REPORTAJ | Cum au fost descoperite gazele naturale în România. Dumitru Chisăliță (AEI): „Înainte de prima erupție, nu exista noțiunea de gaz metan”

Gazele naturale au fost descoperite pe teritoriul actual al României cu totul întâmplător, în urmă cu mai bine de un secol, în timp ce geologii forau după potasiu, necesar în industria armamentului, și sare. La acel moment nici măcar nu puteau să își propună așa ceva pentru că însăși noțiunea de gaz metan nu exista la acea vreme și a fost introdusă în manualele de chimie abia după cercetarea zăcămintelor din inima Transilvaniei.

Punctul „zero” al gazelor naturale din România se află la marginea unui drum îngust de țară, printre dealurile domoale ale Ardealului, la jumătatea distanței între Bistrița și Cluj-Napoca. În localitatea Sărmășel, ce ține de județul Mureș, a avut loc pentru prima dată erupția unui jet de gaz metan, iar descoperirea i-a pus în dificultate pe oamenii de știință veniți să descopere potasiu.

Se întâmpla în 1909, după ce locația pentru foraj a fost aleasă de geologul Karoly Papp, influenţat de povestea unui localnic, luat în trăsură când acesta se deplasa între Turda şi Cojocna. Acesta a povestit despre modul de tratare a reumatismului a descris un loc mlăştinos de pe moşia lui Banfy, la Sărmăşel din care emană gaze care aprinse ard, după cum povestește inginerul Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă, într-o deplasare împreună cu un grup de jurnaliști.

„Focuri veșnice” care ard de peste un secol

Ioan Mocean era tânăr absolvent de facultate pe când a ajuns în zona Sărmașu și are deja experiență de aproape 20 de ani ca inginer pe șantierele gazeifere din Ardeal și a fost și 20 ani primar în orașul Sărmașu, de care aparține Sărmășel.

Fostul edil-șef, în prezent inginer la Depogaaz, este cel care s-a zbătut alături de conducerea companiei Romgaz să dedice un monument pentru a marca locul primei erupții de gaze naturale. Este locul unde a fost amplasată Sonda nr. 2, care a erupt în Sărmășel în 1909 și a fost închisă în 1983.

Atunci când a fost montată, sonda era o minune a tehnicii, capul de erupție fiind unicat în Europa, turnat special pentru Sărmășel, după un model brevetat în America. De aici a pornit ulterior și prima conductă de oțel pentru transportul gazelor din România, după ce un industriaș din industria cimentului din Turda a avut inspirația să folosească gazul metan care țâșnea din pământ la 53 de kilometri distanță în loc să transporte cărbune de la distanțe de trei ori mai mari.

Până ca specialiștii să înțeleagă natura zăcământului, localnicii au învățat să se bucure de resursa de căldură venită din adâncul pământului. Și asta pentru că nu departe de locul unde se afla sonda, la câteva sute de metri peste drumul național, pe un câmp viran au erupt și sunt încă și azi „focurile veșnice”, adică mici fisuri prin care trece gazul care arde. Ioan Mocean își amintește că, în tinerețea lui, veneau localnicii și montau suporturi speciale deaspra focului și găteau, unii chiar făceau pălincă. Doar câteva flacări plâpânde de mai văd în zilele noastre, după ce ard de mai bine de un secol, iar în jurul lor încă se mai strâng petrecăreți, dovadă dozele de bere aruncate frecvent în jar.

Cum au ajuns geologii în Bazinul Transilvaniei

Dumitru Chisăliță, inginer și chiar fost director general al Romgaz, cercetător și pasionat de istoria gazelor a scris numeroase lucrări în care povestește primele momente ale industriei din țara noastră, inclusiv „O istorie a gazelor naturale din România”, la Editura AGIR.

„Înainte de prima erupție, nu exista noțiunea de gaz metan”, a explica președintele AEI ziariștilor ajunși la Sărmășel.

Sunt 114 ani de la descoperirea întâmplătoare a gazelor naturale, fiind determinată de forajele pentru descoperirea sărurilor de potasiu, necesare în industria de armament.

Potrivit lui Dumitru Chisăliță, 22 aprilie 1909 este considerată data la care s-au descoperit gazele naturale în România. Este ziua în care s-a produs o puternică erupție de gaz, în timpul forajelor pentru descoperirea sărurilor de potasiu, care a anulat ipoteza că în scoarța terestră există doar acumulări mici, neînsemnate de gaze și care nu merită să fie exploatate.

Presupunerea că în Bazinul Transilvaniei, pe a cărui bordură apar înşiruite masive de sare, s-au depus şi săruri de potasiu a avut susţinători şi opozanţi, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea, A. Koch a emis părerea că sărurile bazice ale Mării Mediteranene din Bazinul Transilvaniei trebuie căutate în acest bazin undeva pe la mijloc, unde s-au retras apele după depunerea clorurii de sodiu.

În 29 septembrie 1907, la 60 de metri depărtare de linia ferată Luduş-Bistriţa, în piaţa din Sărmaş, se fixează prima locaţie. Forajul executat sub conducerea lui Fr. Böhm, a început la 6 februarie 1908, la ora 14:00. Sondajul progresând, la 580 m adâncime, întâlneşte ţâşniri puternice de ape sărate subterane împiedecând în mare măsură adâncirea lucrărilor de sondaj. Este oprit la 627 de metri adâncime, în 8 octombrie 1908, orele 10:00., din cauza viiturilor de apă sărată cu urme de gaze.

Dumitru Chisăliță detaliază că neatingerea adâncimii proiectate (1.000 de metri) îl determină pe geologul Karoly Papp să fixeze a doua locaţie pentru foraj. Stabilirea celei de a doua locaţii ia în considerare ca punct de plecare masivul de sare de la Cojocna, intenţionându-se ridicarea unui profil geologic între Cojocna şi Şărmaş. Alegerea locaţiei sondei 2 a fost influenţată de povestea unui localnic, luat în trăsura geologului pe când acesta se deplasa între Turda şi Cojocna. Acesta a povestit despre modul de tratare a reumatismului a descris un loc mlăştinos de pe moşia lui Banfy, la Sărmăşel din care emană gaze care aprinse ard.

În imediata apropiere a acelui teren, pe moşia lui Anton Vessprémy, se fixează locaţia sondei 2 la data de 26 iunie 1908, proiectată la adâncimea de 1.500 m.

A patra sondă din lume

Sondajul al II-lea este început la data de 26 noiembrie 1908, cu tubul de 458 de milimetri mm diametru şi după câteva luni întâlnind la intervale ţâşniri puternice de gaz, la început neglijate – este oprit la adâncimede 301,90 m cu un tubaj de 252 mm, întâlnind ţâşniri de cantităţi enorme de gaz, ca dintr-o supapă ventil a unui uriaş monstru subteran. Din cauza presiunii enorme a erupţiei gazului la opinarea ing. Fr. Bohm însărcinat cu lucrările de sondaj, sondajul este oprit la această adâncime, arată Dumitru Chisăliță.

În timpul forajului au apărut o serie de dificultăţi legate de emanaţiile de gaze. La 22 de metri s-au semnalat primele urme de gaze care, atunci când a țâșnit s-a aprins la orificiul sondei şi ardea fără pericol.

La 11 decembrie 1908, începând cu adâncimea de 114 m s-au intensificat manifestările gazelor naturale, „…gazul năvălind cu un zgomot puternic şi aruncând muncitorii de pe turnul sondei la pământ; care numai după după trecerea spaimei începuseră stingerea incendiului”, conform surselor istorice citate de președintele AEI,

Flăcările ce se ridicau până sus au aprins tot ce era combustibil astfel încât numai după 10 ore de muncă grea a putut fi stâns focul. După această luptă cu focul muncitorii continuă lucrările. Lucrările noi se continuau cu greu fiecare metru parcurs deschidea noi strate de gaze care determinau noi erupţii de gaz devenind insuportabile.

La 12 ianuarie 1909 se atinge adâncimea de 160 de metri şi o nouă erupţie, cea mai puternică de până în acel moment determină gazul şă arunce apa din puţ la 15-20 de metri înălţime.

„Muncitorii care lucrau la forarea sondei nu au mai cunoscut o asemenea situaţie fiind surprinşi de zguduirea pământului, udaţi şi plini de nămol sărat, dar dând dovadă de un curaj extraordinar continuau lucru”, a precizat specialistul în energie.

Începând cu adâncimea de 207 m gazele au devenit din ce în ce mai puternice, înregistrându-se o presiune de 10 atm şi un debit de 3800 mc/oră, întrerupându-se pentru câtva timp sondajul.

Autoritatea superioară ordonă continuarea lucrăriilor şi „… de fapt munca reîncepe după terminarea mijloacelor şi regulilor de precauţiune”. Când s-a atins adâncimea de 228 m a avut loc din nou o erupţie violentă urmată de un incendiu prin aprinderea gazelor de la o lampă de petrol, incendiu care a dus la distrugerea turlei.

Nicio victimă nu a fost întregistrată la acest moment, după cum precizează Dumitru Chisăliță.

După stingerea focului gazele au fost dirijate lateral până s-a montat o nouă turlă, după care s-a omorât sonda şi s-a continuat forajul până la 302 m, adâncime de la care forajul nu a mai putut fi continut din cauza unei erupţii foarte puternice de gaze. Aceasta s-a produs în data de 22 aprilie 1909, dată considerată ca fiind momentul descoperirii primului zăcământ comercial de gaz metan din România.

În 22 Aprilie 1909 cantitatea de gaze măsurată la sonda 2 Sărmăşel de către profesorul Herman M de la Academia de Mine din Schemitz era enormă, Sonda nr.2 de la Şărmaşel devenind atunci a IV-a din lume, fiind întrecută numai de sonda de la Pittsburg, de sonda Hoge din şi de sonda Matson-Terrain, după cum detaliază Dumitru Chisăliță.