22 decembrie ’89 – Fuga lui Ceaușescu și zeci de mii de oameni în stradă, sub tiruri de gloanțe

După mai puțin de opt ore de când Nicolae Ceaușescu era anunțat că mișcarea de stradă a fost reprimată și zona centrală a Capitalei a fost degajată de manifestanți, zeci de mii de muncitori de pe marile platforme industriale se îndreptau, în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, spre sediul Comitetului Central al PCR și Piața Universității, locul în care cu o zi înainte se tragea în manifestanți.

Oamenii, plecați de la ora 07, mergeau în coloane, din Militari, Pipera, de la Uzinele „23 August” și Republica, spre centru orașului, purtând steaguri fără stema Republicii Socialiste România. Barajele instalate pentru a împiedica accesul în Piața Universității și în Piața Palatului s-au dovedit inutile. Două ore mai târziu, Piața Universității era plină de demonstranți care cereau Armatei și Miliției să treacă de partea lor.

Cu puțin înainte de ora 10.00, Nicolae Ceaușescu, în sediul Comitetului Central al PCR, prezida ultima ședință, în care anunța că, din cauza situației extrem de grave, a preluat conducerea armatei și a instituit starea de necesitate în întreaga țară, care interzicea întrunirea în grupuri mai mari de cinci persoane. La acea oră, în centrul Bucureștiului se aflau sute de mii de oameni.

Manifestanții care au ocupat piața din fața Comitetului Central au forțat ușile masive ale clădirii și au escaladat balconul. Nicolae și Elena Ceaușescu s-au refugiat pe acoperișul clădirii, unde erau așteptați de un elicopter. După fuga dictatorului, manifestanții au ocupat atât Comitetul Central, cât și sediul televiziunii publice, în jurul orei 12.30, acesta fiind considerat momentul victoriei Revoluției.

Din seara zilei de 22 decembrie, starea de euforie generală a fost înlocuită de haos, odată cu atacarea cu focuri de armă a unor instituții publice de către indivizi necunoscuți, numiți generic „teroriști”.

În București, de la izbucnirea protestelor, s-au tras focuri de armă în Piața Universității, la sediul CC și la sediul Televiziunii, dar și în alte zone ale orașului. În acele zile erau frecvente informațiile privind atacuri asupra unor instituții importante. Psihoza creată a dus și la situații în care cei care aveau armă au deschis focul tocmai asupra celor veniți să-i ajute.

Medici de la Ambulanța București își amintesc evenimentele din decembrie 1989, în care nu mai exista coordonare, ci doar o fugă continuă la răniți și la spitale, fiind zile întregi în care nu au mai plecat acasă.

Medicul Alis Grasu: Se trăgea în ambulanțe. Scoteam răniții și ne ascundeam în stradă, până se oprea tirul de gloanțe

Alis Grasu, actualul manager al Serviciului de Ambulanță București – Ilfov, își amintește că, în 22 decembrie, multe mașini ale Salvării au fost duse în zonele de conflict. În drumul spre Comitetul Central, de unde trebuia să preia un pacient, a fost de două ori la un pas să fie lovită de gloanțe.

„Am cărat trei împușcați. Apoi, am fost trimisă spre Comitetul Central, unde fusese anunțat un caz. Salvarea mergea destul de ușor. Eram toți ușor crispați. La un viraj am scăpat pixul din mână. M-am aplecat să-l iau. În clipa aceea, un glonț a trecut prin parbriz, exact în locul în care aș fi fost dacă nu mă aplecam după pix. Ne-am tras sufletul, eu și șoferul, și am plecat mai departe”, povestește Alis Grasu.

La Comitetul Central o aștepta un pacient lovit grav în abdomen. „Lângă el era un militar solid și înalt. Păream pitică pe lângă el. M-a întrebat ce caut acolo. I-am spus: sunt medic. A strâmbat din nas neîncrezător. Nu am apucat să-i aduc mai multe dovezi. O rafală de gloanțe a străbătul culoarul rece. Pieptul i s-a umplut de sânge. M-am gândit că glonțul putea fi pentru mine și căpitanul mi-a salvat viața. De două ori într-o singură zi am fost salvată, în 22 decembrie 1989”, își amintește Alis Grasu.

Medicul l-a luat pe rănitul pentru care venise, ale cărui strigăte „erau cumplite”, iar trupul militarului a rămas pe hol, întrucât pentru morți erau trimise alte mașini.

Mai târziu, mulți șoferi de la Salvare aveau să primească arme cu glonț. „La un moment dat, am primit arme cu glonț de război, fără niciun act. Unul a descărcat arma în tavan, neștiind s-o folosescă. Apoi, în teren, grupuri de revoluționari înarmați opreau mașinile. Ne puneau să coborâm din salvare și verificau parafa, ca să se convingă că suntem medici. După ce ne opreau de vreo zece ori, ne cunoșteau toate turele”, spune medicul.

Alis Grasu își amintește că a fost în prima mașină de Salvare care a intrat în sediul Televiziunii, de unde a plecat cu un rănit, la un moment dat fiind nevoiți să iasă din ambulanță și să se ascundă în stradă.

„Nu mai așteptam comenzi, plecam aproape instantaneu spre zonele de conflict. Era nenorocire: camioane, mașini de RATB, toate blocau strada. (…) La Piața Dorobanți, am oprit, ne-am dat jos din mașină, cu rănit cu tot, și ne-am ascuns lângă ambulanță. Unii trăgeau în ambulanță, alții, în becul care lumina ambulanța. Soțul meu (medicul Cristian Grasu, n.r.), care era în altă ambulanță, mai bine poziționată, s-a târât pe burtă spre noi ca să ne scoată din tirurile de gloanțe. Ne-am adunat toți în salvarea în care era el și am dus rănitul la spital. Apoi am fost chemați la un alt rănit, dar când am ajuns acolo erau cinci-șase oameni”, povestește Alis Grasu momentele trăite în 22 decembrie 1989.

Medicul Lucian Bratu: Eram anunțați că s-a tras și sunt victime. Nu știam cine ne solicita, sunau la 961. Luam victimele și le duceam la spitalul cel mai apropiat

Lucia Bratu, acum director medical al Serviciului de Ambulanță București-Ilfov, povestește că în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 era ofițer de serviciu în fostul sediu al Direcției Sanitare de la Spitalul Colțea, iar dimineața a ieșit din gardă și a mers la Salvare.

„De la etaj (din Spitalul Colțea, n.r.) vedeam direct Piața Universității. Pe 21 decembrie a fost primul moment când s-a tras. Trăgeau cu trasoare care mergeau în sus. Nu eram obișnuiți cu acest sunet, era ceva ca un sfârâit. Trasoarele lansate de militari păreau că merg în sus, dar imediat au apărut și răniții”, își amintește medicul Lucian Bratu.

Solicitările la Salvare erau câteva zeci, iar pe străzi erau bălți de sânge pe care oamenii de la salubritate le spălau cu furtunul.

„Am aflat că există morți și l-am întrebat pe secretarul de partid pe sănătate, Purdel, ce facem, anunțăm că sunt morți, îi ducem la morgă, iar el a zis: «Lăsați, lăsați, nu e treaba voastră». Pe noi nu ne-a lăsat să intervenim la morți. Salvarea mergea la cazurile solicitate. Eram atât de mulți la Salvare că ne călcam pe picioare. Solicitările erau câteva zeci, nu ca acum, 1.200 pe zi. Sunau cam așa: «Veniți că în strada cutare s-a tras și sunt două victime». Nu știam cine ne solicita. Sunau la 961. Luam victimele și le duceam la spitalul cel mai apropiat”, povestește medicul.

Bratu mai spune că, în absența unor ordine, cei de la Salvare s-au organizat singuri: „De fapt, noi ne-am organizat din inerție, așa cum eram obișnuiți. Factorii de conducere erau paralizați să nu facă ceva și să atragă asupra lor ura mulțimii dezlănțuite. Inclusiv Miliția era inexistentă. Toți care fuseseră «instrumente», acum stăteau”.

Medicul spune că a stat cam o săptămână în Salvare, dar, pentru că erau foarte mulți, directorul îi mai trimitea acasă.

„Prima noapte, în 21 spre 22 decembrie, a rămas și primul secretar de partid, care abia fusese investit de două zile și zicea că trebuie să-și continue funcția. Un moment delicat a fost cu o colegă. Avea un soț «uslaș» (membru al Unității Speciale de Luptă Antiteroristă, n.r.). Era foarte speriată. Niște bărbați au venit s-o ia. S-a ascuns în WC de frică atunci când a aflat că este căutată. Dar femeile de serviciu au predat-o. În rest, nu am simțit presiuni extraordinare”, mai spune medicul Bratu.

Medicul Lucia Oană: A trecut un elicopter și s-au aruncat bilețele pe care scria „Nu vă agitați”, „Este înscenare”, „Nu vă lăsați manipulați”, „Vin străinii și ne iau țara”. O femeie s-a aplecat și le-a luat. Imediat a apărut un echipaj al Miliției, care i-a luat bilețelele, apoi a plecat

Medicul coordonator Lucia Oană povestește că în 21 decembrie 1989 mergea de la un pacient spre sediul Salvării și vedea cum oamenii plecau din piață, de la Comitetul Central. Atunci s-a gândit că lucrurile s-au liniștit, însă când a ajuns la dispecerat a aflat că oamenii se regrupează și nimeni nu s-a mai gândit să plece acasă în zilele următoare.

„Începuse agitația. De la dispecerat, medicul care era la coordonare striga către echipaje să meargă la Comitetul Central, unde începuse bătaia”, își amintește Lucia Oană.

Ce a urmat i-a făcut pe cei de la Salvare să rămână în post. „A trecut un elicopter și s-au aruncat niște bilețele. O femeie s-a aplecat și le-a luat. Imediat a apărut un echipaj al Miliției. I-au luat bilețelele, apoi au plecat. Dar elicopterul a reapărut și au fost aruncate alte hârtii. Pe bilete scria «Nu vă agitați», «Este înscenare», «Nu vă lăsați manipulați», «Vin străinii și ne iau țara». Din acel moment, nimeni nu s-a mai gândit să plece acasă”, povestește medicul.

Lucia Oană spune că cei de la Salvare ascultau radioul, stăteau cu lumina stinsă, pentru că așa li se cerea, și erau anunțați că se furau salvări.

„Ne-au dat o parolă ca să putem intra în dispecerat, ca să nu vină teroriștii și să ne ia telefoanele. Totodată, am fost anunțați că s-au furat salvări. Eram în panică, nu aveam cum să aflăm unde au ajuns mașinile noastre. Pentru că am rămas aici, un medic a plecat și a cumpărat un salam de vară, cu soia, și pâine. Mi s-a părut cel mai bun salam pe care l-am mâncat vreodată”, mai spune medicul.

Timp de câteva zile, străzile din București, dar și din multe orașe din țară au fost patrulate de militari și voluntari, iar schimburile de focuri cu „teroriștii” au făcut victime.

Potrivit statisticilor oficiale, la Revoluție, 1.142 de persoane și-au pierdut viața, 3.138 au fost rănite, iar 760 de oameni au fost reținuți.

Războiul de stradă cu inamici a căror identitate rămâne și astăzi, cel puțin în parte, necunoscută s-a încheiat în 25 decembrie 1989, când Nicolae și Elena Ceaușescu, prinși la Târgoviște, au fost executați în urma unui proces sumar, judecat de un tribunal militar.

Soții Ceaușescu au fost acuzați de genocid și de subminarea puterii de stat, întrucât au determinat, în decursul vremii, moartea a 60.000 de persoane, au organizat acțiuni armate împotriva poporului român și a puterii de stat, au distrus bunuri obștești și au încercat să fugă din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuși la bănci din străinătate. Aceste acuzații formulate de completul de judecată au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârșite împotriva poporului român. Sentința a fost executată în 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Târgoviște.

Ulterior, a fost pusă în discuție legalitatea tribunalului care i-a condamnat și executat pe Nicolae și Elena Ceaușescu, în ziua de Crăciun a anului 1989. Dosarul soților Ceaușescu a dispărut imediat după redactarea sentinței, în perioada ianuarie-februarie 1990, iar judecătorul care i-a condamnat, colonelul de justiție Gică Popa, s-a sinucis la 1 martie 1990.