FOTO EXCLUSIV | Pantheonul Bellu. Tezaurul României, obiectiv turistic, academie de artă, istorie, litere, ştiințe politice sau sociologie în aer liber și la picioarele oricărui trecător
Dregători, artişti, impostori, eroi, trădători, revoluţionari venetici, fanfaroni pământeni, părinţi ai patriei şi ploşniţe, învăţători şi plagiatori, tragedii zguduitoare şi dramolete caraghioase, industriaşi şi tinichigii, negustori şi vânzători, hamleţi şi halebardieri, genii în morminte simple şi epigoni în palate funerare, toţi împreună în Cimitirul Bellu, poporul român la el acasă.
Pe lângă acest monument unic, Casa Poporului pare doar o magherniţă meschină lipsită de orice conţinut. Cu toate acestea, staţia Bellu Ortodox nu este pe traseul autobuzului turistic, nici pe harta marilor comori ale Bucureştilor.
Jefuit şi profanat, o imensă afacere pentru groparii administraţiei locale din toate timpurile, acest Pantheon sub cerul liber este cel mai autentic şi mai vulnerabil monument istoric din Capitală. Pentru a vă face o idee chiar mai completă despre istoria modernă a României cu a cărei naştere se confundă acest ansamblu funerar nu ar strica să vizitaţi şi Bellu Catolic de alături sau cimitirele evreiesc şi musulman de peste Calea Viilor.
Fără nicio îndoială, nu există nici un alt loc în ţară care să adune într-un singur spaţiu cele mai importante personalităţi ale spiritualităţii naţionale, mari scriitori, actori, pictori, sculptori, oameni de ştiinţă, celebri politicieni ai ultimilor 150 de ani sau vestiţi generali ai armatei române, la care se adaugă numeroase monumente funerare datorate unor excepţionali artişti şi arhitecţi.
Bellu nu este un cimitir, ci un monument naţional, lucru de care se poate convinge oricine îşi învinge prejudecăţile de tot soiul şi se îndeamnă la cel puţin o vizită în ţintirimul de la confluenţa dintre Viilor, Olteniţei, Şerban Vodă, Giurgiului şi Pieptănari, în apropierea mai noului Cimitir al Eroilor Revoluţiei, în imediata vecinătate a staţiei de metrou cu acelaşi nume.
Garantăm că veţi avea parte de cea mai covârşitoare şi concludentă lecţie de cultură şi istorie, o experienţă ce nu poate fi egalată nici de vizitarea tuturor muzeelor importante ale ţării.
Fotografiatul interzis! Cu taxiul pân’ la groapă!
Poate singurul lucru care surpinde neplăcut, ba chiar se poate spune că e revoltător, ar fi faptul că încă de la intrare eşti avertizat că în incintă filmatul şi fotografiatul sunt interzise, chestie absolut stupidă, mai ales după ce Bellu a fost inclus, formal, în circuitul turistic internaţional, iar asupra acestei ilogice stricteţi veghează cu surplus de osârdie pândarii tocmiţi de administraţie, cei care, de exemplu, nu şi-au dovedit nicicum utilitatea în cazul numeroaselor profanări şi jafuri în urma cărora au fost distruse monumente de patrimoniu ori s-au furat obiecte de valoare inestimabilă, cum ar fi medalionul lui Şt. O. Iosif, datorat marelui sculptor Cornel Medrea. Pe de altă parte, puteţi vizita cimitirul fără să coborâţi din taxi!
Cel mai indicat ar fi să se purceadă de la intrarea principală pentru procurarea unui pliant cu harta locurilor de veci şi a principalelor monumente, cam agramată şi teribil de incompletă, dar utilă în cele din urmă.
Şi-a proiectat monumentul de dincolo de moarte
Iar dacă tot sunteţi în apropierea aleii principale, luaţi-o către capela în vecinătatea căreia veţi da peste poate principalul punct de atracţie al cimitirului, monumentul Iuliei Haşdeu, ridicat de fascinantul său tată, zice-se potrivit indicaţiilor precise date de dincolo de moarte chiar de către fiica, stinsă la nici 19 ani, şi cu care acesta ar fi intrat adesea în contact, îndeosebi într-o sală special amenjată a castelului de la Câmpina, în crunta şi întunecata ultimă parte a vieţii.
Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătai scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată, mâna mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede:
„Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu”- (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns. Iulia Hasdeu) Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele”.
Astfel, bătrânul Petriceicu, în urma numeroaselor discuţii cu fiica sa, consemnate în volumul „Sic cogito”, ordonă meşerilor să creeze un glob pământesc pe care sunt scoase în evidenţă oraşele care au influenţat viaţa şi formarea Iuliei, Paris, Roma şi Bucureşti, acesta fiind încadrat de doi sfincşi.
Esotericii brazilieni i-au oferit lui Ceauşescu 5 milioane de dolari pe mormântul-templu al Iuliei
Din nefericire, mormântul Iuliei, care alături de castelul de la Câmpina se zice că ar constitui singurele temple spiritiste din lume, a fost în repetate rânduri vandalizat şi profanat, furându-se nu doar capul defunctei – pare-se de către studenţii medicinişti -, ci şi busturile lui Iisus, Shakespeare şi Victor Hugo, creaţii ale sculptorului Ion Georgescu.
Despre templul copilei geniale a marelui cărturar, o legendă a locului zice că, în anii ’80, o asociaţie esoterică din Brazilia l-ar fi contactat direct pe Nicolae Ceauşescu, oferind 5 milioane de dolari în schimbul ansamblului funerar al Iuliei de la Bellu, însă „odiosul” ar fi refuzat.
Cumplita dramă a Poroinenilor, sursa unei adevărate minuni a Caracalului
Cam de un nivel de interes similar cu al monumentului fetei lui Haşdeu printre obişnuiţii locului – şi sunt destui! – se numără grupul statuar al familiei Poroineanu, realizat de sculptorul italian Raffaello Romanelli. Povestea spune că, în timpul studenţiei sale pariziene, bătrânul Constantin Poroineanu ar fi avut, după o petrecere cu prelungiri, o aventură de o noapte cu o jună franţuzoiacă. Întors în ţară, acesta izbuteşte, în doar câţiva ani, să devină stăpânul unei averi fabuloase ce se întindea din Dâmboviţa până dincolo de Romanaţi.
La 20 de ani după aceea, vine rândul fiului său cel mare să ia calea Oraşului Luminilor, unde acesta cunoaşte o fată cu care se însoară şi cu care pleacă în România să o prezinte părinţilor, mai ales că aceasta era deja însărcinată. Din poveştile acesteia puse cap la cap cu cele ale bătrânului rezultă o înfiorătoare tragedie, anume că fata era tot progenitura bătrânului boier, provenită din acea amintită aventură din urmă cu două decenii.
Urmarea depăşeşte scenariul oricărei telenovele. Tinerii, care aflaseră că sunt fraţi, decid să se sinucidă; junele Poroineanu o împuşcă pe ea, apoi îşi trage sieşi un glonţ în cap. Năpădit de durere, bătrânul boier îşi adună puterile şi îi înmormântează pe cei doi tineri răpuşi de o iubire blestemată, îi comandă lui Romanelli monumentul funerar păstrat până astăzi, apoi se sinucide şi el, însă nu înainte de a lăsa prin testament primăriei din Caracal întreaga sa avere.
Cu respectivii bani, edilii de atunci ai fostei reşedinţe a Romanaţiului au amenajat un superb parc natural, unul dintre cele mai frumoase din această regiune a Europei, o veritabilă minune a nostimei urbe, care poartă numele lui Constantin Poroineanu până în ziua de azi, aşa cum stă atestat pe frontispiciul de la intrarea dinspre celebrul Teatru Naţional.
Vandalizarea Monumentului Gheorghieff şi conflictul diplomatic cu Bulgaria
O poveste mult prea puţin cunoscută, dar care a fost pe punctul de a genera un mare conflict diplomatic cu vecinii de la sud de Dunăre, este cea a vandalizării post-decembriste a superbului mausoleu (poate cea mai de valoare operă de artă a cimitirului) al fraţilor Gheorghieff, Hristo şi Evloghie, construit după planurile arhitectului Ion Mincu şi ornat cu sculpturile din cele patru colţuri ale monumentului înfăţişându-i pe evangheliştii Marcu, Luca, Matei şi Ioan, realizate de Karol şi Frederic Storck, între 1903 şi 1905.
Gheorghieffii erau nişte bulgari putred de bogaţi care, din cauza frământărilor prin care ţara lor trecea în ultimul pătrar al veacului XIX, s-au refugiat în Bucureşti şi i-au oferit o sumă imensă regelui Carol I pentru a-l convinge să implice şi armata română în conflictul ruso-bulgaro-turc din 1877, care în cele din urmă a constituit un excelent pretext şi pentru ţara noastră de a-şi declara independenţa de sub suzeranitatea otomană şi apoi de a şi-o câştiga în urma luptelor de la Griviţa, Plevna sau Rahova.
Cum spuneam, distrugerea monumentului celor doi eroi ai ţărilor de pe ambele maluri ale Dunării a iscat o criză diplomatică între cele două state, rezolvată în cele din urmă de intervenţia Guvernului Adrian Năstase, a primului-ministru personal, care a plătit despăgubiri care s-ar fi ridicat la suma de două milioane de dolari şi a girat repararea stricăciunilor.
Misterioasa “Doamnă cu umbrela” îşi blesteamă doctorul cu litere de aur
Un alt monument-vedetă al parcului Bellu este cel supranumit “Doamna cu umbrelă”, datorat aceluiaşi sculptor italian Raffaello Romanelli. Poveştile, poate uşor romanţate odată cu trecerea timpului, ale acestui loc spun că statuia – în mărime naturală – ar fi a Katalinei Boschott, o guvernantă nemţoaică pripăşită în Micul Paris şi care ar fi trăit o scurtă şi intensă poveste de dragoste cu unul dintre cei mai de vază oameni ai ţării din urmă cu aproape un veac, bănuielile învârtindu-se în jurul potentului industraş George Assan, dar şi al viitorului rege Carol al II-lea.
Doza de mister a fost potenţată şi de faptul că artistul italian n-a vrut sub nici un chip să dezvăluie cui îi dăltuieşte monumentul şi la comanda cui („Un om bogat şi foarte important”), dar mai ales de strania inscripţie în franceză cu litere de aur – furate, desigur, de mult timp – „Cet animal de medicin m’a tué” – Herkulesbad – Mehadia 11-12 Août 1906 – („Acest animal de doctor m-a ucis” – Băile Herculane…). Din fericire pentru posteritatea şi-aşa destul de contondentă a lui Carol al II-lea, menţionarea respectivei date îl cam scoate de sub umbrele bănuielilor, întrucât în acel august încă nu împlinise 13 ani. Deşi…
Flori mereu proaspete şi lumânări veşnic aprinse pentru Adrian Pintea
Însă pentru românii care nu au auzit de aceste povești de mai sus, principale puncte de atracţie le constituie Aleea Artiştilor, iar apoi parcela scriitorilor. La o privire chiţibuşară s-ar putea observa că în zona artiştilor domină o mai temeinică rânduială, adică printre aceştia nu şi-au strecurat hogeacul de odihnă veşnică prea mulţi outsideri sau parveniţi la nemurire.
Mulţi dintre ei au busturi, până chiar şi mai “recentul” Gheorghe Dinică, în faţa căruia se află un chip nostim al lui Vasiliu-Birlic, imortalizat cu acea pălărie pe cap purtată în rolul de nobil papiţoi veneţian din excepţionalul rol făcut în “Bădăranii” lui Goldoni, iar la Toma Caragiu, e aproape de la sine înţeles că de monumentul ridicat deasupra locului în care se odihneşte din martie ’77 încoace s-a ocupat sora sa Geta, o foarte cunoscută sculptoriţă.
Tot pe acolo se află şi lăcaşul Mariei Tănase, iar în vecinătăţi poţi întâlni cruci ce amintesc de Maria Filotti, Finteşteanu, Fory Etterle, Popescu-Gopo, Ioana Radu, Amza Pellea, Florian Pittiş, Gică Petrescu, Dan Spătaru, Constantin Tănase, Vali Sterian, Gina Patrichi, Ion Luchian, Dem Rădulescu, Emil Hossu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Silvia Popovici, Ion Manolescu, Vasile Vasilache, Cornel Vulpe, Gheorghe Cozorici, Anda Călugăreanu, Ioan Luchian-Mihalea sau Adrian Pintea, al cărui mormânt arată de parcă marele actor ar fi fost înhumat de curând, cu candele mereu arzând şi flori verzi.
Un banal botanist şi politruc stalinist de-a dreapta lui Eminescu
Mutându-ne în cealaltă partea a cimitirului, cea a poeţilor şi scriitorilor, putem observa că dacă Eminescu n-ar fi scris “Nu voi mormânt bogat”, fără îndoială tot de aşa ceva ar fi avut parte. Însă nu de zorzoane profund kitscoase şi dezgustătoare precum la locurile de veci ale unor foşti ofiţeri ori granguri ai acestor vremuri, ci parcă în primul rând de o lipsă totală de îngrijire, ce nu este compensată nici măcar de câte o coroană veştedă depusă cu smerenie lirică de vreo învăţătoare mai duioasă.
Însă de-a dreptul revoltător e că exact lângă Eminescu nu se află, cum s-ar fi aşteptat unii, Veronica Micle, înmormântată la Mănăstirea Văratic, ci este înfipt de aproape 50 de ani un anume Traian Săvulescu, un botanist al căruia apogeu al carierei ştiinţifice şi politice s-a consemnat în “obsedantul deceniu”, când avea să devină chiar preşedinte al acelei Academii epurate, iar apoi reorganizate de regimul recent impus de Armata Roşie. În rest, lume bună: Caragiale, George Călinescu, Coşbuc, Maiorescu, Labiş, Panait Istrati, Macedonski, Nichita, Muşatescu, Ispirescu, Camil Petrescu, Marin Preda, Adrian Păunescu, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Sadoveanu, Xenopol şi chiar Eugen Barbu.
CA Rosetti, primul concesionar şi primul client la Bellu
Nu foarte departe de parcela rezervată marilor clasici şi în apropierea Cavoului fraţilor Gheorghieff se află mormântul lui C.A. Rosetti şi al ilustrei sale soţii Eliza, marele ziarist şi om politic al veacului al XIX fiind cel care a avut iniţiativa amenajării unui cimitir dincolo de marginile de atunci ale Bucureştilor, tot el fiind şi primul concesionar al spaţiului dăruit municipalităţii de către boierul de origine aromână Barbu Bellu. Din nefericire, omul asupra căruia Eminescu a aruncat valuri de ură şi acuze nedrepte atât în publicistica din “Timpul”, cât şi în poezie (“Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască/Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…” – Scrisoarea III), avea să fie şi cel care va inaugura cimitirul, el înmormântându-şi aici mai întâi fetiţa, în noiembrie 1859, pentru ca peste nici doi ani să-şi îngroape şi băieţelul.
Răposat şi el în 1885, C.A. Rosetti avea să fie înmormântat cu onoruri naţionale, în prezenţa a nu mai puţin de 100.000 de oameni, conform mărturiei contemporanului său Constantin Bacalbaşa, o asistenţă aproape incredibilă nu doar pentru acele vremuri, „record” depăşit doar în 1963 de funeraliile Mariei Tănase, la care ar fi participat peste un milion de suflete.
“Să pui cap beţiilor pe Şoseaua Viilor”
Din enumerarea de mai sus l-am omis dinadins pe fascinantul Păstorel Teodoreanu, rostuit şi el sub o cruce de pe aici, întrucât acesta a fost un personaj al acestui perimetru al fostei mahalale a Bucureşilor încă din perioada vieţii. Zice-se că în respectiva zonă a Pieptănarilor, până acum vreo 60 de ani fiinţau nu mai puţin de 11 cârciumi, mai toate peste drum de cimitir.
Cam într-una dintre acestea îşi făcea hogeacul diurn şi celebrul chefliu al literaturii noastre, Păstorel Teodoreanu, care, rugat de unul dintre mandatari să-i nemurească bodega, să le dea cu flit competiţionarilor alăturaţi şi, mai ales, să atragă muşterii de la aceştia, a lansat celebrul distih ce avea să fie trecut pe firmă: “Orice-ar spune unii şi orice-ar gândi/Tot mai bine aicea decât vizavi”. Din nefericire pentru el, Păstorel tot cam pe aici avea să-şi găsească mai întâi sfârşitul, apoi şi odihna veşnică. Ultimele zile ale vieţii, spiritualul frate al autorului “Medelenilor” şi le-a săvârşit în spitalul de pneumologie din imediata apropiere, de pe Şoseaua Viilor, cam la 300 de metri de Bellu, mergând spre fundătura Chirigiilor. Simţindu-şi sfârşitul aproape şi amuzat de conjunctură, mare epigramist a lansat ultimul catren-epitaf:
“Culmea ironiilor/De râsul copiilor/Să pui cap beţiilor/ Pe Şoseaua Viilor”. Deşi ar fi fost frumos, nu asta scrie acum pe mormântul din cimitirul în care sălăşluişte acum şi nici măcar mai timpuriul epitaf poznaş lansat prin anii ’30: “Aici zace Păstorel/Băiat bun şi suflet fin/Dacă treceţi pe la el/ Nu-l treziţi, că cere vin”.
Nefiind astfel, ne putem mulţumi cu rimele dedicate-i de Mircea Ionescu-Quintus, sincere, adevărate şi adecvate: „Să-nchinăm paharul/ Pentru Păstorel/ N-a fost nici Cotnarul/ Mai spumos ca el „.
Un veritabil muzeu de artă în aer liber
Însă nu doar locurile de veci ale unor asemenea mari personalităţi ale României, din rândul cărora în enumerările de mai sus am omis multe şi ilustre nume, ci splendoarea multora dintre monumentele funerare, multe dintre ele datorate unor foarte mari artişti ai ţării, cum ar fi Dimitrie Paciurea, C. Baraschi, Corneliu Medrea, I. Georgescu, Karol şi Franz Storck, Miliţa Petraşcu (şase monumente!), Ion Vlasiu, Romulus Ladea, Oscar Spathe şi chiar Constantin Brâncuşi cu “Rugăciunea”, copie personaj feminin înghenunchiat la mormântul comun al pictorilor Luchian, Andreescu, Pallady şi Petraşcu.
Adăugând la toate acestea şi faptul că la Bellu pot fi găsite şi foarte, foarte multe alte monumente, multe dintre ele din secolul XIX, de o mare frumuseţe, închinate unor mari generali, bancheri, industriaşi, moşieri de mare renume în epocă sau mari personalităţi ale vieţii politice, vă puteţi poate face o imagine mai exactă asupra acestui loc denumit aproape impropriu cimitir, pentru a cărui vizitare nu completă, ci doar a locurile mai cunoscute sau mai atractive, ar necesita un răgaz de câteva zile bune.
Foto: Rene PÂRȘAN
CITEȘTE ȘI: