Povestea DRAMATICĂ a lui Nea Mihai: „Te-ai întrebat cât valorează viața? 30 lei și un bilet de tren până la o ultimă zi”

Ca mulți români ajunși în stradă, nea Mihai își duce zilele printre liniile de tren dintr-o gară. Este trecut de 60 de ani, grav bolnav și pare al nimănui, dar în același timp se declară împăcat cu sine.

Și cu viața, cu care și-a cam încheiat socotelile, după cum dă de înțeles.

„Și cât iubesc viața asta!”

Povestea lui nea Mihai s-a viralizat pe social media, având sute de distribuiri și comentarii pe Facebook. „Te-ai întrebat cât valorează viața?”. Poate că da, poate că nu, dar citind rândurile următoare de pe pagina „Povestea mea” vei descoperi răspunsul. E suficient să privești în jurul tău.

„Te-ai întrebat cât valorează viața?

Aveam să aflu răspunsul seara trecută! 30 lei și un bilet de tren până la o ultimă zi.

Pe Nea Mihai, l-am cunoscut într-o gară, aici, aproape de mine. Așteptam pe cineva, îi promisesem că îi voi fi gazdă pentru următoarele două zile până când va merge să-și rezolve unele probleme de sănătate.

În timp ce stăteam și analizam mersul trenurilor, un sunet ciudat de durere se auzea ca un ecou care nu dorea să se termine. «Auu.. Doamne!». M-am întors brusc, mă speriasem și instinctul de apărare funcționase perfect. Nea Mihai picase de pe bancă și părea să privească dezorientat la tot ce era în jur. Poate dormise mult și nu știa ce se întâmplă, sau… aveam să aflu mai târziu.

Gara primise în gazdă câțiva trecători. Unii grăbiți, alții mai puțin. Păreau indiferenți sau poate nu-l auziseră. Erau prea prinși în propria lume sau îngândurați. Prea multe probleme în jurul nostru ne țin captivi ca într-un bol. Pentru un moment, mă aflam în același vid nebun. Eram atât de aproape de acest domn și totuși mult prea departe să reacționez într-o secundă. Un blocaj și cam atât!

– Ce ați pățit, sunteți bine?

– Copile.. nu prind dimineața!

Și privirea lui lungă dicta următoarele ore. I-am întins mâna și l-am rugat să-l ajut să se ridice, cu rugămintea de a nu face mișcări bruște. Momentan, condiția mea nu-mi permite să ridic prea multă greutate.. dar îmi doream. Am mai apelat la cineva și am reușit să-l punem pe bancă. Era mulțumit și împăcat cu sine, părea să fi înțeles că își duce ultimele zile sau luni.

– Nu mi-ați răspuns.. ce aveți?

– O tumoră malignă descoperită mult prea târziu. Cu asta se «lăuda» dl. Mihai. La cei 60 și ceva de ani, singurătatea și boala erau singurele care îl înconjurau. Nu familia, nu prietenii sau cunoștiințele. Își ducea greul de unul singur! «Domne… mă vedeți? Am muncit și am dat tuturor atunci când mi-au cerut. Nu am crezut vreodată că o să ajung al nimănui! Am ajuns aici cu greu, nemâncat de ieri, n-am chef de nimic, nici măcar de viață. Doctorii au zis că mai am una sau două luni, atât! Ce le-am făcut de mă zoresc, nu știu. Și cât iubesc viața asta!».

Îmi vorbea cu un glas atât de tăcut și parcă își număra vorbele de teamă să nu le termine. Lângă mine, un tonomat cu diverse. Am luat câteva sticksuri, covrigei și i le-am oferit. «Luați măcar atât și o sticlă cu apă, nu e nimic în plus prin zonă. Vă pot ajuta cu ceva?».

Ștergându-și lacrimile cu greutate și durere în suflet, plângând atât de rău încât să nu-l înțeleg, mișcând din barbă ca un copil care s-a lovit recent, cerea îndurare. «Dați-mi măcar 10 lei să-mi iau un bilet spre Tg. Jiu! Poate îmi scot ei lichidul.. cât mai am de trăit, măcar să nu mai doară!». Și ofta din greu, parcă era ultima oară. Am mers la casa de bilete și am cumpărat un bilet cu direcția indicată – 13 lei.. apoi i-am înmânat și cei 30 lei pe care îi mai aveam.

«Să vă fie cu folos și multă sănătate!»

Dar dânsul mai avea o rugăminte.

«Pot să vă strâng în brațe?»

Avea nevoie, simțea să simtă un suflet aproape și nu să mulțumească. Cineva, într-un moment critic îi întinsese o mână de ajutor sau îi oferise șansa să spere sau să creadă că mai există mâine. Adormise cu gândul că nu se va mai trezi. Iar eu îl auzisem, observasem și nu rămăsesem indiferent. Nu mâna întinsă sau bănuții, ci vorba îi oferise curajul să creadă că va mai exista o zi.

L-am strâns în brațe ca pe un cunoscut, urându-i să ne vedem cu bine. Dânsul, privindu-mă atent, a zâmbit cu lacrimi în ochi, zicându-mi: «Dacă dumneata ești ultima persoană care mă strânge în brațe, rămân cu amintirea unui om bun, indiferent unde o să plec! Să nu-ți fie nici cum domne.. că m-am împăcat cu totul!».

Am plecat, m-am retras în mașină în așteptarea persoanei pentru care venisem. Nu am putut rezista și nici putere nu aveam să-i arăt dl-ui Mihai, cât sunt de slab. Am ieșit din gară, privind cerul și cerând îndurare pentru dânsul.

Pe unde mergeți, fiți buni! Nu știți ce suflete minunate puteți întâlni în plină stradă”, încheie mesajul postat pe pagina de Facebook „Povestea mea”.