România alocă sănătății fiecărui român 800 de dolari pe an, de 4 ori mai puțin decât media europeană. Soluțiile oferite de privați pentru creșterea calității serviciului medical

România se află pe ultimul loc în Europa din punctul de vedere al cheltuielilor cu sănătatea, ca procent din PIB, conform ultimelor date Eurostat, care provin din anul 2012. Statul alocă aproximativ 4% din PIB sănătății. Cele mai mai cheltuieli sunt în Franța, Germania, Olanda și Danemarca, unde se alocă peste 11% din PIB pentru sănătate.

Polonia aloca 7% din PIB pentru sănătate, Ungaria – 8% din PIB, Cehia – 7,5%. Per total, media în UE la procentul din PIB alocat pentru sănătate era de aproximativ 10% la nivelul anului 2012. În ceea ce privește suma cheltuită pentru fiecare cetățean în statele UE, vedem că în România se cheltuiau la nivelul anului 2012 aproximativ 800 de dolari pe cetățean, în timp ce Polonia cheltuia aproximativ 1.500 de dolari, Ungaria – 1.750 de dolari, Cehia – 3.150 de dolari, iar Spania – 3.150 de dolari. Deci, acum 2 ani, media cheltuielilor pe sănătate pentru fiecare cetățean era de aproximativ 3.350 de dolari.

Foto: Radu Gorduza, country manager Euromedic România și Bulgaria

Radu Gorduza, country manager Euromedic România și Bulgaria, a vorbit într-un interviu acordat gândul despre impactul pe care acest lucru îl are asupra calității serviciilor medicale și a oferit câteva soluții despre cum ar putea beneficia românii de tratamente la standarde europene.

Reporter: Care este în opinia dumneavoastră baza de la care să se pornească pentru însănătoșirea sistemului de sănătate? Poate face statul mai mult pentru a avea o infractructură de sănătate modernă, cu medici suficienți și bine plătiți și echipamente moderne?

Radu Gorduza: Nu cred că există un „medicament” miraculos care odată administrat sistemului să-l salveze precum acțiunea unui antidot. Sistemul sanitar românesc este în suferință, confruntându-se cu o boala cronică cu acutizări generate de diferite crize din interior sau din afara lui. Putem vorbi de măsuri excepționale pentru scoaterea lui dintr-o anumită criză și întoarcerea sa la starea de boală cronică. Statul are și poate avea în continuare o contribuție esențială în ceea ce privește accesul pacienților la echipamente moderne și investigații de înaltă performanță, însă sunt câteva lucruri care ar trebui mai bine reglementate atât pentru o evidență mai clară a autorităților, pentru eliminarea birocrației, care de multe ori poate sta în calea vieții unui pacient, dar și pentru a oferi un acces mai larg la noile tehnologii medicale. Iar aici vă dau un exemplu, PET/CT-ul, cea mai modernă metodă de diagnosticare a cancerului. În continuare, destul de mulți pacienți cu diverse afecțiuni oncologice nu au acces la această investigație, care în alte țări apropiate României, aceasta poate fi efectuată gratuit. În Polonia, de exemplu, pacienții care suferă de cancer testicular, sau cei care au suspiciunea de boală coronariană sau anumite boli neurologice, cum sunt crizele epileptice au acces gratuit la investigația PET/CT, care le depistează din timp tipul de tumoră, dimensiunea acesteia, astfel încât medicul curant să le poată stabili tratamentul corect cât mai rapid. Tot în Polonia, investigația PET/CT se efectuează gratuit înainte de realizarea tratamentului de radioterapie, pentru a vedea exact stadiul în care se află pacientul, dimensiunea tumorii, dar și după realizarea radioterapiei pentru a evalua eficacitatea tratamentului. Practic, investigația PET/CT înainte de începerea tratamentului de radioterapie este esențială pentru pacient. Există numeroase cazuri în care, în urma rezultatelor obținute la PET/CT, medicul curant a modificat schema de tratament administrată până atunci. Din păcate, până acum, în România, pacienții au beneficiat de investigația PET/ CT doar pentru anumite boli oncologice.

R: Cât de mult trebuie să ne inspirăm din bunele practici ale unor sisteme de sănătate în care reformele au reușit și în ce măsură putem vorbi de un model propriu de dezvoltare a domeniului sănătății?

R. G.: În România există un sistem unic de asigurari care oferă teoretic acces gratuit tuturor cetățenilor la toate serviciile medicale posibile în țara noastră. Dar, dacă ne uităm peste tot în lume, de la est la vest și de la sud la nord, vedem că sănătatea costă. Costul medicamentelor, al infrastructurii și al aparaturii nu ține esențial de geografie și de statut economic, există o oarecare aliniere a prețurilor. Din păcate, între PIB-urile diferitelor țări există un decalaj mult mai mare decât între costurile sănătății în acele țări, ceea ce face ca dotarea să fie mai bună și ca un pacient dintr-o țară mai bogată să aibă mult mai multe avantaje medicale decât un pacient cu patologie similară dintr-o țară mai săracă.
Vă pot da câteva exemple. România se află pe ultimul loc în Europa din punctul de vedere al cheltuielilor cu sănătatea, ca procent din PIB, aproximativ 4%, conform datelor Eurostat. Cele mai mai cheltuieli sunt în Franța, Germania, Olanda și Danemarca, unde se alocă peste 11% din PIB pentru sănătate.

Dacă ne uităm la statele mai apropiate de România, vedem de asemenea, diferențe mari. La nivelul anului 2012, Polonia aloca 7% din PIB pentru sănătate, Ungaria – 8% din PIB, Cehia – 7,5%. Per total, media în UE la procentul din PIB alocat pentru sănătate era de aproximativ 10% la nivelul anului 2012. În ceea ce privește suma cheltuită pentru fiecare cetățean în statele UE, vedem că în România se cheltuiau la nivelul anului 2012 aproximativ 800 de dolari pe cetățean, în timp ce Polonia cheltuia aproximativ 1.500 de dolari, Ungaria – 1.750 de dolari, Cehia – 3.150 de dolari, iar Spania – 3.150 de dolari. Deci, acum 2 ani, media cheltuielilor pe sănătate pentru fiecare cetățean era de aproximativ 3.350 de dolari. Acest lucru înseamnă că performanța economică a României nu va permite niciodată o dublare/triplare peste noapte, a performanței medicale fără găsirea unor soluții de finanțare alternative.  Este ca și cum ai avea o pâine cu 12 felii pe care ar trebui să o împarți la 100 de oameni. Oricum ai învârti-o, pâinea tot 12 felii va avea.  În prezent, toată lumea este foarte concentrată pe modul de împărțire a feliilor și mai puțin concentrată pe creșterea numărului de felii. Ne putem inspira din modelele altor state, este chiar recomandat. De exemplu, într-o chestiune care ar trebui să fie obligatorie și în România, unde întâlnim abuz de proceduri și lipsă de protocoale, unde nu există un sistem integrat care să specifice pe tipuri de patologii, pentru toate patologiile, care este calea de urmat în ceea ce privește investigațiile și tratamentul. Alte sisteme folosesc astfel de protocoale izvorâte din media statistică de evoluție pe fiecare patologie în parte, doctorul având permisiunea să modifice protocoalele pentru anumiți pacienți în funcție de evoluția bolii. Acest mod de lucru, folosind protocoale medicale oferă siguranță pacientului că este tratat conform standardelor, dar și doctorului atât din punct de vedere medical cât și juridic/financiar. Astfel, sistemul, indiferent că este de stat sau privat, ar avea control și predictibilitate pe costuri.

R: Cât de mult privat și cât de mult stat trebuie să existe în sistemul sanitar?

R. G.:Cel putin teoretic, și asta e valabil în multe domenii, statul pierde la capitolul eficiența administrării sistemului cu efecte asupra pacienților prin accesul greu sau imposibil la tratamente și diagnosticări moderne. Este cunoscut faptul că zona privată are o eficiență financiară net superioară zonei publice. Spitalele private se bucură de o creștere a încrederii din partea cetățenilor, iar acest fapt este relevat de sondajele făcute în ultimii ani. Ceea ce contează pentru pacient este rapiditatea și calitatea serviciului și nu acționarul care stă sau nu în spatele unei structuri juridice. În SUA, forma de proprietate privată este mai întâlnită decât cea publică și ambele deservesc în aceeași măsură pe toți pacienții, departajarea fiind făcută de calitatea de asigurat sau nu a pacientului și nu de forma de proprietate a operatorului medical.  Anglia este cunoscută ca fiind pionierul parteneriatelor public-private în UE, care a revitalizat sistemul de sănătate și l-a adus la nivelul de performanță de azi. Toți decidenții ultimilor 20 de ani critică sistemul de sănătate din România si dau exemple despre cum sunt organizate cele din Anglia, Polonia, Austria, sau Turcia, dar nimeni nu este dispus să facă ce au făcut aceste țări pentru a ajunge la un sistem medical de o asemenea performanță.

R: În ce măsură introducerea asigurărilor private de sănătate ar putea reprezenta o soluție pentru sistemul sanitar din România ? Credeți că soluția deductibilității ar putea determina populația să primească mai bine acest tip de asigurări?

R. G.: În mod cert, o astfel de măsură ar aduce cu sine beneficii importante atât pentru pacienți, cât și pentru sistem în sine. În primul rând, pacientul ar avea cele mai mari beneficii ca urmare a extinderii opțiunilor referitoare la serviciile de sănătate și a accesibilității acestora. Am asista astfel la o responsabilizare a pacientului român, care nu va mai trebui doar să aștepte de la sistemul public de sănătate pentru propria-i sănătate, ci ar avea posibilitatea să aleagă. În plus, un sistem privat de asigurări de sănătate ar permite pacientului să-și aleagă acel tip de asigurare conform nevoilor individuale. S-a discutat mult despre „privatul” din sănătate, iar reacția cetățenilor în multe cazuri a fost asocierea cu o cheltuială mai mare. În realitate, ineficiența dovedită a statului este mai mare decât potențialul profit al privatului. Asta face ca într-un sistem corect trasat, performanța medicală în privat să fie mai bună decât în public pentru aceeași mie de lei cheltuită. Este de neimaginat cu câtă atenție aleg deținătorii de autovehicule asigurările CASCO și RCA, uitându-se la prețul comparat cu beneficiile la firmele private de asigurări, dar când vine vorba de viața și sănătatea lor nu fac același exercițiu. Pacientul român ar trebui înainte de a-și face o asigurare privată de sănătate să calculeze cât îl costă plata informală pe care el o scoate din buzunar pe parcursul unui an pentru a-și trata anumite afecțiuni, neprimind în schimb nicio garanție legală. În ceea ce privește statul, o asemenea schimbare ar ușura presiunea existentă în prezent asupra sistemului public de sănătate și, automat, ar duce la creșterea competiției între furnizorii de asigurări, la un control mai bun, dar și la o creștere a calității serviciilor medicale. În România, apar anual aproximativ 78.000 de noi cazuri de cancer. Cu toate acestea, deși o diagnosticare în faza incipientă ar crește șansele de vindecare și totodată permite pacientului să își recapete puterile pentru a putea să se reintegreze social și profesional, România, spre deosebire de Polonia, Ungaria, nu mai vorbim de țările dezvoltate ale Europei, nu pune accent aproape deloc pe prevenția și diagnosticarea timpurie. Unde credeți că se întamplă acest blocaj? Într-adevăr, asistăm în România la situația în care numeroase forme de cancer sunt depistate într-o fază avansată în care succesul terapeutic nu depășește 10-15%, iar costurile ulterioare cu tratamentele sunt foarte ridicate. Din păcate, în continuare, birocrația poate sta, de multe ori, în calea vieții unui pacient bolnav de cancer, iar aici vă pot oferi ca exemplu o situație cu care bolnavii de cancer se confruntă aproape lunar. Revin la exemplul de mai sus, al investigației PET/CT, unde conducerea Ministerului Sănătății a avut o inițiativă foarte bună, aceea de a oferi acces pacienților cu afecțiuni oncologice la 3.000 de investigații PET/CT gratuite, care teoretic ar trebui să ajute mulți pacienți oncologici. Practic, însă, pacientul se confruntă cu diverse bariere birocratice, care îi întârzie accesul la tratamentul corect. Pentru a putea beneficia de gratuitate la investigația PET/CT-ului, în România este important ca pacienții eligibili, care se încadrează în criteriile stabilite de specialiștii de la minister și care au fost deja atestați de un medic oncolog că pot efectua investigația, să mai parcurgă anumite etape suplimentare de verificare, la o altă comisie, care se întrunește în medie o dată pe lună și abia după obținerea aprobării se poate programa la unul dintre centrele unde este posibilă investigația. În Polonia, însă, odată ce medicul curant verifică dacă pacientul se încadrează în lista de criterii de eligibilitate, îi dă o trimitere, iar pacientul se poate programa imediat pentru investigație, fără a mai fi nevoie de încă o verificare a vreunei alte comisii. Asta face diferența între România și Polonia, de exemplu. Mai mult, anul trecut s-a introdus și obligativitatea pacientului de a prezenta un bilet de trimitere cu regim special, care nu poate fi emis decât de un medic oncolog care lucrează în ambulator, nu în spital.  Ironic, cea mai mare parte a medicilor oncologi lucrează doar în spital, ceea ce duce la o limitare drastică a accesului pacienților la o investigație care, nu de puține ori, adaugă ani în plus la speranța de viață a pacientului. Această birocrație excesivă și lipsa de simplitate într-un context clar face ca toți participanții să sufere, atât pacienții, operatorii publici și privați, cât și sistemul de sănătate în general. Am însă încredere că lucrurile se vor mișca în acest sens și în România, care se va alinia treptat cu țări din regiune, ca Polonia, unde accesul pacienților la investigații de înaltă performanță este mult mai facil și reglat cantitativ de statistica morbidității bolii, cifră care nu este un secret pentru nimeni și este procentual asemănătoare tuturor țărilor din UE. Iar acest lucru nu este decât în interesul statului, pentru că, în acest fel, diagnosticarea se poate face dintr-o fază inițială, mult mai precisă, pacientul beneficiind astfel de șanse mai mari de vindecare, iar statul economisind sume importante, pe care altfel le-ar fi cheltuit pe diverse tratamente costisitoare, care ar fi funcționat mai mult sau mai puțin. Trebuie să înțelegem că este mult mai ușor și mai ieftin să prevenim și să diagnosticăm într-o fază incipientă decât să tratăm când deja este prea târziu.

R: De ce ați avea nevoie dumneavoastră, jucătorii din mediul privat al sănătății, pentru a crește investițiile și a acoperi mai bine golul pe care statul îl lasă în piața serviciilor de sănătate și care, până la urmă, afectează accesul pacienților la tratamente corespunzătoare? Elemente ca – pachetul de bază, asigurările private de sănătate, o mai bună alocare a fondurilor pe prevenție, diagnosticare incipientă – pot duce la o implicare mai mare a jucătorilor privați?

R. G.: În primul rând, salut introducerea unui pachet de servicii medicale de bază fiindcă reprezintă un prim pas spre o relație corectă între cetățeanul asigurat și sistemul public. Dar, am speranța că introducerea acestui pachet de servicii medicale de bază nu reprezintă un pas singular, ci o primă măsură dintre cele cu adevărat necesare. Cred că sunt în momentul de față trei lucruri principale care ar trebui duse la îndeplinire, nu neapărat pentru o mai mare implicare a jucătorilor privați, ci pentru o schimbare profundă a sistemului de sănătate, în beneficiul pacientului. În primul rând, un „pact national pe sanatate”.  Sănătatea populației nu este opțională, este obligatorie indiferent de culoarea politică, etnie, gen, cultură, rasă, credință și status financiar.  Ar trebui ca toate forțele importante ale momentului să-și strângă mâna și să facă o strategie pe sănătate pentru România următorilor 20 de ani, astfel încât oricine vine „la putere” să preia construcția din locul lăsat de ceilalți. Din păcate, în ultimii 20 de ani am retrăit aceeași poveste. Puterea unui anumit moment dubitează deciziile strategice ale puterii anterioare și cheltuiește timp și bani în a demonstra asta. Apoi, se amorsează o nouă strategie care are o perioadă de latență firească și care rareori ajunge să aibă efecte sau chiar să fie aplicată pentru că apare o nouă putere care dubitează la rândul ei strategia anterioara și tot așa. În al doilea rând, constientizarea pacienților și aparținătorilor despre reala „coplată” din sistem – plata informală. Ironia face ca majoritatea pacienților să fie deranjați de existența coplății, dar să nu aibă o problemă în a face o plată informală, care de cele mai multe ori depășește valoarea coplății la operatorii privați. Un alt aspect pe care pacientii îl neglijează este că plata informala permite în general accesul la un anumit medic sau tratament, dar nu se asociază cu o calitate satisfăcătoare sau cu o responsabilitate crescută din partea sistemului medical public. Și nu în ultimul rând, limitarea exodului medicilor și aducerea în țară a specialiștilor români care lucrează în străinatate. Asigurarea unor servicii medicale de calitate depinde în mare măsură de existența unui personal medical bine pregătit și motivat. Se vehiculează cifre de peste 13.000 medici plecați din țară în ultimii ani și cine știe câte mii din celelalte categorii de cadre medicale. Dar, nu trebuie să inventăm noi roata, există țări care au creat programe speciale și au reusit să „repatrieze” cu succes materia cenușie în halate albe. Trebuie doar să privim puțin dincolo, la țările care au reușit să performeze în acest domeniu.

R: Care credeți că vor fi primele semne de „însănătoșire” a sistemului medical din România?

R. G.:Aș putea numi mulți parametri care măsoară tehnic eficiența sistemului, dar până atunci, ca prim pas, voi fi foarte mulțumit când voi auzi liderii asociațiilor de pacienți felicitând sistemul public pentru rezolvarea măcar a uneia dintre numeroasele probleme ridicate în ultimii ani.