INTERVIU EXCLUSIV. Cristina Neagu, cea mai bună jucătoare de la CM de handbal: „Dacă păstrăm acea stare de familie, putem face orice”
La vârsta de 27 de ani, Cristina Neagu este în cea mai bună formă a carierei. În urmă cu cinci ani era declarată cea mai bună jucătoare a lumii, iar acest titlu ar putea ajunge din nou în palmaresul său după un 2015 de excepție, în care a cucerit Liga Campionilor, cu Buducnost, și titlul de golgheter al competiției, iar la Campionatele Mondiale încheiate recent a fost de asemenea golgheter, a fost inclusă în All Star Team și declarată MVP-ul turneului final.
Pentru handbalista tricoloră, ultimii cinci ani nu au fost în totalitate fericiți. În iunie 2011, ea s-a operat la umărul drept, fiind nevoită să lupte cu răbdarea recuperării timp de un an și șapte luni, iar apoi la nici trei luni de la revenirea pe teren a suferit o ruptură de ligamente încrucișate, fiind din nou operată. Neagu a mai revenit în septembrie 2013, când deja era transferată la Buducnost.
În acei ani, jucătoarea a ratat competiții majore cu naționala, iar după medalia de bronz cucerită în 2010 la Campionatul European a venit, în decembrie 2015, tot un bronz, dar mondial, la Herning, în Danemarca, precum și calificarea la turneul preolimpic, de unde România speră să ajungă la JO, după opt de ani absență.
Într-un interviu acordat MEDIAFAX, Cristina Neagu vorbește despre toate acestea, dar și despre cum a fost tratată la lot, după meciul pierdut de România cu Spania la CM (scor 18-26) și despre afirmația fostului selecționer Gheorghe Tadici, potrivit căreia, în 2014, când era antrenorul reprezentativei a fost întrebat după un meci de „un ospătar” dacă le mai dă voie (jucătoarelor – n.r.) „și la a treia, și la a patra”, făcând referire la consumul de alcool.
– Felicitări, Cristina! O medalie mondială și premii speciale pentru tine. Cum te simți după aceste realizări?
– Mulțumesc! Anul 2015 este cel mai bun din cariera mea, mi-am dorit enorm să câștig Liga Campionilor, am reușit cu Buducnost. Am avut încredere și mă simt excelent, cred că se vede și după cum joc. Cei din Muntenegru m-au ajutat mult, nu doar la capitolul fizic, ci și psihic, mental, și am încercat să aduc și la echipa națională spiritul de luptă al foștilor iugoslavi, binecunoscut în lume. Au venit apoi Mondialele din Danemarca, unde ne prezentam după ce la ultimele două ediții nici nu intrasem în primele opt, ce era să mai vorbim de medalie? Și nu spun asta pentru că nu ne-o doream, ne-o doream enorm, dar nu era în regulă să vorbim înainte de medalii, când ultima mondială a fost acum 10 ani și ultima europeană acum cinci. Așa că, toate fetele am plecat cu un singur gând: să obținem calificarea la Jocurile Olimpice. Sigur, cine și-ar fi dorit să pierdem trei meciuri la rând în grupă? Dar atât timp cât știam că meciul cel mai important pentru noi va fi în optimi ne-am concentrat maxim pe acel meci.
– Prima înfrângere din grupă, cu Spania, a fost cel mai dur ca eșec. Cum ați primit criticile?
– Am primit mesaje urâte din țară, unii ne-au înjurat, și mă întreb ce cunosc ei despre sport sau cum își iubesc țara? Și eu mă uit la alte sporturi, fotbal de exemplu, am momente în care sunt frustrată pentru o înfrângere, dar nu mă apuc să înjur jucătorii naționalei. Ei vor merge la Euro, dacă pierd primul meci și ne apucăm să-i înjurăm, cum să joace a doua zi cu gândul că ai lor, de la care așteaptă încurajări, îi înjură? Sunt sportiv și știu ce înseamnă munca pentru și la o mare competiție. Nu e normal să aștepți prima înfrângere și apoi să dai în oameni. Sau să vii la TV și să faci la fel, mai ales când ești din lumea handbalului, iar unii au lucrat până nu demult cu noi. Mă refer aici inclusiv la declarația fostului antrenor al naționalei (Gheorghe Tadici – n.r.).
– La ce anume făcea referire fostul selecționer în acea declarație?
– Am vorbit cu fetele din echipă să ne dăm seama la ce se referă și ne-am dat seama că e vorba despre Baia Mare, în 2014, la banchetul de după meciul retur cu Belarus, în urma căruia ne-am calificat la Europenele de anul trecut. Obținusem victorii și în tur, și în retur, era toată lumea fericită. Absolut toată lumea intra în vacanța de vară, era final de sezon, eram la banchetul de după meci, după care toată lumea pleca acasă, se încheiase cantonamentul și acțiunea naționalei. Dacă nici la un astfel de banchet, de final de sezon, organizat de ai noștri, nu poți sărbători o calificare și intrarea în vacanță, atunci când? Era o petrecere, nu aveam antrenament sau meci a doua zi, totul se petrecea între noi, nu eram în Piața Universității. Nu mi se pare corect ce a spus la TV fostul antrenor, acum când nu mai lucrează cu noi. De ce nu a spus atunci? Și nu se face așa ceva, chiar dacă e după un an și jumătate. Aștepți la colț prima înfrângere cu noul antrenor și faci așa ceva. A fost urât, a lucrat cu noi și noi cu el, până la urmă am împărțit totul. Fix așa ar fi arătat naționala pe viitor, cum ne-a creat impresia, dacă nu ajungeam acum pe podium. Și dacă nu luam medalie acum, eu tot aș fi ieșit să-mi spun părerea despre cum s-a purtat, pentru că în timpul Mondialelor am evitat asta. Știu cu cine lucrez, ce fete avem în echipă, dar poate e timpul să vorbim, am fost prea mult tăcute. Sper ca și fetele să se apere de acum, pentru că nu avem de ce să nu fim mândre, nu am greșit cu nimic. A face o petrecere la un final de sezon e normal. Și, să mă ierte Dumnezeu, nu mai avem 15 ani, suntem femei în toată firea. Dacă vrem să petrecem, o facem, fiecare își asumă ce facem, nu suntem copii. Eu nu am auzit și nu cunosc în toată cariera să fi fost astfel de probleme la echipa națională. Nu sunt de acord și nu permit să fim astfel tratate. Ce legătură avea meciul cu Spania de acum cu ce a fost în urmă cu un an și jumătate la Baia Mare?
– V-au afectat declarațiile fostului antrenor?
– Să nu creadă lumea că ne-am mobilizat după criticile lui (ale lui Tadici – n.r.). Am făcut-o pentru noi, pentru că voiam performanță. Nu am citit presa la Mondiale, dar am aflat și am considerat cu toate că este jignitor. Starea în care am fost toate atunci așa s-ar numi într-un cuvânt: jignire. Ne-am așezat toate și am vorbit, știm bine ce se scrie despre noi când jucăm slab, dar eu nu suport când cineva vorbește rău de noi și de națională, când știu cât muncim. Iar pe domnul Tadici, care a afirmat că dau în antrenorii români, l-aș întreba ce comentarii poate avea un om despre educația altcuiva, când el vorbea cu o națională feminină cu „bă, fetelor”, că doar a văzut toată lumea atâția ani. Am respectat toți antrenorii români cu care am lucrat, am învățat de la fiecare, și pentru teren, și pentru viață, iar pentru asta merită respect și, tocmai pentru că știu că i-am respectat, nu permit nimănui să vorbească de educația și caracterul meu în handbal. Aici e vorba și de părinții mei, de familia mea, de acolo vin, ei m-au educat. Am niște părinți minunați, ei cum s-au simțit oare când au auzit acele cuvinte? Este adevărat, am o personalitate puternică și mi-a plăcut tot timpul să învăț, iar asta poate nu a fost pe placul tuturor. Iar declarațiile mele de acum nu le consider ca o înfruntare cu fostul antrenor, ci pur și simplu am dorit să cunoască toată lumea și părerea mea, e normal să spun ce s-a întâmplat.
– Au urmat meciurile cu Rusia și Norvegia în grupa D, tot pierdute. Cum ați reușit să vă mobilizați după trei înfrângeri la rând înaintea optimilor?
– Ne era gândul la optimi, încercam să corectăm fiecare greșeală anterioară. La Mondialele din 2013 ne-am întâlnit în optimi chiar cu Polonia, pe care am învins-o acum în finala mică, eram mari favorite atunci, dar ne-au eliminat și am venit acasă după șase meciuri. Acum, pe lângă numele adversarei – campioana mondială en-titre, Brazilia, ne-am pus toată concentrarea și speranța de calificare la Jocurile Olimpice pe acest meci din optimi. Cine ar fi dorit să piardă trei meciuri anterior? Am suferit toate mult după primul cu Spania, dar chiar dacă am pierdut apoi și cu Rusia și cu Norvegia, am pierdut luptând și vedeam cum jocul nostru crește. A venit Brazilia la rând, Paula Ungureanu a vrut Brazilia și a și făcut un meci excepțional atunci, iar înainte am vorbit cu staful și apoi doar între noi. Ce merge, ce nu merge, cum să corectăm, ne-am ascultat una pe alta cu tot ce aveam pe suflet și am spus la final cam așa: cu Brazilia e meciul meciurilor sau cel care ne va trimite acasă. Atunci s-a născut strigătul „Pentru cine jucăm? Pentru noi!” Sincer, în acel meci cu Brazilia chiar am jucat pentru noi, a fost descătușarea noastră, renașterea noastră. Sigur că apoi, atunci când strigam, gândul nostru era și la familii, la fanii din sală, la cei de acasă care ne încurajau tot timpul și, tot sincer, nu era și pentru cei care ne-au numit rușinea României. Asta a însemnat „pentru noi”. Ne-a dat extrem de multă motivație și eram o altă echipă a României, am obținut o victorie mare, iar după mine a fost cel mai frumos meci al nostru la Mondiale. Eram în stare să mâncăm din ele la acel meci.
– A urmat Danemarca. Cum a fost să reveniți în aceeași sală la Herning unde în 2010 ați cucerit bronzul european?
– Cu amintiri minunate a fost. Când am ajuns la hotelul de acolo, fix același ca acum cinci ani, apoi sala, aceeași, m-au năpădit amintirile. Le-am spus fetelor: aici am câștigat medalia în 2010. Și am avut un sentiment extraordinar, mai ales că eu îmi doream Danemarca în sferturi. La prezentare ne huiduiau toți, acum au învățat și danezii să huiduie, dar aveam o stare plăcută. A fost un meci de poveste, pe care l-am trăit la maxim.
– Ai dat 15 goluri în acel meci. Cum e să dai 15 goluri la acest nivel într-un singur meci?
– Nici nu știam câte goluri am dat, mi-a spus cineva la final. Nu-mi venea să cred. Mi-am dat seama atunci că am fost toate într-o stare specială, împreună, am creat-o și asta ne-a adus victoria și calificarea în semifinale. Nu am cuvinte cât de frumos a fost după acel meci. Senzațional. Și ne-am mai dat seama de ceva atunci: că dacă păstrăm acea stare, acel sentiment de familie, de sprijin, de încurajare putem face orice. Sigur, am pierdut apoi cu Norvegia în semifinale, dar știu că ne-am luptat. Până la ultima picătură de energie. Ne-am zis așa: să ieșim cu capul sus, indiferent de rezultat, să luptăm până la capăt. Ne-am dorit mult victoria, mai ales că de vreo 15 ani nu am mai bătut Norvegia într-un meci oficial, dar nu am reușit. Totuși, și acel meci ne-a ajutat să credem în noi că vom obține medalia de bronz și așa a și fost. Am dominat Polonia de la un capăt la altul și am urcat pe podium.
– Acum ești fericită pentru medalie, dar nu a fost așa tot timpul. Cum ai descrie ultimii cinci ani din cariera ta?
– Nu pot uita anul 2011, când mă durea umărul îngrozitor. A urmat operația la umăr, apoi perioada aceea lungă de recuperare, în care mă antrenam singură și mi-era greu, iar după ce am revenit nu au trecut trei luni și mi s-a rupt genunchiul stâng, în 2013. Am pățit-o la brațul de aruncare și la piciorul de sprijin. Am fost extrem de doborâtă psihic. Simțeam că îmi fuge pământul de sub picioare. Mă gândeam cum în 2010 am fost declarată cea mai bună jucătoare din lume și acum eram în infern, cum viața te și urcă, și te și coboară. Agonie și extaz. Pe lângă că recuperarea merge greu, nu vedeam progrese, totul a culminat cu desființarea Oltchimului. Avusesem ofertă de la Buducnost înaintea sezonului, dar nu am vrut să plec atunci, ci să mai stau un an la Oltchim, pentru cei care m-au susținut și pentru fani. Dar mi s-a spus să-mi găsesc echipă când s-a desființat Oltchim și aveam impresia atunci că pierdusem tot. Managerul meu a luat legătura cu Buducnost și m-au vrut chiar dacă îi refuzasem înainte. La început a fost greu, nu știam cum să mă integrez, dar m-au sprijinit tot timpul. Nu eram recuperată sută la sută. Dar, încet, cu răbdare, mai ales a celor de la Buducnost, mi-am revenit. Se poate vedea și în prezent că sunt sportivi care nu mai ajung la forma dinainte după astfel de operații. Eu cu mine m-am considerat o campioană atunci. De aceea, am învățat să joc handbal și din plăcere, nu doar pentru victorie. Cine știe cât mai pot juca? Vreau să mă bucur de handbal, nu să câștig. Operațiile au lăsat urme pe corpul meu, adversarele totdeauna își iau măsuri speciale la mine, sunt lovită, am dureri la umăr, genunchi, fiecare articulație, vânătăi după fiecare meci. Dar acum, în Danemarca, la final, parcă nu am mai simțit niciuna dintre acestea din cauza bucuriei.
– Pentru noi urmează turneul preolimpic din luna martie. Cum vezi grupa cu Danemarca și Muntenegru?
– Va fi o luptă în trei, sigur că și Uruguay este în grupă, dar nu va pune probleme. Dacă vom păstra aceeași stare pe care am creat-o în echipă cu fetele, familia pe care am format-o, avem șanse de Olimpiadă. Danemarca și Muntenegru sunt adversare extrem de puternice, dar nu avem de ce să nu credem în șansa noastră. Și mai sper ca la Olimpiadă să meargă România și Muntenegru din această grupă. Acolo joc, știu cât muncesc și ele, merită să fie la Rio. Iar fanilor noștri vreau să le mulțumesc că ne-au fost alături, îi rog să vină și la turneul preolimpic, pentru că ne sprijină enorm. Cele mai mari mulțumiri ale mele merg spre echipa României, nu doar către fetele care au fost în Danemarca, ci către întregul lot de 28 de jucătoare, dar și către întreg staful tehnic, medical și către analistul video al naționalei, care ne-a ajutat foarte mult. Voi mai rămâne acasă doar de Crăciun și sper să mă relaxez, să uit de handbal și de tot, să fiu doar cu familia, așa că urez românilor Sărbători Fericite, cu speranța că și noi le-am adus o mică bucurie. Hai România!