100 de ani de la semnarea tratatului de la Versailles. Cum era văzută România

Documentul semnat în Sala Oglinzilor din Palatul de la Versailles a marcat finalul Primului Război Mondial, prin acordul între forțele Aliate, ca învingătoare, și Germania, în calitate de învinsă și putere direct răspunzătoare de pagubele rezultate din conflict. Este cel mai important dintre tratatele de pace care au încheiat prima conflagrație mondială. Tratatul a redus teritoriul Germaniei, zone întregi fiind cedate țărilor vecine, în vreme ce alte regiuni erau plasate sub supraveghere internațională. În plus, Germania pierdea coloniile. Celelalte Puteri Centrale care au luptat alături de Germania au încheiat tratate separate, la Saint-Germain-en Laye, pentru Austria, la Neuilly-sur-Seine, din partea Bulgariei, la Trianon, cu Ungaria, și la Sevres pentru Imperiul Otoman.

Potrivit unei relatări surprinse în volumul „Generalul Henri M. Berthelot și românii” publicat de Constantin I. Stan, la editura Paideia, în 2018, în calitate de conducător al comandamentului aliat de la Dunăre, generalul H. M.Berthelot îl informa pe primul ministru francez, Georges Clemenceau, chiar în prefața Conferinței de Pace, în ianuarie 1919: „Am impresia că în acest moment Aliații nu vorbesc sincer României. Potrivit informațiilor pe care le-am avut la îndemână, mi se pare că se dorește ca România să fie eliminată de la unele din negocierile de pace și să nu fie pusă pe picior de egalitate cu Serbia. Nu trebuie să se aducă acuzații României pentru că a fost obligată să încheie pace. Mai puțin favorizată, ea nu a avut în spatele ei Franța pentru a-și adăposti soldații mutilați, locuitorii, ci o Rusie complet ostilă”.

Autorul mesajului atrăgea atenția superiorilor că „faptul de a nu fi participat de la început la războiul mondial nu trebuie să mai fie un motiv pentru a fi ținută deoparte (România, n.n.)”. El sublinia că „sârbii, care fuseseră atacați, au fost nevoiți să se apere, în timp ce românii au îmbrățișat cauza Antantei de bunăvoie”. În continuare, generalul Berthelot constata că, „din ziua semnării armistițiului cu Bulgaria, a existat permanent o comportare nedreaptă față de români”. Comandantul Armatei Aliate de la Dunăre evidenția că „în Dobrogea s-a tolerat ca dușmanii noștri bulgarii să rămână pe teritoriul românilor, prietenii noștri. Și acum încă se îngăduie bulgarilor tot felul de șantaje și li se ia partea în defavoarea românilor, care nu au dreptul să trimită trupe într-o țară care este a lor. Acest lucru este absolut inadmisibil”. Semnatarul documentului înfățișa, în continuare, situația destul de gravă existentă în Banat, unde, după părerea sa, „sârbii au fost lăsați să ocupe provincia, să brutalizeze, să jefuiască, să-i închidă pe locuitorii de naționalitate română și să-i împiedice să-și manifeste dorința de a se uni cu România”. Referindu-se la situația existentă în Transilvania, generalul Berthelot reitera faptul că aici „s-a fixat o limită a ocupației române absolut arbitrară, exclusiv geografică și fără să se țină seama de situația ei etnografică”. Autorul depeșei constata, cu sinceritate și obiectivitate, că aliații au făcut eforturi „pentru a dezavantaja pe români în profitul dușmanilor de secole care sunt, de asemenea, și ai noștri, bulgarii și ungurii, care nici că se poate să fi reușit mai bine”. El își avertiza superiorii că „acest mod de a acționa agită spiritele în România compromite grav situația Franței, care are un mare prestigiu în această țară”. Într-adevăr, românii își puneau mari speranțe în sprijinul Republicii franceze la Conferința de Pace de la Paris. Generalul Berthelot atrăgea atenția că de hotărârile ce se vor lua în problema statelor succesorale „depinde viitorul Franței în Răsărit”. În fond, guvernanții francezi urmăreau să înlăture influența germană și rusă în această parte a Europei.

Conferința de la Paris, debutase pe 18 ianuarie 1019 și își propunea să stabilească noua configurație politico-teritorială după încheierea Primului Război mondial. Reprezentanții principali ai României la Conferința de Pace au fost: prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu, ministrul plenipotențiar N. Mișu, cărora li s-au adăugat ministrul transilvănean Alexandru Vaida-Voevod, miniștrii Victor Antonescu și Diamandy. Principala problemă era că, pe 24 aprilie/ 7 mai 1918, guvernul Alexandru Marghiloman semnase un tratat de pace cu Puterile Centrale. Conferința de la Paris debutase pe 18 ianuarie 1019 și își propunea să stabilească noua configurație politico-teritorială după încheierea Primului Război Mondial.

Fostul șef al Misiunii Militare franceze în țara noastră era conștient că, satisfăcând aspirațiile românilor, „vom respecta angajamentele, vom avea în România o adevărată colonie franceză de peste 15 milioane de locuitori, unde ne vom putea dezvolta comerțul și industria și unde ne vom afla ca la noi acasă”. În schimb, dacă angajamentele aliate nu vor fi respectate, „românii nu vor înțelege acest abandon și vor fi supuși influenței tuturor partidelor antifranceze, care vor avea atunci condiții favorabile să acționeze și ale căror afirmații împotriva Franței vor părea justificate”.

„Lla vremea când am părăsit Parisul am primit misiunea foarte clară de a determina România să reintre în acțiune de partea noastră și am reușit. […] Guvernul român a declarat din nou război Germaniei și ni s-a alăturat. Eu însumi cu trupele franceze am trecut Dunărea”, reafirma generalul Berthelot.

Având în vedere atașamentul față de Aliați, regele Ferdinand și cabinetul român trebuia, în opinia lui H. M. Berthelot, „să beneficieze de drepturile ce se cuvin în calitate de vechi și nu de nou aliat. Dacă lucrurile s-ar petrece altfel, șederea mea aici nu ar mai fi posibilă și v-aș cere să binevoiți a mă rechema, deoarece nu aș putea vorbi cu fruntea sus unui rege și unui guvern care ne sunt devotați”. „Momentul era favorabil pentru expansiunea Franței în Balcani și ea nu-l putea rata”, arată Constantin I. Stan, în volumul de la Paideia.

Tratatul a fost elaborat în timpul Conferinței de Pace de la Paris, dominată de lideri ca David Lloyd George, din partea Marii Britanii, Georges Clemenceau, pentru Franța, Woodrow Wilson, reprezentând Statele Unite ale Americii, și Vittorio Orlando, din partea Italiei. Partea germană s-a declarat șocată de termenii severi prin care se vedeau obligați să recunoască vina pentru război, dar și plata unor compensații către țările cu care au luptat.

Majoritatea istoricilor sunt de acord că tocmai condițiile impuse Germaniei prin acest tratat au constituit germenii celui de-Al Doilea Război Mondial.