Cum transformă un copil violența în familie

„Violența în familie poate fi directă sau indirectă, poate fi verbală, fizică sau poate îmbrăca forma unor acțiuni agresive. Când vorbim de violența în familie, trebuie să ne gândim la cum se comportă părinții unul cu celălalt, la traumele indirecte care afectează copilul:

1.Cum vorbesc între ei: ton, cuvinte folosite, cultură, vocabular dezvoltat sau nu, expresii frumoase, metafore, parabole. În general, copilul va percepe ca pe un act traumatic orice cuvânt agresiv sau trivial.

2.Cât se respectă și cum demonstrează asta: gesturile de afecțiune, de dragoste, de prietenie, precum și bunele maniere, de la cum se servește masa la cum ne comportăm în societate, cum ne îmbrăcăm adecvat la o petrecere sau la serviciu. Lipsa respectului reciproc va duce la traumatizarea copilului, traumă la care va putea răspunde prin violență sau prin retragere socială;

3. Cum se sprijină reciproc: dacă știu să formeze o echipă, dacă conlucrează pentru atingerea unor deziderate comune. Lipsa de coeziune, comenzile răstite sau contradictorii, copilul le poate percepe ca traume”, spune psihoterapeutul Constantin Cornea pentru Gândul.

Comportamentul părinților în relația cu copiii – traume directe

1. Agresiune fizică: bătăi, țipete, scandaluri, amenințări, gonit de acasă;

2. Agresiune verbală: injurii de orice fel, jigniri, apostrofări;

3. Lipsă de atenție sau afecțiune: atunci când copilul este lăsat prea mult singur la televizor sau singur în cameră, când nu are partener de joacă, când părinții nu participă prin jocuri la dezvoltarea lui intelectuală;

4. Comparații defăimătoare atunci când îi stabilim standarde mult prea greu de atins și îi subliniem incapacitatea de a le atinge;

5. Concediile: dacă sunt făcute doar cu gândul la nevoile părinților, cu ore lungi petrecute în avion, cu destinații îndepărtate, cu program stabilit, pot face copilul să se simtă inconfortabil. De asemenea, lipsa altor copii cu care să se joace și un mediu în care există doar adulți îi poate compromite creșterea sau maturizarea;

6. Visul nerealizat al părinților: părinții frustrați, care nu au avut ceva sau care nu au reușit să ajungă cineva în sport sau în societate, au tendința de a-și folosi copiii ca pe propriile marionete.

7. Sindromul autorității: părintele autoritar, cel care întreține familia și care nu trebuie deranjat sub nici o formă. Întreaga familie trebuie să îi aducă elogii, să aibă girjă să nu îl deranjeze cumva, să nu îl dezamăgească sau să îl facă de râs prin rezultatele școlare sau prin comportamentul în societate;

8. Traume „pozitive”: alint excesiv, daruri pentru care nu trebuie să depună nici un efort, laude fără temei etc.

Violența din familie sau comportamentul traumatic al părinților poate duce inevitabil la:

·-Tulburări de creștere și dezvoltare ale copilului;

-Stimă de sine redusă;

-Tulburări de comportament;

-Ticuri nervoase;

– Tulburări alimentare: În copilărie se naște anorexia, bulimia, obezitatea, mâncatul obsesiv-compulsiv;

-Tulburare depresivă sau tulburare anxioasă, atacuri de panică;

-Tulburări ale somnului: coșmaruri;

-Tulburări sexuale: masturbarea precoce, începerea vieții sexuale prea devreme;

-Comportamente antisociale: devine membru în găștile de cartier, dealer sau consumator de droguri;

-Somatizări: dureri care vin și pleacă, dureri ce apar și dispar din neant, dureri care își schimbă mereu focarul, migrene, dureri de burtă, stare de vomă;

-Comportamente adictive: țigări, droguri, alcool;

-Abandonul școlar, chiulul sau rezultatele slabe la învățătură.

Un copil crescut într-un mediu agresiv se va putea dezvolta în două direcții distincte: victimă sau călău.„Comportametul de victimă apare ca și răspuns la agresiunea părinților. Acest comportament presupune retragerea în sine, din dorința de a nu mai fi victima unei violențe sau traume. Acest comportament va duce către:

-·Fire bolnăvicioasă;

– Lipsa empatiei sociale;

·-Probleme de comunicare, comunicare defectuoasă, defecte de vorbire;

·-Tulburări alimentare: anorexie, bulimie, obezitate;

·-Tulburări de creștere;

·-Tulburări de adaptare;

·-Tulburări de învățare;

– Dezvoltarea unei dependențe afective în relația cu o persoană pe care o va considera salvator.

Comportamentul de călău se naște din dorința de a plăti ceea ce el a suportat. Astfel, copilul va dezvolta o fire agresivă care se va face remarcată astfel:

-Comportamente antisociale;

-Apartenența la grupuri rău famate;

·-Probleme cu școala și profesorii;

– Negarea oricărei forme de autoritate, de la cea parentală la profesori;

-Agresiuni fizice: bătăi, violuri, tâlhării;

-Jocuri de noroc;

·-Adicții: alcool, droguri, țigări, de la vârste fragede”, afirmă psihoterapeutul pentru Gândul.

În mod cert, copiii supuși unor traume sunt mai sensibili, indiferent de modul în care se va manifestă sensibilitatea lor. „Copilul devine vulnerabil la orice traumă, la orice tip de violență. Un copil agresat de un tată alcoolic, care citește împreună cu mama, care învață poezii, va fi un copil traumatizat, dar cu mijloace de a-și rezolva temerile. Un copil abuzat de ambii părinți, lipsit de orice suport, este un copil condamnat la victimizare sau violență, care nu va avea posibilitatea de a-și cunoaște și dezvolta propriile mecanisme de aparare în relația cu părinții și lumea. Așadar, putem vorbi de o balanță: pe un taler avem traumele și violența, iar în funcție de ce punem pe celălalt taler îl putem duce într-o stare de echilibru precar sau de total dezechilibru.

Mulți ajung să își învingă temerile, să își transforme fricile în mijloace de motivare. Astfel, copiii care au suferit de sărăcie vor reuși să se îmbogățească, dar nici măcar bogăția sau faima nu va rezolva trauma de bază, pentru că mulți din cei care se îmbogățesc ajung să se lase prinși de jocul ce le-a sigurat succesul, să renunțe la familie sau să facă aceleași greșeli comportamentale pe care le-au făcut și părinții lor. În goana după înavuțire sau faimă, vor calca pe cadavre și își vor distruge prietenii și familia. Treptat, vor uita de ce aleargă, care este scopul și limitele pe care și le-au impus, iar toate astea vor crea un cerc vicios, iar din experiență vă pot spune că mulți se trezesc prea târziu. Eventual când s-au îmbolnăvit sau când au ajuns să piardă totul”, subliniază psihoterapeutul pentru Gândul.

Pe scurt, în copilărie putem investi în abilitățile și cultura lor. Acestea le vor crea o bază adevărată de creștere. „Dacă vorbim de adolescență, atunci putem să ne gândim la un sport la care sunt buni și care le place sau la una dintre artele frumose în care sunt talentați: muzică, desen etc. Dacă intervenția se produce în tinerețe, trebuie evaluat materialul, pentru că este posibil să avem prea puține ingrediente, prea puțin timp și multe așteptări, dar și în această perioadă se poate investi în școală, în carieră sau în posibiitatea de a crea o familie.

Rețeta poate fi simplificată astfel: în funcție de vârstă, investim într-un aspect care le poate reda stima de sine. Cu alte cuvinte, trebuie să îi învățăm să zboare”, mai spune psihoterapeutul pentru Gândul.