EXCLUSIV. Povestea lui Carmen, voluntară la Spitalul Suceava: „La 10 august am strigat rezist, acum strig la fel. Cu toții vom fi schimbați”

Se spune că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. Cine are un dubiu că nu e așa, trebuie să vadă fotografia cu Carmen Lucia, o tânără de 28 de ani, voluntară în Spitalul de la Suceava, care de o săptămână a devenit hăul României.

Sub un costum greoi și o mască care îi acoperă întregul chip se ascunde o tânără. Ea e Carmen Lucia, un model de curaj, de voință și de bunătate. O voce blândă îmi spune un ”bună seara” șovăielnic în telefon, un ”bună” care își are ecoul în orele petrecute în spital.

E mamă, fiică, soră și din luna ianuarie voluntar: „A venit pandemia asta care ne stoarce sufletul”, îmi spune.

Nu a putut sta acasă când a văzut ce se întâmplă la Suceava, așa că a continuat să meargă la spital cu tot riscul. Acum locuiește la hotelul pus la dispoziție cadrelor medicale de omul de afaceri sucevean Ștefan Mandachi.

A absolvit postliceala sanitară și  zi de zi dă o mână de ajutor unde e nevoie. A fost voluntar la Rădăuți, iar acum s-a întors la Suceava, locul său natal. La spitalul de Suceava face cam orice, pe toate secțiile, în funcție de atribuțiile pe care i le dau asistenții medicali. De la spălatul vaselor la montarea de perfuzii.

Își amintește cum zilele trecute unui bătrân i s-a făcut poftă de un măr. Nu avea la spital să-i aducă unul, așa că a doua zi a venit cu un măr.

„Până acum  nu am ajuns la pacienții cu covid. Merg de obicei unde e nevoie, unde e o singură asistentă. Oriunde e nevoie și nu face față cineva, mă duc și dau o mână de ajutor și am grijă de pacient. Nu am cum să îi las pe bătrânii noștri. Accentul pus pe liniștea pacienților e mai important decât orice. Sunt speriați să nu ia virusul. Și nu neapărat pentru ei, ci mai ales cei care au copii în străinătate. Totul îi apasă. Nu am rămas mulți, dar cei care au rămas sunt cei cu adevărat devotați”, povestește Carmen.

Spitalul, ca un front de război

E ora 19 și nu a mâncat nimic. Știe că ajunge la hotel și are o masă caldă. Faptul că a putut să ajute pe cineva îi umple inima de bucurie.

„E exact un război. Când pleci de acolo după 12 ore sau depinde cât reziști. Nu te lasă inima să stai să te ocupi de tine. Știu că ajung la hotel,  știu că eu merg pe picioarele mele și pot să vorbesc, să merg. Nu trebuie să stau la un pat să strig. Fiecare bătrân e foarte sensibil. S-au făcut donații multe și vin în continuare la Suceava. Miercuri, de exemplu, o să merg la etajul 6 și îi voi ajuta acolo cu tot ce e nevoie. Nu am putut sta indiferentă la ceea ce se întâmplă. Oamenii ăia au nevoie de noi. Rând pe rând o să cadă câte un spital. Nu se mai face față. Dacă de la primul pacient s-ar fi dat ordonanțe de urgență nu se ajunge aici, în nicio țară”, spune Carmen.

Nevoia de solidaritate

Mama sa locuiește în Italia, iar sora în America. Seara târziu, când ajunge la hotel, Carmen vorbește cu copiii săi de care stă izolată ca să-i protejeze. Îi e dor de ei, dar vrea să pună umărul la treabă și să continue să fie sprijin pentru oricine are nevoie.

„Mulți cred că e un joc politic și că nu li se întâmplă lor. Nici eu nu am crezut inițial cât de gravă e situația peste tot în țară. Nimeni nu exagerează. Familia, soțul, copiii au fost speriați când am plecat. Însă, efectiv nu puteam sta acasă și să butonez televizorul. Oamenii ăia au nevoie de noi. Avem așa un soi de  educație care ne spune că trebuie să fim solidari. Să fim buni și uniți. Nu am fost puși până acum în situația asta. Suntem în ziua aia, pe care ne-o  imaginam că va veni vreodată. Și acum trebuie să fim solidari. În momentul ăsta e nevoie de oricine poate da ajutor. Solidaritatea nu înseamnă doar hasthag. Dacă cineva vrea să cumpere din proprie inițiativă o sticlă de apă și să o pună în fața spitalului și oricine ca mine, sau orice alt cadru, va pune mâna pe sticla aia și o va bea ca pe cel mai tare vin posibil. Ăsta e adevărul”, povește Carmen.

E omul potrivit la locul potrivit. O oază de bunătate, care la rândul ei se poate transforma în fapte mari. Fapte care împing România în față. Nu știe ce va fi când se va sfârși pandemia de coronavirus, însă, un lucru e cert, vom fi schimbați cu toții, îmi mai spune Carmen.

„Sper că doar în bine. Dar vom rămâne marcați. Nu aș putea să îmi asum ceva ce nu am făcut.Pentru faptul că m-am dus, voi fi mândră de mine. Mărul ăla pe care bătrânul îl dorea pentru mine înseamnă mult. Orice mână de ajutor contează”, spune tânăra voluntară.

La mitingul Diasporei din 10 august a strigat rezist și acum strigă la fel. Speră să își audă vocea: „Rezist cu toată inima. Trebuie. Toți va trebui să facem ceva. Ne va maturiza mult această perioadă”.