Ce face primul român care a suferit un transplant de ficat, la 15 ani după operație

Gheorghe Penea a serbat împreună cu cel care i-a dat șansa la o nouă viață, profesorul doctor Irinel Popescu, dar și cu alți pacienți transplantați, 15 ani de când pentru prima dată în România s-a deschis o nouă eră în chirurgia transplantului de ficat.

Își amintește fiecare clipă din zilele în care i s-a propus să facă transplant. Emoțiile, temerile, dar și bucuria revenirii la viață îi sunt mereu vii în memorie. Nu uită nicio clipă să mulțumească familiei tânărului de 33 de ani de la care a fost prelevat ficatul care i-a redat viața, atunci aproape de ultimele clipe. Nu uită să aprindă o lumânare și să vorbescă, privind spre cer, cu cel care l-a salvat.

„Era în 15 aprilie 2000, acum 15 ani și trei zile. Life is good! Viața este foarte frumoasă! Este cel mai mare dar de la Dumnezeu, cel mai mare dar de la Dumnezeu”, spune Gheorghe Penea, privind undeva în trecut.

„În acea perioadă sufeream de ciroză într-un stadiu terminal. Nu mă puteam obișnui cu gândul că mi-am încheiat socotelile pe acest pământ. Aveam 47 de ani. Eram internat într-un spital din provincie. Am fost trimis la București. Am aflat ce urma să se întâmple. Am aflat și că un tânăr va pleca la cer, dar îmi va lăsa mie ficatul lui sănătos. În primele zile, sau poate în prima săptămână după transplant, mi-am pus tot felul de probleme, am avut tot felul de vise. Înțelegeam ce s-a petrecut cu mine, dar nu înțelegeam exact cum funcționează toată povestea asta și mă chinuia, pe de o parte, întrebarea cum este posibil, pe de altă parte, mă gândeam și la cel de la care aveam acest ficat. Îmi doream foarte mult să-i cunosc familia, să le spun cât de mult le mulțumesc pentru ceea ce au făcut pentru mine. Să le spun tot ceea ce aveam de spus în legătură cu gestul lor minunat”, povestește Gheorghe Penea.

Cu gândul la cel care i-a oferit o nouă viață, a făcut toate demersurile să-i găsescă familia.

„M-am întâlnit cu familia, i-am căutat până când i-am găsit. Sunt niște oameni extraordinari din Brașov, familia Papuc. Donatorul avea doar 33 de ani, a suferit un atac cerebral. Era căsătorit și avea o fetiță de 10 ani atunci când a murit. Familia lui m-a primit cu mult drag. Simțeam pe chipul lor tristețea și jalea pricinuite de dispariția celui drag, dar totodată bucuria că el trăiește prin mine, că nu a plecat de tot”, își amintește bărbatul, în timp ce ochii îi sunt plini de lacrimi.
Cea mai complicată perioadă a fost după operație, când avea dureri și nu știa dacă va trăi, dar simțea că noul ficat, deși era străin, devenise al său.

„Prima săptămână a fost mai complicat, pentru că era o chestie foarte, foarte proaspătă. Era și inedită pentru mine, până la urmă pentru toți cei din jur. Eram confuz, aveam dureri, nu știam dacă voi trăi sau dacă am scăpat de chin. Dar, încetul cu încetul, văzând că a mai trecut o zi și încă una, am început să capăt curaj să mă obișnuiesc cu ficatul cel nou. De fapt, am încercat nici să nu mă mai gândesc foarte mult la boală, să mă gândesc că ceea ce a fost rău în mine nu mai există, iar acest ficat nou, deși era străin, devenise al meu. În momentul transplantului, diferența de vârstă dintre mine și donator era de 15 ani. Era mai tânăr. Așa că, după ce mi-a pus ficatul lui, evident că m-am simțit de 33”, mai spune Gheorghe Penea.

Atunci când i s-a propus să facă transplant s-a gândit că s-ar putea să nu reușească operația, dar știa că nu riscă nimic, pentru că oricum nu ar mai fi avut de trăit decât câteva zile.

„Am fost întrebat de foarte multe ori dacă nu mi-a fost frică de operație, că nu va reuși. Alții mi-au spus de-a dreptul: «Ce curaj ai avut să faci așa ceva!». Nu se pune problema să fi avut sau nu curaj. Practic, eu eram într-o fază terminală, după propria-mi părere, era o chestiune de zile, cinci-șase zile în care aș mai fi putut să trăiesc. Nu a fost vorba despre niciun fel de risc, pentru că n-aveam ce să risc, sfârșitul îl cunoșteam. La modul foarte sincer, am fost cu fosta mea nevastă și i-am arătat locul unde o să-mi petrec următorul timp. Mă resemnasem, asta era. Probabil că e mai greu de simțit chestia asta. Părerea mea este că atunci când ești aproape de punctul final, îți dai seama că este o chestie implacabilă, asta este, te gândești, cum mă gândeam eu, că în curând o să aflu răspunsul ăsta care ne chinuie pe toți: O fi ceva dincolo? N-o fi? M-am despărțit de soție la patru ani după operație și nu m-am recăsătorit, încă am 15 ani, sunt încă tânăr. Aveam 47 ani la momentul transplantului, aceeași vârstă pe care o am și acum. Am rămas prieten cu domnul profesor, reprezintă foarte mult pentru mine. Până la urmă, fără dumnealui nu aveam plăcerea să discutăm acum, aici. Categoric nu. Cineva trebuia să spargă gheața. M-am gândit să fiu eu ăla, norocos. Așa a vrut Dumnezeu”, mai spune Gheorghe Penea..

Suferința, boala, „reînvierea”, cum îi place să spună, l-au făcut pe Gheorghe Penea să se apropie mai mult de Dumnezeu.

„Eu sunt credincios. M-am apropiat mult mai mult de Dumnezeu, pentru că am reușit să înțeleg altfel lucrurile, iar eu chiar cred. Nu pot spune că merg foarte des la biserică. Îmi place să merg mai ales în zilele în care nu este foarte mare aglomerație, când este mult mai puțină lume în biserică. Simt nevoia să pot vorbi lui Dumnezeu, or în aglomerație, cu multă lume, nu reușesc să-i spun câte am să-i spun mereu”, mai spune Penea.

Acum, viața lui este ca a oricărui alt om. Își iubește ficatul și îl protejează de ceea ce nu i-ar face bine. Muncește pe șantier la fel ca înainte de operație, face sport și se plimbă.

„O zi de-a mea, de acum. Adică o zi de ieri? Păi, eu am fost întotdeauna un om activ și am încercat să fiu mult mai pasiv în ultimii șase ani. Nu m-am simțit bine în această pasivitate și atunci am intrat din nou în joc, ca să spun așa, și am început, în debutul lui martie, un proiect nou și acum sunt total dedicat lui. Asta înseamnă că mă trezesc dimineață pe la 7.00-8.00, îmi beau cafeaua, merg pe șantier, urmăresc lucrările și mă întorc la 6.00-7.00 seara. Aș vrea să vă spun că ritmul vieții mele nu s-a schimbat odată cu transplantul, deși, sigur, prima perioadă, unu-doi ani, poate. Dar am încercat să nu mă gândesc niciodată la boală, la faptul că sunt transplantat, la faptul că trebuie să urmez un tratament postoperator. Eu nu știu cât de adevărată poate fi acest lucru. Am auzit că anumiți subiecți, care au alte feluri de transplant, au simțit, au văzut alte lucruri care aveau cumva corespondență cu personalitatea acelui donator. Eu nu am resimțit nimic la mine care să aibă legătură cu chestia asta”, mai spune Penea.

El susține că viața i-a fost redată grație profesorului Irinel Popescu și echipei acestuia, iar acum, după 15 ani, poate să spună că se simte extraordinar.

„Fac și sport, mănânc probabil aceleași lucruri ca și ceilalți oameni. Nu am neapărat restricții, restricții sunt la alcool, dar întrucât nu-mi lipsește alcoolul, pentru că nu beau de regulă, nu am niciun fel de problemă de felul acesta. Cred că cel mai greu a fost să-mi reevaluez, până la urmă, viața și să îmi dau seama că mi s-a oferit o a doua șansă, și atunci sigur că să mă gândesc mult mai bine la ceea ce am de făcut și la modul în care o să-mi trăiesc această perioadă de revenire la viață”, mai spune Penea.

Un număr de 669 de operații de transplant hepatic au fost realizate în România, la Institutul Clinic Fundeni, în 15 ani de la prima astfel de intervenție reușită, realizată pe 15 aprilie 2000, de profesorul Irinel Popescu, care a pus bazele școlii românești de transplant hepatic.