Ilie Năstase, despre cum a reușit să ajungă numărul 1 mondial : Cel mai bun antrenament e meciul în sine, eu jucam la simplu, dublu, dublu mixt

Ilie Năstase a dezvăluit că nu a reușit să echilibreze balanța între sport și viața personală.

„(n.red. – despre declarația lui Ilie Năstase – În viață, tenis, căsnicie am regulile mele. La a câta căsătorie ești?) – La a cincea, dar știi care e problema că atunci când ești pe circuit e foarte greu să ții familia, mai ales atunci când ai copii sau să zici că iau și copilul cu mine pe circuit și îi stric și lui viața. Nu am putut să fac asta, nu am putut să le împac pe amândouă bine. Cineva trebuia să câștige bani, să țină familia, eu eram ăla.

Ea, soția, trebuia să se ocupe de copil și de școala ei și ce făcea acasă. Stăteam lângă Paris, am avut casa lângă Paris și asta e problema, când nu ești acasă (n.red. – se rupe ceva)… exact, nu ține.

Două au fost pe circuit (n.red. – căsătorii) și trei fără circuit, au fost pe circuitul ăla mic, a fost circuitul ăla bătrân, la veterani”, a precizat Ilie Năstase în cadrul emisiunii „Marius Tucă Show”.

De asemenea, acesta a precizat cât timp stătea departe de casă în perioda în care juca tenis:

„În anii ăia jucam între 30 și 35 de turnee finale, jucam mult. Jucam 11 luni, aveam, cred, că trei săptămâni în România, veneam cu Țiriac, la părinți, de Crăciun, și în ianuarie o luam din loc. Așa am progresat, pentru că dacă nu ne lăsau să jucăm 10 luni din 11 nu puteam.

(n.red. – s-a spus foarte mult despre tine că a fost în primul rând talentul și mai puțin munca) Eu i-am copiat pe australieni care spuneau așa: ca să te antrenezi cel mai bine este să joci meciuri și jucam așa: la simplu, la dublu și la dublu mixt. Dacă te uiți la toți marii jucători dinaintea mea sau din timpul perioadei mele, toți au făcut exact așa, toți au titluri la simplu, la dublu și la dublu mixt. Acesta este cel mai bun antrenament, meciul, că e mixt, că e dublu, el este un antrenament. La antrenament normal fiecare fă așa, mai face un mișto, e la meci trebuia să fii serios. Și jucam trei meciuri pe zi. Mi-aduc aminte că în ’72 am făcut trei finale la rând, una după alta, simplu, dublu, dublu mixt. Am stat pe teren, pur și simplu, nu mai era timp.

La Wimbledon (n.red. – finala din 1972) am jucat cinci ore fără să avem scaun, scaunul s-a pus în 1973. Puneam rachetele lângă fileu, lângă arbitru, veneam beam o limonadă urâtă, caldă și schimbai doar. Te ștergeai cu prosopul două secunde, luai racheta și plecai. Meciul a durat cinci ore și un sfert schimbând repede, dacă stăteai și pe scaun dura șapte ore.

În ’73 nu am știut că ATP va băga chestia aia cu computerul (n.red. a devenit numărul 1 mondial). Am mai fost (n.red. – numărul 1), clasamentule le făceau ziariștii, nu era oficial, cu computer. Nu aveam cum să nu fiu că am luat opt turnee la rând, la Monte Carlo, Roma, Paris, Madridul, tot ce era în Europa pe zgură și Roland Garros-ul le-am luat eu, nu aveam cum să nu fiu numărul 1″.