Mai târziu, creștem și plângem în continuare; atunci când suntem triști sau când suntem bucuroși, plângem pentru că în acel moment trăim o emoție intensă pe care simțim nevoia să o exprimăm. La un anumit moment din viață, nu mai plângem sau, mai bine spus, nu mai plângem în fața altora. Asta se întâmplă pentru că reușim să ne abținem, deoarece, la un moment dat, cineva ne-a spus că e rușine să plângi, că denotă slăbiciune, lipsă de respect de sine etc.
„Într-un punct critic al vieții noastre, ajungem pe negândite să punem egal între eșec, neputință și plâns. Nimic mai neadevărat! A fi puternic nu înseamnă să te abții să plângi, nu înseamnă să te prefaci că nu ai sentimente, că ești doar un robot cu șuruburile perfect unse, că ești o persoană intangibilă și atotstiutoare. Nu reușești cu atitudinea asta decât să devii o persoană caraghioasă. „Nu plâng ca să nu vadă ceilalți! Deci nu plâng pentru că mi-e frică! Deci sunt o persoană puternică?” Răspunsul este categoric NU!”, explică psihologul.