierdut România

România are trei regiuni în topul celor mai sărace 10 unități administrative din Uniunea Europeană, după calcule care cuprind, însă, și banii primiți de românii din aceste zone de la cei plecați la muncă în străinătate.

Fără acești bani, Produsul Intern Brut (PIB) din – spre exemplu – Moldova ar fi cu 22,8% mai mic, apoi în regiunea Sud-Est ar fi cu 19,7% mai mic, în Muntenia cu 15,8% mai mic și în Oltenia cu 11,7% mai mic. Sărăcia ar fi, cu alte cuvinte, și mai cruntă fără remiterile primite de românii din aceste regiuni, care oricum apar la vârf în clasamentul sărăciei din UE.

Aceste regiuni se numără printre cele mai sărace din UE și din cauza nivelului scăzut al investițiilor străine (alungate de starea precară a infrastructurii) și acest lucru a ieșit la lumină în 2017 când – în premieră și la nivel național, și la nivel european – suma primită din remiterile diasporei a depășit suma capitalurilor alocate în România de companiile străine, ca investiții directe.

ACTUALITATE Dan Dungaciu: „Zelenski pune presiuni ca războiul să se încheie pe linia de contact de acum. Rușii nu acceptă”

21:10

LIVE 🚨 Sania lui Moș Crăciun a ajuns în Amsterdam. După ce a trecut prin Africa, s-a întors în Europa

20:45

Sunt de apreciat, așadar, BENEFICIILE remiterilor, atât la nivelul gospodăriilor care le primesc (prin atenuarea sărăciei, care altfel nu părea a fi posibilă), cât și la nivel macroeconomic, prin atenuarea decalajelor dintre regiuni. Cu ce preț, însă?

Statisticile oficiale estimează la cel puțin 3-3,5 milioane numărul românilor aflați acum la muncă în străinătate, adică al românilor care au diverse calificări și sunt apți și dornici de a lucra. Plecarea lor a lăsat în urmă, pe de-o parte, un deficit fără precedent de mână de lucru și, pe de altă parte, tot mai multe familii aproape destrămate, care nu mai au altă sursă de finanțare – chiar de supraviețuire – decât remiterile primite.

Iar pentru că acest exod are deja un istoric de peste 20 de ani, unele analize au observat și câteva tendințe ce se manifestă în ultima perioadă. Spre exemplu, Fundația Lufkin pentru Antreprenoriat și Migrație (FLAME) a observat, între altele, că volumul remitențelor scade odată cu durata șederii, dar crește și transferul mediu odată cu durata șederii. „Dacă în 2014, erau înregistrate 259 de transferuri medii, în 2015 numărul acestora a crescut la 274, apoi în 2016 la 285 și în 2017 la 300”, notează FLAME într-un studiu de specialitate prezentat recent Băncii Naționale a României. De asemenea, „valoarea remitențelor este ridicată în regiunile de dezvoltare cu cel mai scăzut PIB/cap de locuitor, transferurile de bani către aceste regiuni susținând atenuarea deficitului economic existent în aceste zone”.

Trecând granițele, este important de observat și ce anume fac românii plecați la muncă. Prima constatare: ei au exact acele meserii care aici, în România zilelor noastre, sunt total deficitare – constructori (de la zidari până la specialiști în finisaje), sudori, operatori pe mașini-unelte mai mult sau mai puțin automatizate, medici (!), șoferi, strungari, chimiști și, desigur, agricultori. A doua constatare: cei plecați cu mai mulți ani în urmă au început să-și întregească familiile – dar acolo, în țările-gazdă, nu aici, întorcându-se în România. Deocamdată, autoritățile de la București nu par a fi îngrijorate de această tendință, ca și cum depopularea devenită totală ar fi o chestiune marginală, nerelevantă în contextul triumfalist al creșterii macroeconomice.

Tot despre românii plecați „afară”, mai trebuie menționat că ei plătesc acolo taxele, impozitele și mai ales contribuțiile sociale la care România (în „oglindă”) consemnează printre cele mai scăzute rate de colectare. În țările-gazdă, bugetele publice se mențin pe linia de plutire și datorită contribuțiilor românilor. În România, aceste bugete se îndreaptă imparabil către deficite din ce în ce mai mari – nici acest lucru nu pare să genereze preocupări pentru autoritățile de la București.

După cum probabil se știe deja, principalele destinații alese de românii care emigrează sunt Marea Britanie, Suedia, Spania, Italia, Danemarca, Germania și Austria.

„Tendința de migrație a românilor se încadrează în tendința generală de migrație în interiorul Uniunii Europene, în cadrul căreia populații din statele din sudul Europei (tradițional mai sărace și cu infrastructură mai slabă) migrează către nordul Europei (tradițional mai bogate și cu infrastructură mai bună)”, arată studiul citat. Este oarecum firească plecarea unor români către țări mai ofertante; nefirească este, însă, plecarea atât de multor români către aceste țări.

În locul unor măsuri concrete de atenuare a acestui exod, Bucureștiul s-a mulțumit să constate beneficiile remiterilor (ultima strigare: acești bani ar fi folosiți, mai nou, pentru lansarea în afaceri a celor rămași acasă) și… să creeze un cadru mai strict, chiar de „taxare„, pentru aceste remiteri. Au mai fost unele intenții anunțate în acest sens, dar care au rămas deocamdată simple declarații politice: indemnizații speciale de reinstalare pentru emigranții care se întorc în țară, sprijin pentru familiile rămase acasă, unele facilități pentru angajatorii care-i atrag în țară pe muncitorii plecați…

România câștigă, așadar, ceva bani (3 miliarde de euro în 2017, potrivit statisticilor oficiale) de pe urma românilor plecați la muncă în străinătate, dar plătește infinit mai mult din cauza acestui exod – deficit de forță de muncă și deficit de contribuabili la buget, ca să nu mai vorbim de familiile aproape destrămate sau în curs de emigrare totală. Soluțiile – deocamdată nu se văd, pentru că, deocamdată, nici nu se caută.