24 de ani de la izbucnirea Revoluției la Timișoara. „Am fost atacați cu lopeți, cu cozi de târnăcoape. Loveau cu disperare, iar noi eram cu mâinile goale”

La 24 de ani de la Revoluția începută la Timișoara, câțiva participanți își amintesc, cu oarecare nostalgie, de mobilizarea de atunci, de solidaritate, dar și de bătăile îndurate la Miliție sau în penitenciar și, deși nu toate „gândurile curate” s-au împlinit, sunt împăcați că au câștigat libertate.

În urmă cu 24 de ani, în 15 decembrie, la Timișoara, câteva sute de enoriași ai pastorului reformat Laszlo Tokes au aprins lumânări și s-au rugat în centrul orașului pentru ca acesta să nu fie evacuat și mutat în alt oraș, conform unei hotărâri judecătorești. Pastorul făcuse recent comentarii critice la adresa regimului Ceaușescu în mass-media internațională.

În 16 decembrie, sute de timișoreni s-au adunat din nou în centrul Timișoarei, unde au scandat lozinci împotriva regimului Ceaușescu. Ulterior, acestora li s-au alăturat alți protestatari, cauza inițială a manifestării trecând în plan secund. Oamenii au manifestat toată noaptea, atât în centrul orașului, cât și în complexul studențesc, iar la un moment dat au încercat să incendieze clădirea în care își avea sediul Comitetul Județean al PCR.

Forțele de ordine au intervenit împotriva manifestanților, folosind gaze lacrimogene și lovindu-i cu bastoane de cauciuc. Mulți manifestanți au fost arestați, iar străzile orașulului arătau ca după război: vitrine sparte, magazine devastate, poze cu Nicolae și Elena Ceaușescu rupte.

Revoluționarii de la Timișoara, atacați cu lopeți și târnăcoape, au rupt garduri pentru a se apăra

Timișoreanul Virgil Hosu își amintește că în 16 decembrie 1989 a ieșit în stradă îndemnat de un vecin, după ce se întorsese de la serviciu.

„Am ieșit în stradă în 16 decembrie 1989 după orele de serviciu. Lucram la Centrala Electrică de Termoficare, iar după orele de serviciu m-am întâlnit cu un vecin al meu, în apropierea blocului unde locuiam, în Zona Soarelui, și am auzit de ceea ce se întâmplase înainte cu o zi acolo, în Piața Maria. Vecinul mi-a spus: «Dom’le, se încearcă ceva acolo». El, fiind maghiar, mi-a spus să mergem și noi să vedem ce se întâmplă. Am mai luat cu noi un vecin și în jurul orei 15.00 am plecat spre Piața Maria. Nu am ajuns în această piață, ci în apropiere, unde am zărit un grup de 20-30 de persoane. Cu toții veneau spre centru. Ne-am alăturat lor, am venit spre Primărie cu toții, am discutat din nou despre ceea ce se întâmplase în Piața Maria. Acestui grup i s-au alăturat tineri, a tot venit lume și strigam cu toții «Jos comunismul». În aproximativ o oră, în grup deja eram aproape o sută de persoane”, rememorează Hosu.

Mediafax Foto//Lucian Puiu

Grupul de revoluționari din care făcea parte și Hosu a încercat, în zadar, să intre cu forța în Primăria Timișoara.

„Tot strigând lozinci, am încercat să intrăm în Primărie. Am văzut atunci că sunt aproximativ 30 de persoane care făceau parte din Miliția Română și care au urmărit grupul din care făceam parte și eu. La un moment dat, ne-am trezit înconjurați de milițieni care erau însoțiți de câini și care au blocat intrarea. Când am crezut noi că suntem suficient de mulți, am vrut să forțăm intrarea. În acel moment ne-au atacat atât cu bastoane, cât și cu câini. Și aveau și scuturi de plastic. S-a scandat împotriva Miliției. Asta a fost în jurul orei 16.30. Ei au încercat să ne despartă, dar noi am fugit și ne-am regrupat. Ne-am împărțit în câteva grupuri și am luat-o, eu și încă 15-20 de persoane, pe Calea Buziașului, cu intenția de a scoate lumea în stradă, să ni se alăture. Ne-am încurajat unii pe ceilalți”, spune revoluționarul.

De pe Calea Buziașului a străbătut aproape jumătate de oraș și a ajuns în zona Gării de Nord, unde, alături de alți revoluționari, a luptat. La propriu.

„Între noi au fost infiltrați, în mod cert, ofițeri acoperiți. Eram urmăriți pas cu pas, am fost urmăriți de mașini cu numere mici. De altfel, pe una am și atacat-o, am încercat să o și răsturnăm, asta la ieșirea de sub pasajul de la Gara de Nord. Am fost atacați cu lopeți, cu cozi de târnăcoape. Loveau cu disperare, iar noi eram cu mâinile goale. Ne-am apărat cum am putut, am luat țevi din garduri și ne-am apărat. Cei care au căzut în această luptă au fost băgați în dube și duși în penitenciar”, povestește Hosu.

În tot acest timp, soția și fiica lui Virgil Hosu au rămas acasă și nu mai știau nimic despre el. Între timp, cei doi vecini cu care el pornise spre centrul orașului au reușit să fugă chiar înainte de a fi urcați în dubele Miliției. Au ocolit întreg orașul, au luat-o prin cartierele mărginașe și au ajuns acasă după o zi și jumătate.

În noaptea de 16 spre 17 decembrie, Hosu a fost arestat, bătut și obligat să dea declarații. Nu știa dacă va mai scăpa.

Pe Virgil Hosu, ziua de 17 decembrie l-a găsit în Penitenciarul „Popa Șapcă”.

„Prima dată s-a tras în 17 decembrie 1989. Eram închis, arestat în Penitenciarul din Timișoara. M-au arestat în acea noapte, de 16 spre 17 decembrie 1989, la ora 3.30, la ieșire din Piața Dacia. Atunci au fost arestate aproape 800 de persoane. Printre aceste persoane mă aflam și eu. La penitenciar am fost bătuți pentru a spune ce am căutat acolo, de ce am ieșit pe străzi să demonstrăm. Ne-au luat unul câte unul și am fost judecați începând din 17 decembrie. Chiar în 18 decembrie, împlinisem 26 de ani, iar eu eram judecat și aveam o fată acasă. Sigur, am crezut că nu o să îmi mai văd copilul. Soția nu a mai știut nimic despre mine”, povestește emoționat revoluționarul.

De la petrecerea la care ar fi trebuit să meargă cu iubita, timișoreanul Călin Vasi a ajuns printre revoluționari

Pentru Călin Vasi, pe atunci în vârstă de 31 de ani, 16 decembrie era ziua în care urma să participe la o petrecere, alături de iubita sa de la acea vreme. Însă petrecerea s-a ținut, în final, în stradă, acolo unde erau deja mii de revoluționari.

„Era 16 decembrie 1989, în jurul orei 16.00. Mama mea, venind de la serviciu, a văzut că e lume adunată în Piața Maria. Mi-a zis ce a văzut. Eu trebuia să merg în ziua aceea la o petrecere și m-am dus să îmi iau iubita vremii respective de undeva de lângă Spitalul Județean. Deja nu mai circulau tramvaiele. Am ajuns într-un final la iubita mea, iar la un moment dat s-a auzit gălăgie mare, se striga. Ea credea că vine lume de la stadion, care se află aproape, eu îi explicam că nu avem nici nocturnă și se terminase și campionatul”, povestește el.

Vasi își amintește că și-a luat iubita de mână și împreună s-au alăturat unui grup de protestatari. S-a despărțit de ea abia în momentul arestului, fără să știe dacă urma să o mai vadă vreodată.

„Am ieșit să vedem ce se întâmplă, așa am văzut lume care venea dinspre Calea Girocului. Am plecat direct cu ei, prin Complexul Studențesc, unde în încercarea de a-i scoate pe studenți a sosit o mașină de pompieri. A încercat să împrăștie lumea, cu jet de apă. A fost un tip foarte drăguț de la transportul în comun care se băga cu autobuzul în fața mașinii de pompieri”, își amintește Călin Vasi.

După ce a stat o vreme în Complexul Studențesc, alături de camarazii săi, și după ce au reușit să scoată studenții din cămine, a pornit spre Catedrală.

„La Catedrală, noaptea, lumea cerea să se tragă clopotele, după modelul polonez. Noi știam că acolo biserica a fost alături de populație, dar la noi nu s-a întâmplat nimic”, spune, dezamăgit, Vasi.

Între timp, oamenii au înconjurat căile de acces spre Catedrală, iar cei care ieșeau după acest cordon uman erau prinși și arestați de Miliție. Asta i s-a întâmplat și lui Vasi: a fost urcat într-o dubă, iar iubita sa, care în tot acest timp îl ținea strâns de mână, a fost urcată într-o altă dubă. Dacă Vasi a ajuns în penitenciar, iubita lui a fost dusă în depoul de tramvaie.

„Ajunși în penitenciar, am fost interogați și bătuți. Tot acolo am aflat că un ofițer a început să tragă în Piața Libertății. Acolo au fost primele focuri de armă”, spune Vasi.

Mediafax Foto//Remus Badea

Venit la Timișoara cu gândul la studenție, Silviu Manea a ajuns să ia parte la Revoluție

Tot în 16 decembrie 1989, a ajuns la Timișoara Silviu Manea, care atunci avea 18 ani. Pe atunci locuia în Caraș-Severin și venise la Timișoara să se pregătească pentru admiterea la facultate, cu ajutorul unui profesor.

„Nu locuiam pe atunci în Timișoara, sunt din Caraș-Severin, din Oțelu Roșu. Venisem la pregătire pentru facultate în Timișoara. Locuiam la rude, în apropierea stadionului de fotbal, lângă Complexul Studențesc. Am ajuns la Timișoara în 16 decembrie 1989. Venisem cu trenul și am văzut eu ceva agitație, din tramvai, în fața casei lui Laszlo Tokes. Ajuns la rude, mi s-a atras atenția să nu cumva să mă duc acolo. Gazdele mele urmau să plece undeva la țară. Eu am rămas singur acasă a doua zi”, își amintește Manea.

În aceeași noapte, 16 spre 17 decembrie, pastorul Tokes a fost transportat cu o dubă spre județul Sălaj.

În dimineața de 17 decembrie, manifestanții au ieșit din nou în stradă, scandând: „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”, „Nu vă fie frică!”. Demonstranții au intrat în sediul Comitetului Județean și au aruncat pe geam documente ale partidului, broșuri de propagandă și alte simboluri ale dictaturii comuniste.

Concomitent, blindate ale Armatei și coloane de militari au început să străbată străzile Timișoarei pentru a restabili ordinea. De asemenea, prin ordinul lui Ceaușescu, la Timișoara au mers mai mulți generali și ofițeri din Armată, între care Victor Athanasie Stănculescu, Mihai Chițac. Mai mult, Ceaușescu a convocat, la București, o ședință extraordinară a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, în care a dat ordin ca militarii să primească armament și să se tragă. În seara zilei de 17 decembrie, la Timișoara s-a tras, iar camioanele au blocat intrările în oraș, în timp ce elicoptere patrulau zona.

Silviu Manea nu a avut nicio intenție să meargă alături de protestatari, cu atât mai puțin să ajungă în zona centrală. A fost nevoit, însă, în 17 decembrie, deoarece profesorul care îl medita locuia foarte aprope de Piața Operei. Pe drumul spre dascăl, Silviu Manea a întâlnit o… fanfară.

„Am ajuns în zona centrală a orașului și la un moment dat am auzit fanfară. Ieșise să cânte și să mărșăluiască, să arate că Armata conduce. Era doar o intimidare. Mi-am continuat drumul spre locuința profesorului, iar când am terminat orele de pregătire, pe la prânz, am avut intenția să mă întorc acasă, la rude. Am ales un traseu care trecea prin fața actualei Prefecturi, unde atunci era Comitetul Județean de Partid”, spune Manea.

Ajuns în fața acestei instituții, a observat forțele de ordine care așteptau ascunse după clădire eventuale grupuri de protestatari. Manea a fugit spre revoluționari pentru a-i anunța ce îi așteaptă, dar, odată ajuns printre ei și cuprins de euforia momentului, a intrat în sediul fostului Comitet Județean de Partid.

„Când am ajuns în dreptul Prefecturii am fost întâmpinați cu apă și spumă. Am cântat acolo «Deșteaptă-te, române». Protestatarii au încercat să rupă cordoanele, unii dintre ei au dat foc unor mașini de pompieri. La un moment dat, am reușit să intru, cu un grup de oameni, în Prefectură. Recunosc că, odată intrat, am reușit să sparg niște tablouri de-ale lui Ceaușescu, niște tablouri cu lozinci. Nu am dat foc la nimic. Câțiva colegi au urcat pe clădire să dea jos steagul cu stema. Înăuntru era plin de haine de gărzi patriotice. Au lăsat hainele în clădire și s-au alăturat protestatarilor, cel mai probabil”, își amintește revoluționarul.

La ieșire, a fost oprit de ofițerii care legaseră cu sfori ușile de la intrarea în clădire. Manea a reușit să răzbească printre ei, însă a fost bătut și rănit.

„În momentul în care am ieșit, ușa era legată cu niște sfori. Forțele de ordine veneau din toate părțile. Am încercat să fug din fața Prefecturii, printre baionetele lor, o baionetă a fost la câțiva milimetri să îmi străpungă coloana vertebrală. Nu am mai avut unde să fug și m-au prins chiar în fața Prefecturii. Prima dată ne-au dus, pe mine și alți câțiva oameni, la o unitate militară, apoi ne-au dus în arestul Miliției, apoi la penitenciar. Am fost bătut crunt la sediul Miliției. Pe lângă faptul că eram plin de sânge în spate, cum m-a rănit baioneta, am mai fost și plin de vânătăi pe tot corpul. Când am ajuns la penitenciar, acolo mi-au făcut o injecție pentru a nu mi se infecta rana. Atât. Nu am fost pansat”, spune Manea.

În 18 decembrie 1989 s-a declarat stare de necesitate la Timișoara. În aceeași zi, un grup de tineri a desfășurat tricolorul fără stemă pe scările Catedralei din Timișoara, apoi a început să cânte „Deșteaptă-te române”, interzis din 1947.

Intervenția forțelor de ordine nu s-a lăsat așteptată, acestea începând să tragă în plin. Câteva zeci de tineri au murit atunci, alții au fost răniți, iar câțiva au reușit să fugă. În noaptea de 18 spre 19 decembrie, cadavrele au fost ridicate, în taină, de la morga spitalului din Timișoara, încărcate într-o mașina frigorifică și transportate la București, fiind incinerate la crematoriul Cenușa.

În 20 decembrie, centrul Timișoarei a fost ocupat de sute de mii de persoane, majoritatea muncitori din fabrici, care au scandat: „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”. La Timișoara au ajuns și muncitori de la fabrici din Oltenia, care s-au alăturat protestatarilor.

Tot în 20 decembrie, revoluționarii au declarat Timișoara „primul oraș liber de comunism” din România. Acesta a fost și data în care toți cei arestați în zilele precedente au fost eliberați din Penitenciarul „Popa Șapcă”.

Printre aceștia, s-a aflat și Virgil Hosu, care, la ieșirea din penitenciar, nu știa dacă urmează să fie eliberat sau executat. Oricum ar fi fost, avea un gând de mulțumire știind că a luptat pentru libertate.

„Când am ieșit din penitenciar, ne-au scos încolonați pe platoul din fața penitenciarului și am crezut că urmează să fim executați pentru că toți cei dinăuntru erau înarmați, aveau pistoale automate la ei. După ce ne-au aliniat, au intrat, după 20-30 de minute, camioane ale Armatei și ne-au împărțit pe grupuri și ne-au urcat în camioane. Nu am știut destinația. Mașina în care am fost eu a oprit pe o stradă din Piața Unirii. Șoferul a strigat la noi «Săriți jos». Când am auzit aceste cuvinte, ne-am gândit din nou că urmează să ne execute. Sigur, când s-a oprit mașina, am sărit”, își amintește Hosu.

El spune că a urmat o perioadă de confuzie generală și, deși primul gând a fost la familie, a preferat să se alăture grupului de protestatari din fața Operei. La fel s-a întâmplat și în zilele următoare.

În 20 decembrie 1989, și Silviu Manea a fost eliberat din penitenciar și s-a întors de unde plecase – la sediul Comitetului Județean de Partid. El își amintește că acolo era lume multă, iar unii dintre oameni țineau discursuri de la balconul instituției. În 22 decembrie 1989, Manea se afla din nou în rândul camarazilor săi de luptă, însă de această dată în fața Operei, acolo unde s-a sărbătorit victoria.

Tot în fața Operei a mers și Călin Vasi, eliberat și el în 20 decembrie. Acolo, el și-a reîntâlnit iubita care fusese, de asemenea, eliberată.

După evenimentele de la Timișoara, Ceaușescu a decis să se adreseze populației pentru a anunța creșteri ale pensiilor și alocațiilor, iar în 21 decembrie, la București, în fața sediului CC al PCR s-au adunat mulțimi ținând în mâini tablouri ale lui Nicolae Ceaușescu și ale Elenei Ceaușescu. Printre urale și scandări însă s-au făcut tot mai puternic auzite huiduieli și fluierături, iar transmisia în direct a fost întreruptă de către Televiziunea Română. Oameni din mulțime au strigat atunci „Timișoara, Timișoara!”, „Traiască Timișoara!”, „Jos Ceaușescu!”.

Astfel, Revoluția începută la Timișoara a continuat în Capitală, dar și în alte orașe precum Arad, Sibiu, Târgu Mureș, Brașov, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Buzău.

La 24 de ani de la Revoluție, regrete, dar și mulțumirea faptului că au luptat pentru libertate

La Timișoara, potrivit reprezentanților Asociației „Memorialul Revoluției” au murit aproximativ o sută de persoane. Conform acestora, au fost 73 de morți și 296 de răniți în perioada 16-22 decembrie 1989, iar după 22 decembrie, 20 de morți și 77 răniți.

La 24 de ani de la Revoluție, timișoreanul Virgil Hosu are un singur regret – acela că „nu toate gândurile curate de atunci s-au împlinit”, dar este bucuros că „avem libertate”. Și o spune cu un zâmbet în care se vede nostalgia pentru acele vremuri de luptă pe străzile din Timișoara.

„Nu toate gândurile curate pe care le-am avut atunci s-au împlinit. Avem libertate, trebuie să știm să o prețuim. Orice lipsuri am avea, libertatea e cea mai scumpă pentru un popor, pentru o nație”, crede Virgil Hosu.

Acum, Virgil Hosu lucrează la aceeași instituție, doar că la alt departament, iar anul acesta a împlinit 30 de ani de când este angajatul actualului Colterm, societatea de termoficare a Timișoarei.

Și Silviu Manea, studentul aspirant din vremea Revoluției, a revenit la Timișoara. A absolvit Facultatea de Construcții, apoi și-a întemeiat o familie aici, în orașul pe care îl iubește.

Pentru Călin Vasi și iubita sa de atunci, dragosta nu a rezistat în fața timpului. Femeia a plecat în Canada, la începutul anilor ’90, dar bărbatul a rămas la Timișoara și spune că acum este împlinit pentru că și-a câștigat libertatea.