Cristian Tudor Popescu, despre SFotbal

Scriu aceste rânduri despre ceva ce s-ar numi fotbal adevărat cu sentimentul că mă întorc la proza SF.

Fotbal adevărat ar însemna pentru mine ca mari jucători sau mici jucători să nu se transforme după ce încheie activitatea competițională în niște umflați cu burta la gușă la fel de dezgustători ca niște politicieni. Să nu iasă din fotbal consacrându-se definitiv alcoolului și țigărilor de parcă sportul ar fi fost pentru ei un fel de muncă silnică. Să încingă miuțe cu copiii și să nu-i putem deosebi, de la distanță, de siluetele din tinerețea lor și a noastră.

Fotbal adevărat – să nu mai fie motorul principal al performanței sărăcia și foamea puștilor de prin satele și mahalalele patriei, prefăcute apoi, de banii mulți, prea mulți, pe care îi vântură fotbalul, în opulență și neamprostie.

Fotbal adevărat înseamnă scoaterea din program a cantonamentelor la DNA.

Adevărul fotbalului se joacă și în tribună. Aș nutri ridicola speranță ca suporterii adolescenți să nu mai vină pentru prima dată la meci ca la un botez al sângelui și focului, ca la riturile de inițiere în violență prin care în triburile africane ești acreditat ca bărbat.

Fotbalul reprezintă starea unei țări în mai mare măsură decât literatura ei. Pe cale de consecință, fotbalul românesc nu poate fi adevărat câtă vreme se joacă într-o țară falsă.