PASIUNE și LUPTĂ. Tot ce trebuie să știi despre NAVIGATORUL MEDICAL. Victoria Asanache: S-a pierdut zona de UMANITATE

„Navigatorul poate să ajute un pacient, să-i lămurească diagnosticul… revii asupra diagnosticului cu blândețe… Explici pe înțelesul lui absolut tot ce are nevoie ca să urmeze calea spre vindecare… Pacientul are pe cine să întrebe sau să sune în momentul în care nu se simte bine”.

Victoria Asanache a vorbit despre oportunitățile de angajare pentru cine vrea să urmeze cursurile care încep săptămâna viitoare, dar și despre calitățile pe care trebuie să le aibă ca să poată profesa: „trebuie în permanență să se upgradeze…să aibă grijă ca informația medicală să fie extrem de corectă. Pe de altă parte, trebuie să ne gândim că oricât de tari, de puternici am fi, vedem cazuri și plecăm acasă cu aceste cazuri… Trebuie să fie extrem de echilibrat„.

Despre hibele sistemului în gestionarea unor boli grave, Victoria Asanache amintește că: „Înainte de toate, ar trebui să schimbăm ceva la oameni. Îmi pare mie rău să spun că văd că medicii din zona aceasta și-au pierdut puțin, cum să spun, compasiunea, au pierdut această valoare”.

ACTUALITATE Reacția lui George Simion, după decizia Curții de Apel de a respinge contestația lui Călin Georgescu: „Voi cere mai departe repetarea alegerilor”

16:44

ACTUALITATE Jandarmeria respinge acuzațiile Europol privind folosirea forței excesive la MITINGUL anti-TRENULEȚ de luni

16:40

Redăm integral interviul acordat agenției Mediafax și Gândul.info de Victoria Asanache:

Reporter: „Navigator medical” este una dintre cele mai noi meserii înscrise în nomenclatorul meseriilor din România. Ce înseamnă?

Victoria Asanache: Este vorba de o persoană care poate să ajute un pacient, să-i lămurească diagnosticul, să-i explice pe înțelesul lui absolut tot ce are nevoie ca să urmeze calea spre vindecare. Este de fapt o persoană situată între medic și pacient, dat fiind că întotdeauna medicul are mulți pacienți și e destul de complicat să explice tuturor. Sunt pacienți care nu înțeleg diagnostice grave, care nu pot fi ușor înțelese de pacient și atunci navigatorul facilitează tot ce înseamnă această relație.

Reporter: Când și cum ați aflat de meseria de „navigator medical” ?

Victoria Asanache: Am aflat acum mulți ani. Am fost directorul fundației „Renașterea”, am fost directorul executiv, m-am ocupat de zona aceasta de oncologie, prevenție pentru cancer de sân și în 2008 am terminat Institutul de Navigație din Statele Unite care era specific pentru această meserie de navigare.

Reporter: Ce v-a determinat să învățați această meserie?

Victoria Asanache: Mi-a plăcut foarte mult să lucrez în zona medicală, în domeniul sănătății, mi-a plăcut să fiu alături de oameni, am fost întotdeauna dornică să învăț partea medicală și atunci mi-a fost relativ ușor să fac acest lucru. Și, este clar o meserie în care prima calitate este să-i iubești pe cei de lângă tine și să vrei să-i ajuți.

Reporter: De cât timp există această meserie în alte țări?

Victoria Asanache: În SUA de exemplu, se pare că ei au fost inițiatorii sistemului, undeva în jur de 30 de ani.

Reporter: De ce este nevoie de această meserie în România?

Victoria Asanache: Este nevoie pentru că de foarte multe ori, pacienții neînțelegând diagnosticul sau temându-se foarte tare de un diagnostic care poate fi la un moment dat un diagnostic grav, cum este zona de oncologie, preferă să renunțe. Se sperie foarte tare, nu înțeleg, li se pare că e o pedeapsă pe care Dumnezeu le-a dat-o și, în consecință, cât o vrea Dumnezeu atât o să trăiesc. Și este extrem de important ca oamenii să înțeleagă că de fapt un cancer poate fi tratat și că sunt foarte multe persoane care au supraviețuit acestei boli. Și atunci partea de înțelegere a dignosticului este extrem de importantă. Ce va dori pacientul să facă ulterior, după ce îi este explicat diagnosticul, este o problemă personală, dar trebuie să ne asigurăm că pacienții înțeleg boala respectivă, înțeleg ce-o să urmeze și că își doresc să facă acest lucru spre vindecarea lor.

Reporter: Cum ați început să profesați? Cine v-a angajat în România?

Victoria Asanache: În perioada în care am fost angajată de fundația „Renașterea”, am făcut această muncă pro bono, pro bono o fac și acum în Institutul Oncologic București, a fost primul contact cu pacienții, mai ales paciente diagnosticate cu cancer de sân și ulterior zona genitală la femei. După care m-am retras acum șase ani și de șase ani sunt în fiecare zi în Institutul Oncologic București, fac această meserie timp de 8-10 ore, în funcție de cât este nevoie. Este un serviciu care se face pro bono, nu sunt angajata spitalului, deci nu este vorba de un angajament tocmai pentru că nu există această meserie și nu puteam să o încadrăm. Și am o asociație, asociația „Amazonia”, sunt în poziția în care există sponsori care doresc să sponsorizeze acest program de navigație și practic pacienții care au nevoie bat la ușa mea și obțin informații.

Reporter: Cum a fost relația cu medicii?

Victoria Asanache: La început a fost o relație un pic mai dificilă pentru că, vedeți, eu ca și profesie, am terminat Institutul Politehnic, deci nu am o pregătire medicală. Tot ce am învățat vis-a-vis de partea medicală, am învățat de la medicii cu care am lucrat, care m-au primit, m-au învățat, m-au acceptat, au înțeles că este de folos ce fac eu și atunci au fost deschiși și să mă învețe. Eu monitorizez pacienți doar pe parte oncologică pentru că aici m-am specializat eu. În fiecare zi e loc să înveți ceva, medicii au înțeles că până la urmă această persoană între ei și pacienți reprezintă o verigă importantă tocmai pentru că pacientul se liniștește, nu are atât de multe întrebări pentru că are pe cine să întrebe sau să sune în momentul în care nu se simte bine, primește un răspuns, medicul la rândul lui este totdeauna deschis pentru explicații vis-a-vis de ce trebuie făcut pentru pacientul respectiv și atunci s-a creat o echipă, până la urmă este vorba de o muncă în echipă. Dacă au existat medici cărora li s-a părut că această meserie nu este importantă sau făcută doar ca să ne aflăm în treabă nu au făcut acest parteneriat, deci până la urmă este o zonă în care medicii cu care lucrez au înțeles că este ceea ce lipsește sistemului și e foarte bine pentru pacient.

Reporter: De ce medicii nu explică pacienților?

Victoria Asanache: În primul rând, medicii nu explică pacienților pentru că sunt extraordinar de ocupați. Gândiți-vă, mai ales în zona aceasta sau chiar diabet sau în zona de hepatite, medicii au la ușă zeci de pacienți, 30-50 de pacienți. Unui pacient ca să îi explici îți trebuie pe de o parte să ai timp să faci acest lucru, pe de altă parte să folosești un limbaj care nu are legatură neapărat cu zona medicală, trebuie să folosești cuvinte prin care el să înțeleagă de fapt ce vrei să spui. Foarte mulți dintre pacienții care ajung la mine sunt de fapt nu numai dezorientați, sunt pacienți care au făcut, să spunem, serie de citostatice și ei încă se întreabă „da” nu am cancer, nu?”, deci ei nu știu acest lucru, deci e foarte greu ca un medic să poată să explice pe înțelesul unui pacient. Plus că mai este un lucru care e întotdeauna știut: pacienții vin cu extraordinar de multe întrebări la medic, dar când au intrat acolo, parcă spui că s-au blocat și nu-și aduc aminte ce vor să întrebe. Dacă au ratat momentul acela de 5-10 minute în care doctorul consultă, imaginați-vă, intră un pacient, trebuie să îi iei tensiunea, trebuie să îl asculți la plămâni, nu trebuie să vorbească în timpul acesta, i-ai făcut analizele, le-ai văzut, l-ai anunțat că are sau nu analizele bune, n-are analizele bune trebuie sa revină mâine, poimâine, are analizele bune o să intre la seria de citostatice, e un alt pacient care stă în spatele lui gata sa intre(…) E foarte greu să faci această explicație unui pacient într-atât încât el să înțeleagă despre ce este vorba.

Reporter: Ce ați învățat de la medici?

Victoria Asanache: În primul rând, de la medici am învățat partea aceasta medicală care este extrem de importantă. Învăț în continuare, am avut o situație în care s-a discutat despre o analiză și am spus: „Ok, vreau să știu și eu, e o chestie nouă?”, „Da, e o chestie nouă!”, „Bine, foarte bine, mă bucur că astăzi am reușit să învăț ceva nou!”. Deci, am învățat partea medicală, am avut profesori extraordinari, doamna profesor Rodica Anghel, domnul conferențiar Mircea Dediu, foarte mulți medici care m-au învățat, doctorița Aurelia Alexandru, doctorița Galeș, adică sunt medici care niciodată nu și-au pus problema că trebuie să trateze cu superficialitate acest lucru. M-au învățat tocmai pentru ca eu să pot să dau o informație corectă, pentru că, vedeți, navigatorul nu se substituie medicului. Este extrem de important să înțelegem că avem voie să dăm o serie de informații, dar nu noi dăm tratamentele. Nu noi scriem rețetele, nu noi validăm ceva sau nu, deci este doar un lucru pe care navigatorul îl face în așa fel încât pacientul să înțeleagă ce are de făcut, dar medicul este cel care mă învață pe mine.

Reporter: Când și cum v-ați câștigat respectul medicilor?

Victoria Asanache: (râde) Respectul medicilor mi l-am câștigat în timp, mi l-am câștigat în momentul în care poate am observat lucruri de amănunt care s-au dovedit a fi reale, poate că am dat o informație despre un pacient care ne-a ajutat să facem să fie mai bine pentru pacientul respectiv. Și am să vă spun că acest lucru, respectul, a venit în principal pentru că această relație care se creează între un navigator și pacient trebuie să fie o relație ca într-o familie, pâna la urmă este o relație de suflet, afli diverse lucruri despre pacientul respectiv, el îți povestește cum îi este când îi e rău, când se întâmplă acest lucru. Și atunci poți să afli diverse lucruri pe care medicul nu are timp să le afle și să vii în ajutor și să constitui această echipă. Deci, acesta este și motivul pentru care lucrez cu medici care au înțeles, mă respectă pentru ce fac și eu, înainte de toate, îi respect pentru ce m-au învățat.

Reporter: Ce câștigă un pacient care este consiliat de un navigator medical?

Victoria Asanache: Înainte de toate, pot să vă spun că pacienții care fac parte din acest program de navigație sunt mult mai liniștiți, au înțeles despre ce este vorba, se mobilizează să muncească pentru câștigul acesta de viață. În zona oncologică, sunt diagnostice extraordinar de grele, sunt diagnostice care în primul și în primul rând când auzi de ele ți se face rău, ai vrea să nu știi, dar în momentul în care te confrunți cu ele este și mai complicat. În consecință, pacientul care știe de la început ce are de făcut, ce etape, ce o să urmeze, că poate o sa-i cadă părul, poate nu o să se simtă bine după citostatice, că poate n-o să fie ok la radioterapie sau i se poate întampla ceva, este pregatit, suportă altfel, se mobilizează și-și dorește să trăiască.

Pentru că primul lucru cu care te confrunți la un pacient cu o boală mai gravă este depresia. Adică pacienții sunt disperați pentru timpul pe care l-au pierdut, nu înțeleg ce se întâmplă cu viața lor, și-ar dori să se întoarcă înapoi cu un an, doi, cinci și primul semn pe care l-au avut să reprezinte momentul în care să fi spus „vreau să mă duc la doctor”. Vedeți, în zona de oncologie pacienții, de cele mai multe ori, în România ajung târziu. Când sunt metastaze, când situația e complicată, când pacientul nu poate fi operat și atunci rata de supraviețuire este mai mică decât în alte părți. Acest lucru deprimă, acest lucru sperie, acest lucru reprezintă un factor care creează o teamă permanentă în a mă duce la doctor și a afla, că poate doctorul îmi spune că am o boală gravă. Și atunci este extrem de important ca acest pacient să înțeleagă diagnosticul, să urmeze ce cale are de urmat și să spere și să vrea să se vindece. Sunt pacienți care nu au diagnostice extraordinar de grele, dar care nu reușesc să mai iasă din depresia respectivă și efectiv își generează această continuitate de boală și sunt pacienți care au înțeles, se mobilizează și sunt foarte ok deși, inițial ,când te uiți diagnosticul ar părea destul de grav.

Reporter: Care sunt cele mai frumoase momente pe care le-ați trăit în această meserie?

Victoria Asanache: Întotdeauna trăiesc momente frumoase în această meserie! Sigur că cel mai frumos moment e când vezi pacienți care au fost în programul tău acum 10-12-15 ani și sunt ok.

Reporter: Și care au fost cele mai grele momente?

Victoria Asanache: Întotdeauna este greu când îți moare un pacient. E un lucru inevitabil. La ce am lucrat eu foarte tare a fost tocmai să învăț această parte medicală, ca atunci când se întâmplă ca un pacient să plece dintre noi să am convingerea că absolut tot ce s-a putut face pentru el am făcut, medicii, eu, ne-am străduit, asta este, atât s-a putut face.

Reporter: Ce structură trebuie să ai ca să poți fi navigator medical?

Victoria Asanache: Dacă ne gândim din punct de vedere al pregătirii, nu trebuie neapărat să am studii medicale, dar trebuie să fiu deschis la a învăța toate aceste lucruri medicale pentru că, vedeți, pacientul vine la tine, tu nu poți doar să te transformi într-un fel de psiholog și să încerci să-l susții, să identifici unde sunt slăbiciunile lui, să explici de ce trebuie să se lupte pentru viața lui, tu trebuie sa atingi și zona aceasta medicală, că el are întrebări la care tu în permanență trebuie să găsești răspunsuri, să-l ajuți să le înțeleagă. Deci, din acest punct de vedere, cineva care își dorește să facă această meserie trebuie în permanență să se upgradeze, trebuie să fie la curent și trebuie să aibă grijă ca informația medicală să fie extrem de corectă. Pe de altă parte trebuie să ne gândim că oricât de tare ne-am proteja sau oricât de tari, de puternici, am fi, auzim tot soiul de povești ale pacienților, vedem tot soiul de cazuri și plecăm acasă cu aceste cazuri, deci trebuie să încercăm să facem o delimitare între problemele pacienților, între problemele personale. Până la urmă persoana care vrea să facă această meserie trebuie să fie extrem de echilibrată.

Reporter: Dumneavoastră cum ați gestionat impactul emoțional al acestei meserii? Poate chiar oricine să facă asta?

Victoria Asanache: (râde) Nu, nu poate să facă oricine meseria asta, eu am avut perioade destul de mari în care am avut semne de întrebare, m-am gândit dacă e ce vreau să fac. În viața mea am avut mai multe meserii, am fost, cum să spun, o privilegiată, în sensul că Dumnezeu mi-a dat să știu să fac multe lucruri. Multe lucruri care să-mi aducă satisfacție profesională, să-mi aducă satisfacție materială, să cos, să pictez, poate să fiu un bun orator, dar am ales meseria asta pentru că sunt convinsă că mi se potrivește, sunt convinsă că e ceva ce Dumnezeu mi-a dat să pot să fac. Am încercat în permanență să gestionez lucrurile în așa fel încât să îmi creez această satisfacție personală. În sensul că te bucuri întotdeauna să poți să faci bine. Iar când ești în zona aceasta medicală te bucuri de două ori în plus. Tocmai pentru că vezi că oamenii sunt neajutorați și atunci acest lucru mi-a creat această plăcere și consider că e lucrul pe care aș putea să îl fac până când o să mă decid să nu mai lucrez.

Reporter: Ce este cel mai greu să îi explici unui pacient?

Victoria Asanache: De foarte multe ori trebuie să găsești cuvintele potrivite în a explica că, de fapt, are un cancer. La mine în oncologie așa se întamplă. Sunt foarte mulți pacienți care au, de exemplu, o suspiciune imagistică. Suspiciune imagistică, avem un cancer. Problema este cum îi spui acest lucru. Sigur că, probabil, vei începe cu ideea că un diagnostic de cancer este histopatologic, deci nu e vorba numai ce văd, e vorba ce am ca histopatologie, celula respectivă să mi-o citească cineva și atunci vei crea întotdeauna această punte și vei lăsa să treacă o perioadă de timp în care pacientul încet, încet să se obișnuiască cu ideea că da, s-ar putea să am un cancer. Acum, vedeți, e foarte simplu un contextul în care un pacient vine și din ce vezi discuți de un cancer într-o formă incipientă, pacientul poate fi operat, poate fi tratat, poate va face, va fi sau nu nevoie să facă chimioterapie sau radioterapie, s-ar putea să ai un caz ușor. S-ar putea să ai un caz în care pacientul e metastatic, deci atunci a pierdut deja trenul, trenul a ajuns undeva la 100 de kilometri într-o gară, deci tu nu mai poți să-i spui, să-l încurajezi și să-i spui „esti în poziția în care ai toată viața inainte”. Deci, tu știi că pacientul acela mai devreme sau mai târziu, într-un an, în jumătate de an, în doi, va avea o mare problemă.

Deci, te adaptezi pentru fiecare pacient, eviți să folosești acest cuvânt, cancer. Sunt foarte multe persoane care numai la auzul sau numai la ideea că ar putea sa aibă cancer ajung ca familia să se lupte cu ele ca să reușească, să le aducă la mine, tot în ideea aceasta să le explic, să se mobilizeze și pacientul să spuna ok, acum am înțeles că am un lucru mai grav decât mă așteptam dar sunt dispus și să fac tratament. Și fiecare navigator medical trebuie să se plieze pe pacient, să fie un bun cititor al pacientului. Să-l intuiești în momentul în care a intrat, să-i dai voie să vorbească, să vezi cum este interlocutorul tău, care este nivelul lui, care este nivelul pe care ar putea să îl suporte ca informație la prima întâlnire, să te mai întâlnești o dată cu el sau, astăzi să stai două ore cu el, să-l chemi mâine, să-i explici din nou, deci tot timpul trebuie să revii asupra acestui diagnostic, dar să revii cu blândețe. În momentul în care i-ai spus: „trebuia de acum o lună, de acum un an să vii că deja acum e aproape târziu, trebuie mâine să te operezi”, vei pierde pacientul.

Deci, trebuie să fii blând cu el, să-i explici și să-l ajuți să înțeleagă că trebuie să se lupte. Ideea este că ce s-a pierdut este zona de umanitate. S-au pierdut foarte multe lucruri care înainte, eu având o oarecare vârstă, mi se păreau că existau mai mult, mai pregnant, decât în momentul acesta. Văd acest lucru și în spital. Vedeți, fiind un spital de oncologie, ai să vezi multe persoane care spun: ” aaa, a murit pacientul cutare”. Ție îți pare rău, ți se pare …și auzi : „Ce vă așteptați ?! Avea cancer nu?! Asta e, a murit”. Înainte, oamenii erau puțin altfel, existau niște stratificări de genul: părinții mureau înaintea copiilor, bunicii înaintea părinților, acum lucrurile s-au schimbat. Acum ai să vezi în spital multe persoane care vin cu copiii și copiii sunt cei bolnavi de cancer. Ai să vezi copii care mor înaintea părinților sau vezi persoane în vârstă, 80-85 de ani, care vin cu fiica sau cu fiul care are cancer. Tu vezi ca e un cancer complicat, știi că acel copil o să moară înaintea mamei lui sau a tatălui. Sunt lucruri care s-au schimbat poate, nu spun că înainte nu exista atâta boală sau atâția bolnavi, ci lucrurile erau puțin altfel.

Reporter: În ce constă valoarea luptei cu o boală gravă cum este cancerul? Care sunt valorile acestei lupte?

Victoria Asanache: În primul și în primul rând, ce-mi pare mie rău să spun este că văd că medicii din zona aceasta și-au pierdut puțin, cum să spun, compasiunea față de acești oameni, au pierdut această valoare. Până la urmă compasiunea face parte din calități și reprezintă o valoare pentru noi. Când pierzi această valoare lucrurile devin uniforme. Și dacă îmi pare rău de ceva este că văd această uniformitate în jurul meu. Nu numai în spitalul în care sunt eu. Pe unde mă duc văd acest lucru. Și-mi pare rău pentru că, până la urmă, suntem oameni și ar trebui să percepem puțin altfel pe cel de lângă noi, bolnav sau mai puțin bolnav, sau sănătos. Și atunci, cred că există valori de care oamenii nu-și mai aduc aminte, le-au pierdut, sunt interesați, le-au schimbat poate, poate că de fapt schimbarea aceasta a provenit din faptul ca toți suntem preocupați de partea materială, suntem preocupați de serviciu, suntem preocupați de schimbările pe care le vrem rapid în viața noastră, ne întâlnim foarte rar cu prietenii, sau nu mai avem prieteni.

Știți, e o chestie interesantă, eu, la un moment dat am avut o discuție cu un pacient care era destul de răzvrătit – întotdeauna când se îmbolnăvesc oamenii ar vrea să dea vina pe altcineva sau sunt răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu mi-a făcut această chestie, m-a pedepsit, mi-a dat, nu înțeleg de ce mi-a dat o acum, tocmai m-am pensionat și în loc să mă duc să mă plimb mă confrunt cu o boală sau tot soiul de lucruri din acestea – și purtam această discuție cu pacientul și i-am spus ok, din ce-mi explici tu mai toată lumea din jurul tău a pierdut valorile, da, ești supărat pe toată lumea și vreau să faci un exercițiu de gândire – și un exercițiu de gândire pe care poate să-l facă oricine – imaginează-ți că ești singur, nu știu, că ești divorțat, ești divorțată, ești într-o situație în care poate ai copii sau n-ai copii, sau ai niște copii cu care nu ai o relație extraordinară și ești în casă, și te simți rău, ai la dispoziție un telefon, te-ai așezat, nu stai în București, stai mai departe, sau stai undeva unde accesul nu e extraordinar, câți oameni poți suna în acel moment ca să le ceri ajutorul din cei pe care îi cunoști, câți oameni ar spune sunt la serviciu și plec acum, sunt acasă, mă ridic, mă îmbrac și vin la tine, sunt nu știu unde și voi veni nu-ți face griji, vin alături de tine. Și atunci ai să-ți dai seama de fapt și de ce valori ai pierdut tu și de ce calități ai avut și le-ai pierdut că ,până la urmă, la început toata lumea are toate calitățile posibile, doar că pe parcurs începem să le pierdem.

Reporter: Cât contează banii în această luptă și cât contează gândirea, atitudinea în această luptă?

Victoria Asanache: O să vă spun ce se întamplă. În zona oncologică, de exemplu, eu văd pacienți de toate felurile. Văd pacient căruia îi este greu să plătească un bilet de tren să vină la București, văd pacienți care vin și își pun problema că e complicat și e greu pentru ei să dea 10 lei la un taxi și vin cu autobuzul 182, chiar dacă e aglomerat, chiar dacă trebuie să stea în stație, chiar dacă e frig, chiar dacă sunt plus 40 de grade afară. Văd oameni care vin cu taxiul, văd oameni, pacienți care vin cu Dacia, văd pacienți care vin cu Mercedes, văd pacienți care sunt miniștri, văd pacienți care sunt pensionari, care sunt în multinaționale, văd absolut orice fel de oameni. În intervalul acesta de 16 ani am văzut pacienți din toate categoriile sociale, am văzut pacienți cu coeficient de inteligență de la mic la foarte, foarte mare, nu pot să spun că boala a ocolit pe cineva, deci boala s-a dus spe oricine. De cele mai multe ori, pacienții care nu au resurse financiare si s-a întâmplat ceva și n-au reușit, au facut o metastază, a apărut un al doilea tip de cancer, sunt pacienți care fac două, trei tipuri de cancer primar, deci nu metastatice, au avut această, de foarte multe ori, această atitudine: „Dacă aș fi avut bani, m-aș fi dus în străinătate, poate aș fi scăpat, poate boala n-ar fi apărut, poate n-aș fi făcut a doua boală, poate aș fi mâncat mai bine, poate aș fi luat nu știu ce suplimente nutritive de care am auzit ca a luat cineva, am citit pe internet și mi-a spus că i-a trecut cancerul.

Apare la persoanele care nu au o situație financiară foarte bună, apare acest regret că poate în boala mea mi-ar fi fost altfel dacă aș fi putut să iau un „second opinion” sau ceva. Pacienții care sunt însă cu resurse financiare mari vin și spun: „Dă- mi o soluție pentru că banul nu reprezintă o problemă pentru mine”. Vedeți, boala e aceeași pentru toți. Sunt și situații în care oamenii au plecat în străinătate și diagnosticul a fost același, tratamentul a fost același, sfârșitul același, sau vindecarea. Dar este o problemă de atitudine, exact atitudinea pe care o are pacientul care are un soi de nemulțumire, care se gândește că trebuie să găsească un vinovat. Și există o vorbă pe care eu o mai comentez câteodată, dacă pacientul este bine – medicul este exceptional, dacă pacientului i s-a întâmplat ceva – sigur medicul a avut o vină. Adică, e foarte greu! Vedeți, sunt pacienți care câteodată sunt revendicativi dar, de fapt, ție ți-ar veni să-l intrebi: „Ok, tu ai ajuns cu trei metastaze, trei tipuri de metastaze dintr-un cancer primar, nu te-ai gândit să te consulți acum un an? Sau acum un an și jumătate? Când probabil era o tumoră în debut?” Nu! Este vinovat medicul acum că nu găsește o soluție pentru el. Sunt multe, în zona aceasta, pacienții sunt de foarte multe feluri, fiecare cu atitudinea lui, sunt pacienți pentru care ai o compasiune mare pentru ca sunt niște pacienți extraodinar de docili, care fac ce spui tu, care își doresc să trăiască și care văd altfel lucrurile.

Reporter: Din experiența mea personală, fratele meu a murit de cancer, apropo de ce spuneați, fratele meu era comandant în Marina Comercială, își făcea analizele pentru că era obligat de companiile de shipping la care se angaja să își facă analizele de fiecare dată când pleca pe mare, plus că și le făcea separat și el pentru că era ipohondru. Cu toate astea a făcut un cancer de pancreas, l-au diagnosticat târziu și a murit în câteva luni. Aici nu mai e vina pacientului, că vorbim de un om care se controla de patru cinci ori pe an.

Victoria Asanache: Așa este. Numai că mi-ați dat exemplul unui tip de cancer care este extrem de agresiv. Deci, în general, la cancerul de pancreas diagnosticarea vine brusc, nu ai o simptomatologie care să te ducă tot timpul cu gândul…să te gândești că ceva nu e ok, rata de supraviețuire este foarte mică, de cele mai multe ori nu este operabil acest cancer de pancreas. Când nu este operabil, dintr-o dată rata de supraviețuire scade, este…complicat în cazul unui cancer de pancreas. Pot să vă dau și eu exemplul meu, mama mea a murit de cancer, a fost pacienta de care m-am ocupat eu, a murit în trei luni de zile, n-am putut să fac absolut nimic, era un cancer de zona genitală care venea în contextul în care mama avea 69 de ani si la 38 de ani a avut histerectomie totală făcută de profesorul Panait Sârbu. Nimeni nu s-ar fi gândit că s-ar putea să apară așa ceva. Mama făcea parte din categoria opusă fratelui dumneavoastră, în sensul că îți spunea ceva, că nu se simte bine, în ultimul moment. Deci, nu obișnuia să se vaite, fiecare lucru, o durea ceva, lasă că o să-mi treacă, nu ți-am spus că n-am vrut să te deranjez, nu ți-am spus că nu mi s-a părut important și, efectiv, a fost într-o fază în care nu s-a putut, nu s-a mai putut face nimic. Ce face diferența categoric între cele două cazuri este că mama își încheiase socotelile, deci nici n-a vrut să lupte pentru acest lucru, nu s-a mobilizat nicio secundă și atunci n-a făcut decât să grăbească acest lucru. Sunt convinsă că fratele dumneavoastră era la altă vârstă și își dorea foarte tare dar a făcut, mai mult ca sigur, parte din categoria unui caz în care indiferent cât de tare încerci să faci lucrurile este vorba de o celulă cu cota de agresivitate extrem de mare. Pancreasul, colanciocarcinomul, hepatocarcinomul sunt cancere extrem de agresive.

Reporter: Și, în plus, era un om care avea un mod de viață extrem de echilibrat. Un om care nu punea gura pe alcool, slăbiciunile lui erau dulciurile.

Victoria Asanache: Da, și acest lucru e important, așa e, nu toată lumea care face hepatocarcinom sau cancer de pancreas înseamnă că a băut. Sunt persoane care n-au băut în viața lor și care se confruntă cu aceste boli. Mai e un lucru, vedeți, în mod normal te-ai gândi că sunt anumite tipuri de cancer care au un factor genetic și atunci tot timpul întrebi pe pacient „Ai avut în istoricul familiei, mama, tata, fratele au fost, au avut vreodată vreun tip de cancer?”. Ca să vezi dacă există. La o conferință însă, acum câțiva ani, am auzit, mi-au povestit medicii, la un congres sau o conferință pe oncologie, după ce s-au discutat toate aceste aspecte, după ce s-au discutat medicația nouă, mod de atitudine, protocoale noi, la final s-a ridicat un profesor din Statele Unite care a spus că până la urmă în a face sau a nu face un cancer ține strict de ghinionul persoanei respective. Deci, ce să vă spun, sunt(…) N-ați văzut? E o chestie foarte interesantă, vin oameni care fac o boală gravă și dacă te uiți și din ce-ți povestesc, și din ce afli de la alții îti dai seama că persoana a fost o persoană liniștită, și-a văzut de viața ei, și-a văzut de casa ei, și totuși, se confruntă cu acest lucru. Și te uiți câteodată și vezi o persoană care este în ultimul hal de ebrietate pe stradă, și neîngrijită și nu știu ce, și probabil nu se confruntă cu o boală gravă. Nu știu ce să vă spun…Cred că până la urmă este o chestie care chiar ține de fiecare persoană, de șansa lui de a trăi o viață liniștită sau de a face o boală. Ce pot să vă spun însă este faptul că sunt foarte multe studii care au consemnat că atitudinea oamenilor vis-à-vis de boală, poate teama de a dezvolta o boală, ideea de a te tot „căuta”, provine ori din faptul că ai această teamă, și această teamă s-ar putea să te ducă să dezvolți boala respectivă, sau, este posibil, la fel de bine, ca tu, omul respectiv, să simtă că ceva i se întâmplă. O chestie ca un simț în plus. Și atunci, de aia are tot timpul această tendință. Dar, de cele mai multe ori, tendința aceasta de a a căuta cu asiduuitate, a-ți căuta sănătatea cu asiduuitate s-ar putea să nu fie o chestie care să ducă la ceva bun. Ci pur și simplu să genereze, să scoată la iveală ceva ce se întâmplă în organismul tău.

Reporter: Chiar am citit o știre legată de un studiu din SUA despre rata mare a sinuciderilor pacienților diagnosticați cu cancer în primul an de boală. Cum convingi, cum faci ca un pacient să nu cedeze, să aleagă lupta? Ce contează?

Victoria Asanache: Contează multe lucruri. Contează cum este pacientul, contează cât de tare se poate ambiționa ca să-și dorească să trăiască, contează cât de grav este diagnosticul și evoluția bolii singur, căsătorit, dacă are copii, dacă are susținerea copiilor sau nu, deci, ce se întâmplă cu cei din familie, susținerea familiei. Vedeți, sunt multe categorii care ajung în spital. Sunt oameni pe care îi vezi că vin singuri. Îți aduc hârtiile, vezi că are un cancer, îți explică nu știu ce. S-ar putea ca el, pacientul, să termine tratamentul, să se vindece, și tu să nu vezi niciodată pe cineva din familia lui. Sunt alții care vin 3, 4 cu pacientul. Vezi clar că pacientul are o susținere. Sunt alții care ascund diagosticul. Contează foarte mult acest lucru. Sunt persoane care consideră că pacientul trebuie să știe că nu are cancer, aparținători de exemplu, care spun: „Doamnă, nu trebuie să știe pacientul. Nu i-am spus, și nu aș vrea să-i spun pentru că acest lucru o să-l dărâme.” Dar tu îl aduci în Institutul Oncologic. El va face tratament și se va întâlni din 3 în 3 săptămâni, din 2 în 2 săptămâni, cum are tratamentul, cu oameni care nu au venit acolo că au altă boală, ci fac tratament pentru că au un cancer. Probabilitatea ca pacientul să-și dea seama că are cancer este foarte, foarte mare. Și atunci, ai să vezi un pacient care, deși nu discută acasă cu familia că are cancer, este în permanență trist, deprimat. Și, încet, încet, el nu-și mai dorește să trăiască. Cei care sunt deschiși, vorbesc despre acest lucru, își fac curaj singuri.

Sunt pacienți la care eu mă uit că-și fac curaj singuri. „Lăsați, doamna Asanachi, cred că la următoarea cură de citostatice o să mă simt mult mai bine. Uite, parcă acum m-am simțit mult mai bine!” Deci, ei își fac singuri curaj. Aceștia trec mai repede peste această perioadă de depresie. Când un om este diagnosticat cu un cancer, în primul rând este furios. Furios că i se întâmplă acest lucru, că i se întâmplă în acel moment al vieții, că i se întâmplă și el are rate, și ce-o să facă? Că el își propusese să facă nu știu ce și acum nu o sa mai poată. Prima este furia! Sunt multe trepte prin care va trece. La finalul acestui lucru este acceptarea. Problema este cât de repede poți să conduci un pacient, sau familia, să ajungă la zona de acceptare. De abia în momentul în care el a acceptat diagnosticul tu poți să lucrezi cu el liniștit. Acceptarea este, din toate punctele de vedere(…) Au fost discuții în care au spus că navigatorul poate că ar trebui să vorbească cu pacientul și să încerce să facă și această mică intermediere între el și Dumnezeu. Vedeți, credința este a fiecăruia. Că suntem practicanți, că nu suntem, este un lucru pe care îl hotărâm personal, e o decizie pe care o iau personal, cum sunt. În momentul în care sunt diagnosticați, foarte mulți dintre ei percep, au o atitudine, sunt supărați pe toată lumea, dar sunt supărați și pe Dumnezeu. Acesta este un moment în care, eu am spus întotdeauna, că este bine să nu ne amestecăm în aceste lucruri. Pacientul trebuie să-și găsească din nou această cale. Trebuie să înțeleagă că Dumnezeu nu i-a dat o pedeapsă, nu din cauza asta se întâmplă, dacă el consideră că Dumnezeu este cel care trebuie să-l sprijine în această luptă, foarte bine, să apeleze și la acest lucru. Să se folosească de absolut toate mijloacele ca să reușească să iasă de acolo. Un pacient pe care ai reușit să-l scoți din zona aceasta și a acceptat că are o boală este un pacient cu care poți să lucrezi extraordinar de ușor și, de cele mai multe ori, pacientul ăla se va vindeca.

Reporter: Care sunt hibele sistemului în gestionarea unei boli atât de grave cum este cancerul? Pentru că sunt destule. Toată lumea acuză sistemul, cum este organizat și nu ne putem ascunde după degete. Chiar la noi în companie, avem un coleg al cărui copil a fost diagnosticat cu cancer, a fost o luptă teribilă pentru că singurul loc în care putea ajunge, care l-au acceptat în faza în care era copilul, a fost Israelul. Totuși, sunt probleme de organizare. Sunt probleme de depistare la timp, pentru că au fost niște părinți care au mers cu copilul acolo unde trebuia, i-au făcut toate analizele în timp, și așa mai departe. Deci, undeva în sistemul ăsta totuși se greșește.

Victoria Asanache: (zâmbește) Mi-ați pus o întrebare foarte grea. Mă obligați totuși să dau un răspuns. Foarte multe lucruri trebuie schimbate. Înainte de toate ar trebui să schimbăm ceva la oameni. Pe urmă ar trebui să schimbăm ceva la sistem. Pentru că, vedeți, oamenii de multe ori spun „Am un medic, și medicul mă tratează rău, se comport urât cu mine, sau nu a înțeles de fapt cu ce mă confrunt eu. Ei lasă, că dacă o să treacă și el prin asta poate atunci o să înțeleagă!”. Eu nu vreau să spun că toată lumea ar trebui să treacă printr-o încercare ca să înțeleagă că lucrurile trebuie făcute altfel. Pe urmă, probabil că este lipsă de personal. Pe urmă, este o lipsă de pregătire. Uitați, ați dat exemplul acesta. Vă dau și eu un exemplu. Ieri a venit la mine o persoană cu o fetiță de 12 ani diagnosticată cu tumoră cerebrală. Această fetiță, are trei diagnostice. O histopatologie care i s-a dat în spitalul în care s-a operat, în spitalul în care a cerut a doua părere, în spitalul în care iar a fost făcută proba, în Israel unde s-a făcut iar o altă părere, și suntem în poziția în care avem trei diagnostice care sunt diferite. Ele nu au nimic în comun. Decât varianta aceasta de tumoră cerebrală. Numai că tot ce înseamnă pentru acest diagnostic, că este radioterapie, că este chimioterapie, este complet diferit. Și atunci, tu spui: Ok. Omul acesta este într-o criză de timp. Ce face el? Ce face? Mai cere încă un punct de vedere? A mai cerut încă un punct de vedere.

Am două locuri în care am același diagnostic. Tot nu sunt foarte convinsă. Medicii cu care am vorbit mi-au spus că probabilitatea să fie asta este totuși foarte mică la un copil de 12 ani. Ce facem? Așa este! Aveți dreptate! Lipsesc foarte multe din sistem. Lipsesc oameni care să înțeleagă sistemul, sunt poate situații în care sunt date anumite norme, anumite indicații de oameni care n-au stat niciodată într-un spital. Care nu au văzut niciodată ce înseamnă într-un spital un circuit. Este foarte simplu să vorbești de ceva ce nu știi. Este foarte simplu să acuzi ceva, iarăși, fără să știi. Sunt mulți bolnavi, sunt multe de schimbat, sunt puține aparate de radioterapie, ne străduim să facem față, sunt multe persoane care au nevoie de radioterapie, se amână foarte mult, sunt multe situații în care sunt prelevări de biopsii în care după ce i-ai așteptat o lună și jumătate, spun că țesutul din care s-a luat are procese inflamatorii, deși iar nu am diagnostic de cancer, îmi pun problema să re-biopsiez, re-biopsiez, mai trece o lună și jumătate, după ce îi faci computerul tomograf are deja metastaze, pacientul este într-o stare proastă. Suntem în poziția în care începem să devenim campioni la cancerul pulmonar, toată lumea fumează, toată lumea comentează „Lasă că și cei care nu fumează fac cancer pulmonar!”. Nu este așa, cei mai mulți sunt fumătorii care fac cancer pulmonar. Este un cancer cu celula agresivă, cu probabilitate mare să dea metastază cerebrală, trebuie iradiați, trebuie să-l iradiezi repede și bine…Adică, sunt foarte multe lucruri care lipsesc. Că așa este, lipsesc foarte multe lucruri din sistem. Sincer, mă gândeam la un moment dat cam de unde ar trebui să se înceapă ca să ajungi cât de cât la un rezultat. 

Managerii de spital acuză că spitalele sunt așa cum sunt, că sunt vechi, că nu sunt renovate, dezvoltă tot soiul de infecții, pacienții intră cu una, ies cu alta poate, trebuie gândit și faptul că un pacient care este, de exemplu, un pacient oncologic și este tot timpul cu sistemul imunitar cu sensibilitate mult mai mare(…) nu știu ce să vă spun(…) Chiar, efectiv, m-am gândit într-o zi de unde ar trebui să înceapă această mobilizare de a modifica ceva și, înainte de toate, îmi pare rău că trebuie să o spun, cred că primul lucru pe care trebuie să-l modificăm sunt oamenii. Atitudinea lor.

Reporter: Ce ați învățat făcând meseria de navigator medical? Dumneavoastră personal?

Victoria Asanache: (râde) În primul rând, am învățat să-mi iubesc viața. Ceea ce mi s-a părut o chestie extraordinară. În sensul că sunt convinsă că am avut foarte multe perioade din viața mea în care am luat hotărâri care au fost legate strict de ceea ce aveam de făcut atunci. Sau am fost prinsă în ceva, m-am concentrat doar pe lucrul acela și mi-am dat seama că a mai trecut jumătate de an. Sau, am fost nemulțumită de viața mea sau de căsnicia mea și, în loc să văd ce trebuie să văd, înainte de asta m-am canalizat să fac ceva, și am pierdut timpul. Am înțeles că viața este un lucru extraordinar pe care trebuie să îl trăiești, să te bucuri de ea, să vezi lucrurile simple și frumoase, să fii fericit, să te bucuri de lucruri foarte, foarte mici pe care altfel nu te-ai deranja să le observi, să te bucuri că ești sănătos, să te bucuri că te scoli dimineața și nu ai dureri, să fii împăciuitor, să ierți. Să ierți, cred că este un lucru extraordinar de important. Cred că oamenii merg cu multe lucruri în neregulă, ranchiună, ceva care mă macină. În loc să scap de ea și să spun: ok, a fost, s-a dus, la revedere, mă duc mai departe în drumul meu, noi pierdem timpul fiind atenți la toate aceste lucruri care efectiv ne consumă energia și nu ne dau nimic bun. Cred că să-mi iubesc familia, nu că nu mi-o iubeam sau că nu-mi iubeam nepoatele, sau pe băiatul meu, sau pe nora mea, ci pur și simplu să dau mai mare însemnătate acestui lucru. Să mă bucur de ei acum. Când sunt ok, când sunt bine.

Reporter: Ați înființat o școală de navigator medical. Ce și cât te învață? În cât timp obții calificarea ?

Victoria Asanache: Da, știu că toți acești navigatori, aceste persoane care au făcut aceste cursuri, la final au spus: Vai, am vrea să fim așa, ca dumneavoastră! Eu știu că este foarte complicat să vrei ca un om care face niște cursuri teoretice să ajungă la experiența de viață pe care o are un om care a practicat aceste lucruri ani de zile, în fiecare zi. Mi-am dorit foarte tare să fac această școală de navigație pentru că s-a înființat meseria, a trecut peste un an și jumătate, nu s-a întâmplat nimic, au fost entități care au spus: am vrea să facem această școală! Foarte bine, s-o facem. Și am văzut că se pierde timpul și nu se întâmplă nimic pozitiv. Și atunci am hotărât să fac această școală și au fost deja două grupe de cursanți, în final cred că au fost în jur de 52, 53 de persoane. Este vorba de primul tronson, primul seminar, cum ar veni. Sunt 32 de ore de teorie în care eu am ținut foarte tare să-i învăț pe acești oameni din experiența mea. În sensul că nu am avut prezentări power point, nu prea îmi plac. Îmi place să vorbesc oamenilor din experiența mea de viață. Chiar dacă ei au un suport scris în care sunt prezentate tipurile de cancer, diverse lucruri despre aceste boli, eu am încercat la fiecare tip de cancer să le explic din experiența mea: tipul de pacient pe care l-am avut, problemele pe care le-am întâlnit, problemele pe care le-au avut pacienții, viața lor, cum au ajuns să se diagnostigheze, sistemul, dacă i-a ajutat sau nu, cât timp au pierdut, unde au pierdut timpul? Au pierdut din cauza lor? Au pierdut din cauza sistemului?

Ca ei să aibă o bază, spunându-le foarte clar: eu acest lucru l-am făcut învățând în fiecare zi, trecând prin aceste…nu, nu m-a chemat nimeni să-mi spună: Asanache, așa ar trebui să faci cu această pacientă de 30 de ani cu cancer de col uterin care vine la ușa ta. Care nu este căsătorită, care nu o să mai facă copii niciodată. A trebuit să învăț aceste lucruri. Și atunci am încercat să le explic din experiența mea. Este prima parte de curs, au dat și examen cu mine. Mi-a plăcut, așa, ideea să existe și un examen tocmai pentru a arăta că-mi doresc foarte mult ca ei să nu treacă cu superficialitate. Sunt persoane care au venit la acest curs și care au spus: „Am venit la acest curs pentru că vreau să fac această meserie!” Nu au mai fost la fel de convinși după ce au terminat. De ce? Au spus: ” Mi se pare o chestie foarte, foarte grea.” Eu am spus: „Este o meserie cu impact emotional extraordinar de puternic. S-ar putea să fiți nefericiți să faceți această meserie. Trebuie să existe declicul acela la care îți dai seama că meseria aceasta pe tine te face fericit să o faci.”

Urmează partea a doua, pentru că trebuie să acredităm această școală de navigație, pentru a obține o diploma finală, diploma finală care poate fi recunoscută în sistemul din România. Deci, cursanții vor mai avea din nou, probabil, în jur de 32 de ore de teorie, după care vor avea 100, 120 de ore de practică. Practică însemnând studii de caz. Pacienți care vin, își explică situația, cazul și învățăm din această experiență pe care a traversat-o pacientul cu boala. Cum se va implementa acest lucru în sistemul de sănătate în România nu știu să vă spun. Sunt două metode de implementare. Americanii, de exemplu, finanțează programele de navigator de pacienți din fondurile Statelor Unite, sigur că se ajută și de tot felul de sponsorizări, de susțineri ale ONG-urilor, care strâng bani pentru acest lucru. În zona Europei se pare că ei sunt finanțați de la primării sau din fondurile primăriilor care sunt date unor ONG-uri și navigatorii fac această muncă ca o muncă socială către populație. Sunt convinsă că la un moment dat cineva va gândi cum trebuie făcut în România. Spitalele care gestionează pacienți pe hepatite, pe diabet, vor face o estimare cam câți navigatori le-ar trebui ca să poată să dezvolte această relație, această echipă pacient-medic-navigator. Nu cred că va fi simplu, va trebui înainte de toate, chiar dacă acești oameni, cursanți, au terminat, vor avea o diplomă la final care spune că au făcut această școală de navigație, lupta lor continuă, trebuie să-și găsească un medic care să-i accepte, un medic care să fie dornic să-i învețe, un medic cu care să facă echipă. Și de abia pe urmă vine pacientul (zâmbește). Deci, întâi trebuie să apelăm din nou la ce înseamnă oamenii.

Reporter: Bun, și cineva care face aceste cursuri, înțeleg că există cerere pe piața muncii, dar cine te angajează? Cine te plătește?

Victoria Asanache: Cei care sunt(…) în momentul în care au diploma aceasta finală, de asta spun: va exista un sistem de navigație în România, și atunci se va hotărî. Să spunem că Ministerul Sănătății are un număr de spitale. Ok. Ministerul Sănătății se hotărăște să finanțeze sau Primăria Capitalei, să zicem pentru București, finanțează și spitalele respective trec în organingramă locuri pentru acești navigatori. Să zicem că eu mă ocup de diabet și am patru navigatori care au terminat zona aceasta pentru diabet și consider că la ce activitate și ce pacienți am eu în spitalul acesta pot să finanțez trei locuri. Deci pot fi plătiți în sistem de stat, în momentul în care în sistem există locuri, sau pot fi plătiți fără niciun fel de problemă în sistem privat ca și consiliere pentru pacienți oncologici.

Reporter: Când încep noile cursuri?

Victoria Asanache: În week-end-ul 3 și 4 din luna ianuarie. Suntem deja cu grupa a treia de cursanți și sperăm în februarie să avem grupa a patra de cursanți. Și cred, e posibil, ca acreditarea finală să reușim să o avem undeva în luna aprilie și atunci vom vedea dacă vrem să continuăm încă o grupă sau două din această primă serie sau vom trece la partea a doua în care pe cursanții din prima serie să îi finalizăm.

Reporter: O să vă pun câteva întrebări altfel. Anul acesta se fac 30 de ani de la Revoluția din 1989. Dumneavoastră ați făcut Politehnica în comunism. Ce a însemnat această Revoluție pentru dumneavoastră? Unde erați? La ce v-ați gândit? Câți ani aveați?

Victoria Asanache: ( râde ) E simplu câți ani aveam, pentru că dacă dăm înapoi 30 de ani, aveam 31 de ani. Deci am 61 de ani, fac 62 anul acesta. Eram tânără, eram la început, eram entuziastă, eram divorțată, aveam un copil, părinții mei m-au ajutat cu el ca să-l cresc. Coseam, deci renunțasem la meseria mea în urma acestui Institut Politehnic pentru că mi s-a părut că mi-e foarte greu să mă descurc financiar din salariul pe care îl aveam la instituția respectivă și m-am hotărât, m-am dus într-o zi și i-am spus mamei mele: „Mamă, m-am hotărât, eu nu o să rezist cu acest salariu de 2.030 de lei”. Asta mi-a rămas în minte. „Și am să fac ce știu eu mai bine!”. Și mama mi-a spus: „Cum adică? Ce să faci? Ce știi tu să faci cel mai bine?” „Să cos, mama!” „Păi cum, mamă, ai făcut o facultate ca să zică lumea că ești croitoreasă?” „Mamă, trebuie să cos ca să am bani mulți și eu simt că pot să fac acest lucru foarte bine!”. Și a fost momentul în care am renunțat să mă duc la serviciu, am început să cos, și recunosc că am câștigat foarte mulți bani. Pentru că eram atât de pasionată de ce făceam încât ziua, noaptea, coseam. Mă sculam noaptea, eram disperată să cos ceva….am gândit o rochie, până dimineața era gata, era făcută. Deci, din punctul acesta de vedere trebuie să spun că financiar m-am descurcat bine în acea perioadă.

Sigur că în momentul în care s-a petrecut Revoluția, ca toți ceilalți am spus că acum o să se întâmple ceva extraordinar și probabil că…nu că probabil, și ceilalți care sunt de vârsta mea (zâmbește) resimt că nu s-a întâmplat ceva nemaipomenit. Nu am avut așa un salt extraordinar. Spuneam: „Suntem liberi!” . Eu, din punctul meu de vedere, m-am simțit atunci relativ liberă că puteam să fac ceva ce-mi plăcea foarte tare. Nu eram condiționată să văd neapărat sistemul de la stat. Sigur că am avut o perioadă în care îmi bătea la ușă, periodic, sectoristul, să-mi spună că m-a reclamat cineva cât cos. Și din ce trăiesc dacă am un copil mic și nu mă duc la serviciu că stau toată ziua acasă. Până când fostul meu soț a venit și a spus: „Ok. E o problemă? O întrețin eu că e fosta mea soție! Poate e momentul să o lăsați în pace!” Acela a fost momentul în care îmi amintesc că mi-am făcut un contract la fondul plastic ca să existe o formă legală și să nu mă mai întrebe cineva ce fac sau cum fac. Toți am trecut de Revoluție, am avut așteptări, am avut dezamăgiri. Sincer, dacă-mi pare rău? Cred că sunt foarte multe persoane de vârsta mea care spun că le pare rău pentru cei ce vin din urma noastră, copiii noștri, ce o să se întâmple, ce-o să(…) ?

Eu anul trecut m-am pensionat și am o pensie(….) mică(…) și mă gândesc, ok, probabil copii mei nu o să o mai aibă nici pe asta dacă lucrurile merg tot așa. Adică sunt multe întrebări vis-à-vis de ce se întâmplă în continuare. Văd oameni care au facultate, e adevărat că sunt și persoane care spun: „Eu am două facultăți, am masterat!” și ai o problemă când stai de vorbă cu el ca să-ți dai seama dinainte că are două facultăți, dar sunt alții care au făcut întradevăr, au studii, nu reușesc să-și găsească un loc de muncă, să se integreze. Nu este poate cel mai extraordinar aspect pe care îl vedem după 30 de ani în care cred că am avut alte așteptări. M-am gândit câteodată poate că așteptările noastre au fost foarte mari. Poate că noi ne-am gândit în dorința aceea de libertate sau nu știu ce, deși cred că și acum, după 30 de ani, atât de tare a fost în mintea mea, mă dau exemplu pe mine, în mintea mea teama aceea de poliție, de ceva în neregulă…mergeai pe stradă, te întreba: „E 9 seara, ce buletin ai? Ce faci?” Și acum câteodată când se întâmplă să te oprească poliția să nu știu ce, ai o chestie, așa, o chestie pe care nu o văd la cei care sunt mai tineri. Adică: „Eu sunt liber!!!”. Am rămas totuși cu niște sechele, cred eu, am rămas cu niște așteptări care nu au finalitate. Sincer, nu cred că o să(…) o să prind eu o finalitate în zona aceasta. V-am spus, am o oarecare(…) mi se păreau oamenii mai uniți înainte, mi se păreau că se gândeau mai mult la cel de alături. Nu mai văd acest lucru acum. Sunt dezamăgită din punctul acesta de vedere. Fac eforturi în fiecare zi ca să trec cu vederea acest lucru și vă spun sincer ce mă ține totuși să zâmbesc tot timpul și să fiu un om care să poată să facă această meserie este această întâlnire zi de zi cu pacienții. Pacienții aceștia mă fac să mă simt bine. Îmi dau ceva. Ceva-ul ăla cu care să mă duc înainte.

Reporter: În ce stă puterea dumneavoastră ca om?

Victoria Asanache: Puterea mea ca om cred că în primul rând stă în familia mea, familia mă motivează foarte tare. Poate și unde am avut parte de un copil care nu mi-a făcut niciun fel de probleme, care m-a ajutat, care a fost alături de mine, poate că nu suntem(…) poate că băiatul meu și nora mea nu sunt cei mai(…) nu exprimă cu vorbe aceste lucruri, dar eu îi simt foarte, foarte aproape. Tatăl meu care este(…) mama mea era cu 10 ani mai tânără ca tata și mama a murit acum 11 ani, tata are 91 de ani, a avut o viață extraordinară cu mama și, în consecință, în momentul în care mama a murit am fost convinsă că într-un an de zile o să se întâmple ceva(…) Nu s-a întâmplat, s-a dus mai departe. Cred că și acest lucru mă mobilizează, nu mă lasă să, cum să spun, nu mă lasă să fiu depresivă sau nemulțumită. În sensul că mă mobilizează tot timpul această dorință de a avea grijă de el, sau de familie, sau de pacienți. Cred că, în principal, am fost un om care am fost creat să am grijă de cineva. Acest lucru m-a mobilizat întotdeauna, ca fost copil, ca fost soț, ca fost nu știu ce, am simțit nevoia. Acum, când m-am eliberat puțin, când băiatul meu este mare, când le am, bineînțeles, pe nepoatele mele, când am pacienții, toată această dorință de a fi de ajutor se duce spre ei. Și atunci, consumând acest lucru am o stare de bine și starea aceasta de bine îmi crează forța cu care mă duc înainte.

Foto: Victoria Asanache/ Facebook