16 decembrie 1989, Timișoara. Un tramvai și o dorință: Jos Ceaușescu!

Ajunși în fața clădirii, manifestanții au fost întâmpinați de un cordon de milițieni cu bastoane. Furioși, manifestanții s-au încăierat cu forțele de ordineși au spart geamurile Comitetului Județean PCR, devastând mai multe încăperi din care au aruncat tablourile lui Ceaușescu și cărțile cu coperți roșii. Începuse sfârșitul…

La 16 decembrie 1989, cele câteva minute de blocare a tramvaielor în Piața Sfânta Maria din Timișora înseamnă pentru noi astăzi 30 de ani de libertate. Cel care a dat semnalul revoltei anti-Ceaușescu a fost poetul Ion Monoran (1953-1993). El a îndemnat oamenii să oprească tramvaiele pentru a a se aduna cât mai multă lume și să meargă la Comitetul Județean de Partid Timiș. Într-un interviu acordat postului de radio Timișoara, regretatul poet a povestit momentul mobilizării oamenilor și opririi tramvaielor.

Ion Monoran: Avem nevoie de lideri dacă vrem să întreprindem ceva

SURSE Șefii Parlamentului, aleși luni dimineață. Daniel Suciu, PSD, la Camera Deputaților și Ilie Bolojan, PNL, la Senat

17:12

ACTUALITATE Victor Ponta: „Am stat la masă cu o persoană care avea o avere mai MARE decât PIB-ul României”

17:00

„Știam încă de joi că în fața casei lui Tokes se afla în permanență un grup de enoriași care protestau împotriva mutării pastorului din Timișoara, mutare dictată de Securitate. În dimineața zilei de sâmbătă, 16 decembrie, am trecut pe acolo, iar după amiaza aceleiași zile – era o zi senină, cum rar poți întîlni în decembrie – la comentam cele ce se întîmplau în Piața Maria. Împreună cu tine, îți amintești doar, Ioan Crăciun, Zoly Borbely, Bebe Lupșor, Traian Popa, Dan Zăgănescu, Nelu Gârba și alții. Pe masa noastră, sprijinit de o halbă de bere, trona unul din volumele lui Mircea Dinescu. Discutam despre lașitate și despre nevoia de a întreprinde ceva în acele momente. Spre seară, pentru că trebuia să intru în tură, am trecut pe acasă, după care, în jur de ora 19:15, am plecat direct spre Piața Maria.

În fața locuinței pastorului Laszlo Tokes se aflau în jur de 200 de persoane. I-am recunoscut pe câțiva și, apropiindu-mă, am spus: . Deoarece am vorbit destul de tare, lumea s-a adunat în jurul nostru. Am mai spus: . M-am apropiat de linia de tramvai și am oprit primul tramvai. Lângă tramvai l-am observat pe Zoly Borbely hotărît, care deja trăsese pantograful tramvaiului, decuplându-l cu toate protestele vatmanului, speriat de moarte. I-am spus să urce în cabină, că nu i se va întîmpla nimic și că vom lua asupra noastră întreaga răspundere. A venit un tramvai și din sensul opus și l-am oprit și pe acesta. Câțiva îmbrăcați în civil vociferau în preajmă și erau nemulțumiți de acțiunea noastră. Mi-am scos legitimația de serviciu și buletinul și mi-am declinat identitatea.

„Vrem căldură!”, „Vrem mâncare!”

Cum am prevăzut, începea să se adune din ce în ce mai multă lume din ambele sensuri. Se striga , etc. Dintr-odată, l-am văzut pe Dan Zăgănescu cocoțat pe tampoanele unui tramvai. După ce și-a spus numele a început să strige , , după care Tibi Covaci a făcut același lucru, dar suit pe unul din tramvaie. Înconjurat de puhoiul din Piața Maria (era în jur de ora 20:00), am spus: (îmi era teamă, pe de o parte, că vom fi stopați de către Securitate, iar pe de altă parte voiam să evit eventualele distrugeri), ci pe la căminele studențești, în speranța că la 2000-2500 de oameni se vor mai adăuga și grupuri de studenți.

Imediat câțiva din grupul nostru au protestat față de această idee, dar fără nici un efect. La 20:30 am luat-o înaintea mulțimii și m-am oprit pe podul spre Catedrală, direcționând lumea către . La intersecția de la ștrandul „Termal” am așteptat să vină studenții; aceiași au încercat să blocheze podul Michelangelo, oprind mașinile care circulau în zonă și, la strigătele mele de a nu li se da ascultare, unul dintre ei mi-a zis: . Văzând că nu vin studenții, am trecut podul și am ajuns în fața Comitetului Județean de Partid>, a povestit Ion Monoran, într-un dialog cu George Lână la 17 decembrie 1991 și publicat în ziarul „Timișoara”, conform mariusmioc.wordpress.com

„Mă numesc Daniel Zăgănescu și nu îmi este frică de comunism”

Unul dintre vatmani a rememorat cuvintele pe care le-a rostit, de pe tamponul tramvaiului. „Mă numesc Daniel Zăgănescu și nu îmi este frică de comunism, așa că strigați după mine: «Jos Ceaușescu!»”, a afirmat acesta, conform memorialulrevolutiei.ro. La rândul său, Ghiță Aionesei își amintește că pe 16 decembrie conducea tramvaiul de la gară spre A.E.M., când acesta a fost blocat de participanții la Revoluție. Unii s-au urcat pe tampoane și nu i-au dat voie să circule.

A fost de ajuns această scânteie pentru a se declanșa revolta. În strigăte de „Jos Ceaușescu!” și „Jos comunismul!”, demonstranții s-au deplasat în diverse puncte ale Timișoarei pentru a chema oamenii la revoltă. Au fost trimise trupe de Armată, Miliție și Securitate pentru a dispersa mulțimea. Demonstranții au fost bătuți și arestați în aceeași noapte și în dimineața următoare.
Oamenilor ieșiți în stradă li s-a alăturat și Corina Untilă, o tânără de 18 ani care pe atunci era elevă la Colegiul Național Bănățean din Timișoara. La 17 noiembrie 2019, Corina Untilă a murit la vârsta de 48 de ani, din cauza unei boli incurabile..

„Era aproape unsprezece, doisprezece noaptea, 16 Decembrie 1989. Ne uitam pe geam, vedeam coloana de manifestanți și în momentul acela am spus că vreau să merg și eu cu ei. Mi-a fost rușine că nu am fost cu ei de când începuseră. Eram cu tatăl meu acasă și nu a vrut să-mi dea voie să plec. Ne-am certat, i-am spus că trebuie să merg și eu în stradă, pentru că toți, toată lumea e în stradă și cum să stau eu să mă uit doar. Și certându-ne m-am îmbrăcat în treining, m-am dus în hol, mi-am luat geaca numai și am plecat, nici măcar nu l-am mai salutat. Am coborât în stradă, am simțit un sentiment de bucurie, faptul că în sfârșit putem spune „Jos Ceaușescu!”, „Vrem libertate!”, „Români, veniți cu noi!”. Eram foarte mulți oameni, dar ne simțeam unii pe ceilalți foarte apropiați, foarte prietenoși, ne simțeam de parcă ne cunoșteam de când lumea. Cu aceste sentimente și senzații, de bucurie, am plecat cu coloana aceea de manifestanți prin oraș ca să strângem cât mai multe persoane care să ni se alăture…

„Fugiți, fugiți!”

La un moment dat cineva a început să strige „Fugiți, fugiți!” și fiecare a încercat să scape. Mie mi-au căzut cheile din buzunar și nu știam dacă să mă opresc să le iau, dar știam că fără ele nu aveam cum să intru în casă. M-am oprit, m-am întors după chei și în momentul acela am văzut un soldat cum lovea o bătrână cu patul puștii. În secundele acelea am avut așa un sentiment că nu sunt suficient de puternică, că stau pe loc, că de fapt nu mă mișc. Mi-a fost o frică cumplită. Fugeam și mă uitam după o poartă deschisă, într-o curte, unde să intru să mă ascund. Am ajuns pe strada Paris și la prima curte pe care am văzut-o deschisă m-am aruncat pe burtă în niște tufe de trandafiri care erau uscați.

Stăteam acolo și încercam să nu mi se audă nici măcar respirația, să pot să mă ascund cât mai bine. În timp ce stăteam acolo, au venit și alți oameni care se aruncau pe burtă în spațiul acela ca să nu fie arestați sau bătuți și la un moment dat, în prima fază ne speriam unii de ceilalți, dar după aceea, cum ne-am strâns prea mulți și nu mai încăpeam în locul acela, am intrat în scara acelei case cu două etaje, casă veche. Am stat acolo până la șase dimineața. Locatarii din acea casă ne-au auzit și la un moment dat au ieșit pe casa scării și au vrut să cheme miliția. Ne-am rugat foarte mult de ei să ne înțeleagă, că nu suntem hoți, că nu vrem să le facem nici un rău, doar ne ascundem ca să nu fim arestați. Oamenii au înțeles și ne-au lăsat până la urmă să stăm acolo. Țin minte că, în aceeași zi, m-am simțit foarte bine pentru ceea ce am făcut…”, a povestit Corina Untilă într-un interviu acordat în 2014.

Coincidență, pe 16 decembrie 1989, la Timișoara, în ziarul Drapelul Roșu, apărea un articol semnat de profesorul universitar Eugen Todoran, despre poetica eminesciană, cu titlul: „Așa poporul meu, în tine e puterea-ți…!”

16 decembrie 1989, Europa Liberă: E un început în tot sfârșitul

La 18 decembrie 1989, postul de radio Europa Liberă relata la rubrica „Actualitatea românească” despre revoluția de la Timișoara, conformmoldova.europalibera.org. Redăm un fragment din emisiunea de acum 30 de ani:

„Neculai Constantin Munteanu: E un început în tot sfârșitul. Timișoara e acum numele orașului românesc scris și pronunțat în toate limbile pământului. Timișorenii au ieșit în stradă pentru a le reaminti românilor și opiniei publice internaționale că e nevoie și în România de schimbările radicale care s-au produs în celelalte țări comuniste. La microfon Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Șerban Orescu.

Emil Hurezeanu: Dragi ascultători din România și din străinătate! Sunteți între timp la curent cu evenimentele dramatice care s-au desfășurat în ultimele două-trei zile la Timișoara îndeosebi. Spun la Timișoara îndeosebi pentru că informații despre care vom discuta în cursul acestei emisiuni vorbesc și despre evenimente asemănătoare – chiar dacă nu de proporțiile celor de la Timișoara – care ar fi avut loc la Arad și în alte orașe ale României.

Așadar, Timișoara, sâmbăta, 16 decembrie 1989. O manifestație de mari proporții, intervenții masive ale poliției, ale trupelor speciale ale Securității, ale Armatei. La început câteva sute de persoane, apoi mii și după unele informații chiar zeci de mii de persoane. Orașul Timișoara a fost practic blocat începând de sâmbăta, și apoi continuând cu a doua zi, ziua de duminică, când demonstrațiile au fost escaladate”.