1 DECEMBRIE. Mesajul unei tinere românce din Paris: „Acum e momentul să ne facem cunoscute visele și să le transformăm în realitate”

La două săptămâni de la anunțarea numelui președintelui ales România se vede altfel, crede Cristina Chiș. „Cred că ne pasă din nou. Simt că, în pofida faptului ca ne este în continuare greață de politicieni și că a urmări ce se întâmplă pe plan politic în România este dezolant, vrem să vedem ce se întâmplă. Suntem mai pregătiți să urmărim și știm cum să îi faultăm atunci când greșesc”, susține tânăra.

„Este momentul să spunem clasei politice că noi suntem cei care conducem țara”

„Ar fi fatal pentru națiune să trecem cu vederea importanța trezirii de acum. Acum este momentul să spunem ceea ce ne dorim, să ne facem cunoscute visele și să transformam în realitate promisiunile democrației! Acum este momentul să spunem clasei politice că noi suntem cei care conducem țara”, mai adaugă ea.

Acesta este spiritul în care, de Ziua Națională, Cristina Chiș le transmite românilor un mesaj: „1 Decembrie ar simboliza unirea românilor din 1918. Au trecut aproape 100 de ani de atunci – haideți să ne mai unim o dată! Să ne unim forțele pentru a transforma împreună România de azi în România pe care ne-o dorim. Am văzut cu toții că doar uniți am putut învinge! Să nu așteptăm următoarea nenorocire ca să o facem. Haideți să ne unim pentru România. Acum!”.

Iar României, o scrisoare:

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Peste o luna, se împlinesc 25 de ani de la momentul la care generația părinților mei te-au pus în rândul statelor care garantează și respectă drepturile fundamentale ale omului. Trăim în umbra celor care dansau atunci pe străzi și simteau, pentru prima dată, libertatea în fiecare respirație.

Acum, libertatea este privită ca un dar, pe care îl uiți într-un sertar până când cineva încearca să ți-l fure. După 25 de ani, viața românului este încă încriptată de griul neputinței și legată de lanțuri de nepăsare. Trăim pe o insulă a sărăciei într-un ocean de deznădejde. Refuz să cred că asta e tot ce putem face împreună.

Îmi spun: Te plac așa cum ești. Mă placi așa cum sunt. Dar ce ar fi dacă ne-am iubi ?

Închid ochii și îmi las privirea să zburde fara limite imaginându-te în viitor, atât de curată, grasă și frumoasă încât mă simt ca Alice în Țara Minunilor.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Nu vom mai trăi în schițe de-ale lui Caragiale. Scrisoarea nu e pierdută și domnul Goe nu este obraznic. La metrou, lumea nu se împinge. Străzile, apele și pădurile sunt curate. Modelele noastre nu mai sunt Antonio din telenovele, Ghiță din manele sau Onta bogătașul. Ne vom uita, în schimb, cu admiratie și respect spre părinții și bunicii noștri, profesori și învățatori, artiști și scriitori.

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Visez că într-o zi nu o să ne mai împărțim terenurile și resursele la străini. Nu mai stăm la povești în fața porții, ci mergem să ne lucrăm pământul așa cum au făcut bunicii noștri și străbunicii noștri, doar că vom ști cum să folosim câteva gadget-uri în plus. Nu mai suntem leneși stând acasa pe banii altora, ci ne luam viața în mâini și dacă nu ne găsim de lucru, ne facem.

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Sunt atât de multe evenimente frumoase încât să nu mai știi pe care să îl alegi. Nu îmi mai fie frică să mă îmbolnăvesc în România. Medicii buni nu mai pleacă din tara și medicamentele sunt accesibile. Nu mai mâncăm de parca ne-ar fi teamă că se termină, ci mâncăm sănătos și gustos. Facem sport și trăim mai mult. Voluntariatul a devenit o activitate cool și nu o chestie făcută de fraierii care au prea mult timp.

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Multe școli, transformate din prea multele biserici, unde copiii vin să învețe despre viață. Cum să răspunda provocărilor ei, dar și cum să admire frumusețea în diversitate. Părintii vin la scoala și se consultă cu profesorii pentru a crea un viitor mai bun copiilor lor.

Într-o zi, o să încetam să ne dorim să lucrăm cu toții în banci și să ne îmbrăcăm la costum. În loc, visăm să devenim tâmplari, olari și meștesugari. Nu mai suntem nevoiți să plecam din țară și să ne părăsim copiii. Ne creem propria muncă și propriul ban cu mâna noastră. Și nu numai banii contează. Nu doar asta ține. În cartier nu mai trebuie să fii prea băiat-băiat, să stai drept, să nu lași capul plecat.

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Prietenii mei programatori nu mai acceptă salarii de 10 ori mai mici decât în Vest, ci devin concurenți firmelor care îi angajau. Spiritul antreprenorial să fie încurajat încă de pe băncile școlii. Nu mai este nevoie să dai cașcavalul ca firma ta să fie de succes, iar taxele sunt acceptabile și acceptate de oricine.
Cei promovați nu mai sunt doar cei care au gura mare sau știu să facă politică în companie, ci cei care știu să încurajeze o echipă înspre un viitor mai bun.

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Visez ca femeile din România să își facă propriile afaceri, să acceadă la posturi de conducere și să le arate tuturor un alt stil de leadership. Ele nu vor mai simți nevoia să atragă atenția prin machiaj și îmbrăcăminte, ci se vor simți frumoase, așa cum sunt. Bărbații să nu se mai aștepte ca friptura să fie gătită când ajung acasă și covorul aspirat. Preotul nu va mai spune la slujba cununiei femeia să se teamă de bărbat sau femeile să se supună bărbaților lor, pentru că bărbatul este cap femeii, ci amândoi vor fi și se vor considera egali în tot, în toate și în fața tuturor.

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Dulce Românie, visez. Visez că într-o zi ne vom iubi. Sunt destui care vor să ne pună la ușa iubirii zăvor, să pună cătușe cuvântului dor. De aceea, Românio, voi păstra această promisiune de amor ascus. O voi reciti, probabil cu lacrimi în ochi, după ce vom fi sângerat din toata voința noastră înspre această transformare. Și îmi voi spune: fată dragă, nu fi tristă, fiindcă e păcat, fără efort și lacrimi nu există succes adevarat.”

Cristina Chiș: „Parcă ieri debarcam la Paris și plângeam pentru că, după mai puțin de oră de la aterizare, îmi furaseră portofelul”

Cristina Chiș este originară din Cluj, însă locuiește la Paris din anul 2011. A ajuns acolo grație programului de schimb de experiență a AIESEC (Association internationale des étudiants en sciences économiques et commerciales), din care făcea parte încă din 2006, a povestit ea într-un interviu acordat gândul.

Franța nu i-a fost însă tocmai prietenoasă la început: „Parcă ieri debarcam la Paris și plângeam pentru că, după mai puțin de oră de la aterizare, îmi furaseră portofelul cu cei 1.000 de euro, pe care părinții mi-i dăduseră pentru a mă descurca în prima lună”, își amintește Cristina. „Primii trei ani în Paris au fost cei mai grei și mai plini de nesiguranță pe care i-am trăit până acum. Nu reușeam să obțin un contrat pe durată nederminata și asta din mai multe motive: pentru că până pe 1 ianuarie 2014 românii aveau nevoie de un permis de muncă – care era dificil de obținut; toate firmele care mă selectau și aflau de acest lucru renunțau la candidatura mee -, dar și pentru că diplomele din România nu sunt comparabile sau nu sunt bine văzute față de cele din Franța”, a explicat ea.

Cum însă nu i-a trecut prin cap să renunțe, rezultatele au apărut și ele în cele din urmă. Acum, clujeanca are deja peste un an vechime în departamentul de resurse umane din cadrul „Etablissement français du sang”, instituție de stat care se ocupă cu colectarea și prelucrarea sângelui de la donatori: „E amuzant de fiecare dată când spun că sunt româncă, din Transilvania, și lucrez la serviciul de sânge”, glumește ea.

Pe lângă jobul de zi cu zi, Cristina s-a implicat și în activitatea Ligii Studenților Români în stăinătate (LSRS), susține traininguri la Toastmasters Paris, iar o dată pe săptămână meditează o fetiță de 12 ani cu probleme la matematică, în cadrul asociației Proxité.

FOTO: Facebook//Cristina Chiș

Cum a găsit-o prima duminică a alegerilor parlamentare? La coadă, precum miile de români din diasporă.

„Nu îmi venea să cred. Nici acum nu îmi vine să cred ca asta s-a întâmplat”, mărturisește ea. „În prima oră de stat la coadă am simțit speranță. Și asta pentru că eram mulți și veseli și visători. În a doua oră am simțit incertitudine pentru că nu înțelegem ce se întâmplă. Mai eram câteva sute bune la coadă și toate calculele ieșeau prost. Ultima oră a fost cea a deznădejdii și a furiei: cum adică să nu pute vota? La ora 21:00, ușile s-au închis și jandarmii francezi ne împiedicau să intrăm”, a mai spus tânăra.

„Am învățat și am trăit atât de multe, încât am impresia că aș putea scrie o carte”

Începând însă cu seara zilei de 2 noiembrie, în Cristina ceva s-a schimbat: „De atunci am visat, gândit și vorbit doar despre alegerile prezidențiale din România. Am făcut tot ceea ce simțeam că e posibil în acele momente. Știam că nu era nici timp de pierdut și nici timp de o strategie foarte elaborată. Așa că am făcut de toate: am organizat împreună cu alți câțiva prieteni o manifestație pe 3 noiembrie, în fața ambasadei, am postat și împărtășit video-uri, poze și articole cu cele întâmplate, am filmat un video în limba franceză pentru ca cei de aici să fie la curent cu ce se întampla, am semnat petiții, am creat o pagină unde postam zilnic articole și noutăți, am vorbit cu prietenii, cu familia, am făcut afișe pentru manifestații, am încercat să calmez oamenii care urmau să meargă la a doua manifestație, am participat la mai multe grupuri de inițiativă, am fost la întalnirea cu ambasada, împreună cu alți doi prieteni am imaginat un film cu un mesaj puternic – Voci furate, am dat interviuri și am susținut orice inițiativă care avea sens din partea celor ca și mine”.

Toate eforturile sale nu au rămas însă fără ecou. În duminica celui de-al doilea tur de scrutin, Cristina Chiș a votat. La fel și alte câteva sute, poate, de români, care cu două săptămâni înainte fuseseră învinși de sistem.

A fost o lecție pe care ea a învățat-o și din care, acum, trage concluziile școlărește: „Am învățat și am trăit atât de multe, încât am impresia că aș putea scrie o carte. Am învățat bune și rele”, spune ea. „Din cele bune: am învățat că nu trebuie să ne mai ascundem și că trebuie să ne spunem opinia, chiar dacă la început pare a fi una izolată – niciodată nu ști câți oameni se ascund ca și tine; am învățat că dacă alții te văd că tu ai curajul de a vorbi, vor fi mulți cei care se vor simți încurajați și vor face la fel; am învățat că avem o voce. Din cele rele: am învățat că ne mobilizam mai mult pentru drame, nenorocire/pierderi, încălcări de drepturi/lege, decât pentru cauze pozitive, de prevenție și de proactivitate; am învățat că prezența la vot rămâne totuși extrem de scăzută”, adaugă Cristina.

Cu toate acestea, de un singur lucru se teme: „că evenimentul va fi tratat ca o excepție de marea majoritate și că las-ca-i-bine-și-așa, ce-știi-tu-că-ești-tânăr-nu-ai-trăit-cât-am-trăit-eu, oricum-ăștia-fac-ce-vor și oricum-îs-toți-la-fel vor continua să facă parte din ADN-ul românului”.