Ambasadorul Franței, Philippe Gustin: Aderarea României la Schengen a devenit un cartof fierbinte pentru toate țările

Ambasadorul Franței, Philippe Gustin, a declarat, în interviul acordat MEDIAFAX, că aderarea României la Schengen a devenit un subiect politic și un cartof fierbinte de care fiecare țară UE încearcă să scape, iar Bucureștiul nu poate face nimic în cazul statelor care leagă acest dosar de MCV.

Schengen este „un subiect tehnic la bază, care a devenit unul politic”. „Un subiect de politică internă în România, pentru că e un subiect de conflict între oamenii politici, care toți vor să reușească intrarea în Schengen, e deja poveste veche, și, în al doilea rând, e un subiect de politică în diferite țări europene”, a declarat Philippe Gustin, reamintind că nu există nicio legătură între Schengen și chestiunea imigrației și a romilor.

„România nu e în Schengen și romii sunt peste tot în Europa, iar Marea Britanie nu e în Schengen și are romi. E simplu, legătura dintre Schengen și migrație e o legătură falsă”, a punctat Gustin.

Ambasadorul francez consideră că anul acesta lucrurile pot evolua, întrucât nu va mai exista un context electoral.

„Sunt etape, mai întâi în primăvară, apoi la începutul verii și vom vedea la acel moment, și, pentru că nu vom mai fi în contextul unor alegeri politice, lucrurile pot evolua”, a spus Philippe Gustin.

Diplomatul a subliniat că Schengen a devenit „un cartof fierbinte” de care încearcă toți să scape. „Azi e vina Olandei, mâine va fi vina Germaniei, apoi a Franței. Niciodată nu a existat un consens. Ori un răspuns pozitiv pe Schengen va veni în momentul unui consens, când toate țările vor fi de acord. Trebuie găsit acest consens, și cooperăm cu România, cu alte țări pentru a ajunge la el cât mai curând posibil”, a declarat Gustin.

Referitor la legătura dintre Schengen și MCV, ambasadorul Franței susține că România nu se poate opune statelor care leagă cele două dosare.

„Nu e nicio relație juridică între MCV și Schengen, dar statul de drept, corupția sunt elemente care influențează decizia anumitor țări. Nu puteți spune, spre exemplu, referitor la Schengen, se ridică controlul la graniță – asta nu înseamnă că nu va mai exista control la vamă – și dacă aceste controale nu sunt făcute într-o mod corect, dacă cu 100 de euro se pot ascunde lucruri, e îngrijorător pentru securitatea spațiului Schengen. Nu există legătură juridică, e adevărat, dar nu puteți împiedica țările care decid asta, să spună: ‘dacă această țară nu a îndeplinit toate criteriile statului de drept cuprinse în MCV, îmi fac griji pentru mâine’. E un lucru normal și nu privește doar România. Privește și celelalte țări, și privește, vorbind despre cei care se opun, și țările care își pun astfel de întrebări după lectura raportului MCV”, a precizat Philippe Gustin.

În ceea ce privește MCV, ambasadorul spune că raportul din 22 ianuarie arată că sunt elemente „care merg pe calea cea bună”.

Prezentăm integral interviul acordat de Philippe Gustin agenției MEDIAFAX:

Reporter: Acest interviu are loc la puțin timp după prezentarea raportului MCV pentru România și Bulgaria și, după cum știți, în acest raport sunt criticate modificările aduse de deputați la Codul penal. Cum apreciați acest raport?

Philippe Gustin: Eu prefer, de obicei, să văd partea plină și nu cea goală a paharului. Știu că jurnaliștii preferă întotdeauna să vorbească despre lucruri care nu funcționează. Dar eu prefer să fiu pozitiv. Și acest raport MCV arată că sunt elemente care merg pe calea cea bună. Asta rețin eu din raport. Asta e cel mai important. Restul, ei bine, și în România dar și în alte părți, în Bulgaria, există necesitatea de a face progrese. Însă toate țările trebuie să facă progrese. Ați citit, fără îndoială, raportul Comisiei (raportul privind combaterea corupției în UE – n.r.). Toate țările trebuie, permanent, să-și adapteze legile, să-și dezvolte statul de drept pentru a răspunde astfel diferitelor evoluții, precum cibercriminalitatea, astfel că eu sunt mai degrabă optimist și rețin din acest raport aspectele pozitive.

Rep.: V-ați întâlnit totuși cu conducerea CSM după acele modificări la Codul penal. De ce?

P.G.: Am fost invitat. În general, când sunt invitat, fiind o persoană bine crescută, accept invitația. M-am dus la această întâlnire cu noul președinte și cu noul vicepreședinte ai CSM, am vorbit despre o mulțime de subiecte, dar nu vă voi spune care au fost acestea. Pentru că în fiecare zi mă întâlnesc cu oficiali ai instituțiilor române și nu pot spune ce îmi spun și ce le spun eu. Am văzut că ceilați colegi (ambasadori – n.r.) au făcut declarații după, eu nu fac. Dar altfel, am avut o întrevedere foarte interesantă.

Rep.: E doar o coincidență faptul că în același timp mai mulți ambasadori s-au întâlnit cu reprezentanții CSM?

P.G.: Și ei au fost invitați ca și mine, cred. Vă reamintesc că CSM și-a ales un nou președinte, o nouă conducere. Acest nou președinte, noua conducere au dorit să invite câțiva ambasadori. În cazul meu, nu eu am cerut întrevederea, ci ei m-au invitat. Am răspuns favorabil acestei invitații.

Rep.: Dar modificările la Codul penal cum vi s-au părut?

P.G.: Vedeți, sunt lucruri care s-au petrecut la sfârșitul lunii decembrie. Am impresia că lucrurile sunt pe cale să se echilibreze. Până la urmă, fiecare instituție trebuie să-și joace propriul rol. Parlamentul trebuie să-și joace rolul său, CSM trebuie să-și joace rolul său, Curtea Constituțională, Guvernul, președintele. Acesta este statul de drept, este o constelație de instituții, de organisme care trebuie, fiecare, să-și joace propriul rol, pentru a evita ca o instituție sau o persoană sau o structură să ia decizii care nu sunt conforme statului de drept. Cred că în acest caz a funcționat.

Rep.: Predecesorul dumneavoastră spunea că firmele franceze au diverse nemulțumiri…

P.G.: Nu predecesorul meu a spus, ci eu. Am spus în mai multe rânduri. Am explicat mai multe lucruri pentru că prezența economică franceză în România este foarte puternică. Avem multe firme mari care au devenit companii românești foarte mari: Dacia, GDF-Suez, Sanofi, BRD. Aceste firme mari care s-au instalat aici au o singură preocupare, și repet asta tot timpul, stabilitatea instituțiilor. Plus stabilitatea legislativă, reglementările. Nu trebuie schimbate regulile. Regulile privind investițiile, regulile din domeniul dreptului social, regulile din domeniul dreptului fiscal. Companiile au nevoie de această stabilitate.

Rep.: Mă refeream la mita care le-ar fi cerută.

P.G.: Unor firme li s-a întâmplat, dar vreau să mă refer la raportul Comisiei. Din nefericire, este cazul în toate țările europene și, din nefericire, mai mult în Europa de Sud decât în Europa de Nord. Cred că discursul marilor firme este mult mai simplu în raport cu cineva corupt. Marile firme spun: «deținem controlul, avem controlul intern, extern, nu putem face astfel de lucruri». Cred că marile firme se descurcă destul de bine. Problema este la micile firme. Micile companii, cu o persoană, două, care se instalează în România, în provincie. În general, este vorba și de această birocrație pe care o vedem, de această corupție. Că tot m-ați întrebat ce am spus la CSM. Ce este important este continuarea luptei împotriva corupției, care este subiectul principal al știrilor, cu miniștri, parlamentari care sunt urmăriți și condamnați la închisoare. E foarte bine. Trebuie continuat, normal. Dar, adevărata miză astăzi este corupția la toate nivelurile. Corupția, spre exemplu, în cazul obținerii unei diplome la universitate, corupția în spitale, în sănătate, aceasta nu este percepută. Citiți bine raportul Comisiei. Este foarte interesant. Europenii sunt întrebați asupra percepției referitoare la corupție. Este țara lor coruptă sau nu? Sunt elitele corupte sau nu? Viața de zi cu zi e coruptă sau nu? Și aici este diferența. Adică trebuie să se pună capăt corupției, în România dar și nu numai în România. Ați văzut în raport că din nefericire e vorba și de Franța, de toate țările UE. Trebuie ca domnul și doamna X, dumneavoastră, eu, studenții, nimeni să nu accepte ideea de a plăti pentru a obține ceva. Este o problemă de mentalitate, fără îndoială că este mult mai ușor a spune decât a face, dar împotriva acestei corupții trebuie luptat în prezent. Repet, nu este vorba doar de România.

Rep.: Și ați transmis acest mesaj în discuțiile cu autoritățile?

P.G.: O fac de fiecare dată. De fiecare dată, pentru că sunt informat de firmele mici de aici de dificultățile pe care le au pentru a obține, de exemplu, o autorizație de construire. E un amestec de corupție, de birocrație, de accelerare a dosarelor. Acestea sunt elementele. Și nu cred că cei care fac asta sunt complet conștienți de corupție. Pentru că este un obicei. E în România, e în alte țări europene, dar trebuie schimbată această mentalitate. Acesta este lucrul cel mai dificil. De fiecare dată când am avut ocazia să intervin pe lângă autoritățile locale, pe lângă guvern, am avut același discurs.

Rep.: Vi se pare să s-au îmbunătățit lucrurile de când sunteți aici sau nu?

P.G.: Nu știu dacă de când sunt aici. Probabil că nu. Dar știu, în orice caz, că sunt progrese în România. Actele de corupție ale personalităților importante sunt pedepsite. Există un sentiment că nimeni nu este scutit de pedeapsă. Este ceva care schimbă complet viziunea asupra lucrurilor. Dacă exemplele nu vin de sus, cum vreți să combateți și să acceptați o schimbare de mentalitate? Trebuie să continuați și, de când sunt aici, numărul personalităților care au fost condamnate și închise a crescut cu adevărat în ultimul timp. Iar raportul MCV remarcă acest lucru, spune că DNA, ANI și-au făcut treaba într-o manieră foarte corectă. Și cred că este o bună evoluție, dar trebuie mers și mai departe pentru a fi atacată corupția cotidiană, mica corupție care există în această țară, dar și în alte țări. Nu e o caracteristică românească. E mai degrabă o caracteristică a țărilor din sudul Europei.

Rep.: Ca să încheiem acest subiect, puteți da câteva sfaturi? Mai ales că ați fost și prefect.

P.G.: Da. Aveți dreptate, este un subiect care necesită din partea instituțiilor statului un control, un control al legalității, ce fac autoritățile locale etc. Și apoi un control bugetar. Priviți cazul Franței. Controlul făcut, în special de Curtea de Conturi, Curtea Regională de Conturi, nu vizează în general decât 4-5% din acțiuni. Nu mai mult. Dar țintite bine: lucrările publice, marile proiecte de infrastructură și se ajunge prin acest control la schimbarea obiceiurilor. Și acest mecanism de control, care există și în România, trebuie dezvoltat de o manieră mult mai țintită. În discuții, inclusiv cu miniștri însărcinați cu această chestiune, am spus că ideea nu este de a controla totul, pentru că nu e posibil, ci de a controla lucruri sensibile, într-un mod aleatoriu, să fie o surpriză. Acesta e controlul. O zi verificăm asta, mâine controlăm asta, poimâine asta și într-un mod puțin difuz. Dacă vreți să controlați totul, veți bloca totul. Veți bloca sistemul. Și ceea ce se întâmplă, din nefericire, uneori în România este că totul se oprește. În proiecte, mai ales de infrastructură, se oprește, se blochează totul și asta nu e bine. Merg mai bine controalele aleatorii, bine țintite, decât controale generalizate care, în cele din urmă, riscă să blocheze sistemul. Și mai ales trebuie formați tinerii, funcționarii publici să înțeleagă schimbările de mentalitate. E o acțiune de lungă durată, dar care e pasionantă.

Rep.: Pentru asta ar trebui să fie voință politică, nu?

P.G. (oftând): Da, e nevoie de voință politică, da, da, dar cred că voința politică poate fi dublată de o voință a cetățenilor. Când vă spuneam că trebuie umblat la mica corupție, vă ziceam că studenții trebuie să nu mai accepte ideea de a plăti pentru diplome. Vă dați seama că atunci când plătesc pentru o diplomă au un interes, le e teamă că nu reușesc la examen, pentru că e mult mai ușor să plătești decât să muncești, să pregătești o diplomă. Există întotdeauna corupți dar și actori care pot avea un beneficiu.Vedeți, este nevoie de o schimbare a mentalității. Dacă totul ar fi reglat, organizat, nu ar mai exista interesul de a plăti pentru a avea o diplomă universitară. Dovada: în anumite universități din România acest sistem nu mai funcționează. Când toată lumea e de acord că nu se mai poate așa, apare o schimbare de mentalitate. Alte țări europene au făcut asta, dar multe țări europene suferă încă și, sincer, raportul Comisiei e foarte interesant, repet, mai ales în ceea ce privește percepția asupra corupției. Asta trebuie schimbat. E ca în cazul securității sau insecurității. Există cifrele și există percepția. În țările din această zonă, Ungaria, Grecia, România, Bulgaria dar și Franța, datele arată cum percep cetățenii lucrurile, cum le simt. Ei au impresia că prin corupție se obține ceva. Asta trebuie schimbat. E dificil, dar unii au reușit. Trebuie păstrată speranța.

Rep.: În câți ani se poate schimba mentalitatea unui popor?

P.G.: Cred că mentalitatea s-a schimbat mult în România de-a lungul ultimilor 20 de ani. Generație, după generație. Nu știu. Și nici nu trebuie să fim naivi. Priviți, din nou, raportul Comisiei, prezintă procente care sunt foarte mici pentru țările nordice. 20% percepția asupra corupției în Danemarca, 29% în Finlanda. Nu sunt zero procente. E uman. Marea diferență e că unii estimează că doar un act de corupție permite obținerea unor lucruri și asta e periculos. Înseamnă că totul e corupt, că nu mai poți avea încredere în nimeni. Puțin câte puțin se schimbă modul de funcționare, mentalitatea pentru a spune: nu, nu mai plătesc. Revin la exemplul universităților, pentru că știu că în România au existat multe eforturi în ultimii 10-20 de ani. Pentru că suntem o universitate, pentru că suntem judecați după rezultatele noastre, pentru că avem o reputație, și din ce în ce mai mult e vorba de o reputație internațională, pentru că există o mobilitate foarte puternică a studenților, trebuie ca întreaga ierarhie universitară să fie conștientă că reputația universitară e importantă și că nu e acceptabil să fie legată de corupție la examene etc. Sunt și elemente externe care vor influența modificările. Pentru marile universități e important să dovedească faptul că totul e curat, corect. Asta va schimba lucrurile. Probabil că e mai dificil în ceea ce privește relațiile cu colectivitățile locale, dar, potrivit raportului Comisiei, asta se întâmplă peste tot. E o schimbare globală care trebuie să aibă loc peste tot și alegătorii sunt cei care dețin puterea, nu autoritățile. Alegătorii, societatea civilă care se dezvoltă și în România, trebuie să spună stop, nu mai acceptăm să funcționăm așa. Deci, câți ani, nu știu. Asta va depinde și de societatea civilă, de alegători, de a accepta sau de a nu accepta. Cred că exemplul universităților e unul bun. Dacă studenții spun «stop, nu mai vrem acest sistem, vrem să ne pregătim examenele normal, vrem să fie o concurență liberă între noi, ca cei mai buni să câștige, cei care muncesc să câștige», asta se poate face destul de rapid și asta privește mai ales tânăra genrerație. Cred că tânăra generație poate influența, puțin câte puțin, funcționarea societății, pentru că mâine ea va fi responsabilă de conduita societății.

Rep.: În pofida acestor probleme, companiile franceze sunt interesate în continuare să investească. Veți organiza un forum economic…

P.G.: Da, este un forum important. Investitițiile franceze în România merg bine, în pofida crizei. Companiile franceze de aici sunt deseori pe primul loc, pe al doilea în sectorul lor. Sunt două arii de interes în România. În primul rând, e piața internă, pentru că există încă potențial de dezvoltare. În al doilea rând, și acesta este și un obiectiv al forumului, este rolul pe care România îl poate juca în mediul geopolitic și economic al regiunii. E țara cea mai populată din regiune, e o țară cu stabilitate politică, dacă ne uităm la ce se întâmplă în jurul frontierelor sale. E o țară ce poate fi interesantă pentru o companie care poate să se extindă și în alte țări din jur. De aceea organizăm aici acest forum regional, care va permite investitorilor de a intra în contact cu firme din diferite țări din zonă, timp de două zile, la București. Sunt foarte fericit că organizăm și că găzduim acest forum.

Rep.: Vor veni și oameni politici? Care va fi formatul?

P.G.: Nu, ideea este de a avea un schimb între investitori și firme. Bineînțeles că va fi și o parte instituțională cu, sper, un premier, cu miniștri. Vor fi mese rotunde, se va discuta despre anumite sectoare, cel al lucrărilor publice, infrastructură, sănătate, vom vorbi și de formarea profesională. Vor fi tematici care privesc toate firmele din această regiune. Ideea e de a avea schimburi, de a stimula investiții în România sau în țările din regiune.

Rep.: Dacă tot ați adus vorba de infrastructură, cum vi se pare cea din România?

P.G.: Sunt încă multe lucruri de făcut, e un sector de interes pentru firmele franceze, care sunt gata să participe la proiecte mari de infrastructură. E foarte important pentru România să aibă foarte rapid infrastructură de autostrăzi, drumuri, infrastructură feroviară, aeroportuară care să fie conectată cu restul Europei, cu Europa Occidentală, pentru că firmele care activează aici sunt adesea companii exportatoare. Să luăm ca exemplu Renault, cu 3% (contribuție) la PIB-ul României, 10% din exporturile României. Mașinile sunt făcute la Pitești pentru alte țări europene, dar și pentru piața mondială. Și mașinile trebuie duse foarte rapid, cu tiruri, trenuri și fiecare zi de întârziere, fiecare oră de întârziere are o influență asupra costului mașinii și asupra competitivității Renault-Dacia. Bineînțeles că infrastructura e importantă pentru România, pentru dumneavoastră, pentru mine, pentru cei care călătoresc, pentru a ajunge mai ușor dintr-o localitate în alta, dar e la fel de importantă pentru investitori ca să fie legați de restul Europei.

Rep.: Să înțeleg că cei de la Renault s-au plâns de această problemă?

P.G.: S-au exprimat de mai multe ori. Există deja autostrada Pitești-Constanța, pentru că o parte din mașini pleacă din Portul Constanța, dar ar fi bună și o legătură între Pitești și Ungaria, pentru conectarea cu autostrăzile spre Europa Occidentală, Germania, Franța. Vedeți unde ajung mașinile construite la Pitești, e un succes Dacia, se exportă din ce în ce mai mult în țările occidentale. Rezultatele pieței auto din ianuarie arată că Dacia este marca ce a crescut cel mai mult în Franța. Industria auto de la Dacia-Renault trebuie ajutată pentru a deveni mai competitivă.

Rep.: Să trecem la stadiul relațiilor bilaterale. Cum le apreciați la nivel poltic?

P.G.: Puteți să-mi spuneți dacă știți o altă țară care a avut în 2013 o vizită a premierului român și o vizită a premierului său în România? O țară care a avut 20, mai mult sau mai puțin, de întâlniri la nivel de miniștri la București sau în capitala sa. Vorbim de Franța. Spun, încă o dată, nu există o altă țară cu care să fi avut atât de multe vizite bilaterale, care au fost relansate, datorită semnării Foii de Parcurs, exact în urmă cu un an, la 21 februarie, la Paris, de către Victor Ponta și Jean-Marc Ayrault. Acestea sunt elemente foarte concrete ale relansării Parteneriatului nostru Strategic, cu o nouă Foaie de Parcurs. Am făcut un bilanț cu miniștrii și cu secretarii de stat români, a fost foarte bun, într-o mulțime de domenii și eu sunt foarte bucuros că acest Parteneriat funcționează din nou și că sunt o mulțime de acțiuni bilaterale.

Rep.: Dacă anul trecut a fost atât de bun, ne putem aștepta anul acesta…

P.G.: Anul acesta va fi destul de complicat. Vom continua colaborările. Recent, ministrul delegat pentru afaceri europene, domnul Repentin (Thierry), s-a văzut cu omologul său la Paris, vom continua discuțiile la nivel de miniștri, secretari de stat. După cum știți, va fi un an mai complicat, pentru că e un an cu trei seturi de alegeri. Avem alegeri europene în Franța și în România, avem alegeri municipale în Franța și avem alegeri prezidențiale în România. Asta riscă să perturbe puțin ritmul. Dar vom continua să lucrăm, la nivel tehnic, la enorm de multe subiecte. Sincer‚ în bilanțul pe care l-am făcut recent, am fost noi înșine surprinși de numărul de acțiuni care au avut loc în Franța și România, în cadrul cooperării bilaterale.

Rep.: Să înțeleg din ce spuneți că nu trebuie să ne așteptăm la o vizită a președintelui român sau a președintelui francez?

P.G.: Cred că sunt puține șanse. Dar va veni 14 iulie 2014, sărbătoare care va fi consacrată comemorării a 100 de ani de la începerea Primului Război Mondial. Cu această ocazie, președintele Hollande va invita câte un membru de guvern din diferite țări.

Rep.: Ați amintit de alegerile din Franța. Vom avea din nou declarații cum au fost anul trecut privind romii?

P.G.: Această chestiune a romilor este extrem de sensibilă. Este extrem de sensibilă în România, în Franța, în Europa. Nu e doar un subiect franco-român. E un subiect care privește numeroase țări europene. În ceea ce privește Franța, aceasta a fost întotdeauna și continuă să fie o țară gazdă. Primim străini, oferim în fiecare an 200.000 de permise de ședere străinilor care vin în Franța, dintre care numeroși sunt români, și în special români care vin să studieze în Franța, pentru că Franța rămâne una dintre cele două țări, alături de Italia, preferate de studenții români. Franța are o tradiție a primirii stăinilor. Dar sunt exigențe. Și o exigență pe care și România ar avea-o dacă ar fi o țară de migrație: respectarea legilor Republicii. Problema cu anumiți cetățeni români de etnie romă este că nu respectă legea Republicii și, în special, faptul că se instalează în suburbiile orașelor și construiesc cocioabe care sunt dificil de acceptat, și uneori fură etc. Din această cauză avem astăzi o problemă: pentru că nu se respectă legea Republicii. Dar cred că este același lucru aici, în România. Nu s-ar accepta ca străinii să nu respecte regulile din România. Și, normal, în contextul alegerilor municipale e un subiect foarte sensibil, pentru că primarii sunt cei care se confruntă cu aceste dificultăți, cu această coabitare dificilă dintre cetățenii lor și această populație care nu respectă legea Republicii și care ocupă terenuri fără autorizație. Asta duce la demolarea taberelor, la expulzările din tabere care au avut loc în cursul ultimelor luni.

Rep.: Dar credeți că expulzarea lor și, mai ales, acea măsură de a le oferi o sumă de bani…

P.G.: Asta s-a terminat.

Rep.: Da, știu…

P.G.: De un an nu le mai dăm bani. Din fericire, pentru că era o afacere proastă. Această sumă nu mai există și cred că este unul din motivele pentru care lucrurile s-au calmat și nu mai există acele reîntoarceri cu singurul scop de a mai primi 300 de euro de persoană.

Rep.: Din cei expulzați unii se reîntorc în Franța.

P.G.: Atenție, trebuie să clarificăm lucrurile. Când vorbim acum de expulzări ne referim la expulzarea din taberele unde sunt. În Franța sunt aproape 400 sute de tabere în locuri unde nu au dreptul să fie. Când vorbim de expulzări nu ne referim la expulzări din Franța către România, ci de demolarea taberelor, pentru că trebuie respectată legea. Concret, un judecător decide că trebuie expulzați acei oameni care ocupă terenuri ilegal. Am citit multe lucruri în presa română, totul a fost amestecat și sunt confuzii. Numărul de repatrieri ale romilor din România a scăzut enorm în ultimul an pentru că am încetat să plătim acei faimoși 300 de euro.

Rep.: Și ce se întâmplă cu ei după ce pleacă din zonele ocupate ilegal?

P.G.: Din nefericire, se deplasează, se duc în alt loc unde se instalează, e un joc de-a șoarecele și pisica. Soluția e o sedentarizare în locuri legale, cu școlarizarea copiilor, învățarea unei meserii etc. Dar pentru asta trebuie ca această populație să accepte aceste reguli, să accepte să se integreze. Însă o bună parte nu vrea să se integreze, o bună parte este victimă a rețelelor mafiote care îi exploatează pentru a cerși, pentru a se prostitua, pentru a fura. Asta-i realitatea. Pe de o parte, obiectivul cooperării fructuoase dintre România și Franța este de a dezmembra aceste rețele mafiote pentru a le opri să facă trafic de ființe umane, care este sclavagismului secolului 21, și, pe de altă parte, trebuie programe de integrare, de incluziune socială în România, pentru că această populație trăiește aici, dar și în țările europene unde această populație se stabilește. Dar nu trebuie să obligăm această populație să rămână acolo unde nu vrea, în Franța, în Germania sau în Marea Britanie.

Rep.: N-ar fi mai bună o strategie europeană?

P.G.: Da, aveți dreptate. Problema e că, în prezent, fiecare țară, inclusiv la cererea Uniunii Europene, a Comisiei Europene, și-a elaborat propria strategie pentru romi. Foarte bine. Pentru că e responsabilitatea fiecărei țări. Romii care trăiesc în România sunt români. Știu că e dificil de acceptat, dar sunt români. Despre asta vorbim. Dar aveți dreptate, trebuie mers mai departe cu un răspuns european la o problemă care este europeană. Există o populație caracterizată prin faptul că trăiește în mai multe țări europene și mulți sunt aici, în această zonă a Europei, și o populație care vrea să meargă în alte țări europene. Și nu trebuie lăsat ca acest subiect să fie doar unul bilateral între două țări, între Franța și România, între România și Germania, între România și Marea Britanie. E nevoie de o soluție în primul rând în țările de origine pentru a asigura securitatea acestei populații, integrarea ei, școlarizarea copiilor, locuințe, deoarece și asta e foarte important. Asta trebuie făcut în țările de origine. Și apoi e nevoie de un răspuns european, pe de o parte, la subiectul pe care l-am evocat deja, al poliției și justiției în raport cu rețelele care sunt, de asemenea, foarte mobile și se deplasează în funcție de evenimente și apoi un răspuns european privind incluziunea socială în vederea integrării acestei populații acolo unde se află, atunci când dorește să se integreze.

Rep.: Și de ce nu se ajunge la această strategie? Au fost multe discuții dar niciun rezultat concret.

P.G.: Da, deoarece este un subiect complicat și, mai ales, e un subiect unde nu trebuie să te aștepți la miracole. Nu e posibil. Dacă cineva găsește soluția, bravo. Dar știu foarte bine că nu e posibil. E o muncă ce trebuie făcută într-o manieră foarte obiectivă, e o muncă care trebuie bine coordonată și e o muncă ce trebuie făcută punând accentul pe investițiile în viitor și principala investiție în viitor este educația. Să se procedeze astfel încât copiii acestei minorități să fie școlarizați și să urmeze școala până la capăt. Nu e o problemă de școli. În România există școli, aveți un sistem educațional, care poate fi foarte performant, care poate fi foarte bun pentru anumiți elevi. Dar trebuie ca părinții să vrea să-și vadă copiii la școală. Trebuie un control asupra acestui lucru, astfel încât părinții să nu-și retragă copiii de la școală pentru a-i trimite la muncă, la cerșit. Aceasta este cheia. Educația. Sănătatea este, de asemenea, un subiect fundamental, la fel și asigurarea locuințelor. De aceea, Franța și România au un proiect-pilot, în cartierul Ferentari, care nu-i vizează doar pe romi. Întrucât adevărata problemă este sărăcia, sunt tineri sărăci. În Ferentari sunt romi, dar sunt și români. Trebuie ca într-un cartier precum Ferentari, unde toate lumea spune «nu e posibil să schimbăm lucrurile», să arătăm că se poate, cu educație, cu sănătate, cu locuințe, cu locuri de muncă. Se poate schimba imaginea unui cartier unde toată lumea spune că nu se poate schimba nimic. E obiectivul programului pe care-l derulăm cu partenerii români.

Rep.: Acest proiect este doar în Ferentari. N-ar fi dificil de aplicat la nivelul întregii țări?

P.G.: Ferentari are 18.000 de locuitori. E aici, la trei kilometri, în inima unei capitale europene. Toată lumea poate vedea asta. Dacă putem schimba puțin lucrurile, în Ferentari, cu voința tuturor – și pentru așa ceva e nevoie de voință politică – e nevoie de o voință politică națională, de o voință politică locală și trebuie și o voință a asociațiilor, a ONG-urilor, trebuie ca toată lumea din țări precum Franța să accepte să se implice în acest proiect, trebuie ca toată lumea să tragă în aceeași direcție. Și, dacă schimbăm câte puțin în Ferentari, va fi ușor de schimbat lucruri mărunte, lucruri mari la Satu Mare sau la Baia Mare. E nevoie de proiecte-pilot pentru a schimba discursul și sentimentul de fatalitate. Azi toată lumea spune «nu se poate face nimic, e așa și pe dincolo, sunt alte obiceiuri». Eu nu accept acest tip de discurs. De aceea trebuie să dovedim că putem schimba lucrurile. Există romi integrați, îi întâlnim tot timpul. Trebuie ca romii integrați, care au avut șansa de a merge la școală, de a învăța o meserie – ei sunt înzestrați pentru anumite lucruri: muzică, sport – să arate că și alții se pot integra. Nu e o fatalitate. Trebuie să schimbăm această imagine, această mentalitate care spune «nu e posibil» Sunt foarte bucuros să văd că guvernul român, autoritățile locale, primarul Bucureștiului, primarul Sectorului 5 sunt alături de noi în acest proiect din Ferentari pentru a schimba această imagine și noțiune de fatalitate.

Rep.: Dacă acest proiect pilot e un succes, poate fi extins?

P.G.: Nu, pentru că nu sunt două situații care să semene una cu alta. Vorbim de oameni, nu de hârtii, de mobilă. Dar dacă ajungem la rezultate concrete, sunt lucruri care pot părea banale, sănătatea, copii consultați de medici, lupta împotriva drogurilor, pentru că în Ferentari e vorba și de un important trafic de droguri, lupta împotriva bolilor, SIDA, reabilitarea locuințelor. Repet, educația e o prioritate, copiii să meargă la școală, părinții să meargă la școli pentru ei, pentru a învăța importanța școlii, de ce trebuie copiii să meargă la școală, toate acestea sunt lucruri mărunte, mărunte. Dar cu un lucru mărunt, încă un lucru mărunt, încă un lucru mărunt, cred că se va reuși construirea unui proiect care ar putea fi reprodus în România sau oriunde. Avem obligația de a arăta că putem schimba lucrurile și eu sunt un optimist convins și sunt sigur că putem schimba lucrurile. Am făcut-o deja. În Ferentari, faptul că toți actorii, guvern, autorități locale, acceptă să lucreze împreună este deja pentru mine un succes.Trebuie să devină vizibil și pentru locuitorii din Ferentari.

Sunteți foarte sceptică, știu, toată lumea e sceptică. Da, da. Și asta trebuie schimbat. Din momentul în care voi nu veți mai fi sceptici, în special voi, jurnaliștii răutăcioși, când toți oamenii vor accepta ideea că se poate altfel. La nivel mental e nevoie de schimbare, dar e adevărat că e puțin mai dificil. Cere mai mult timp, dar vom continua și noi în orice caz, Franța, vom continua în acest sens deoarece considerăm că este cea mai bună soluție pentru a schimba acest sentiment al fatalității.

Rep.: Trecând la alt subiect delicat, Schengen, credeți că avem vreo șansă să aderăm anul acesta?

P.G.: Nu eu pot să vă dau un răspuns. Plus că e un subiect tehnic la bază, care a devenit unul politic. Un subiect de politică internă în România, pentru că e un subiect de conflict între oamenii politici – și toți vor să reușească intrarea în Schengen, e deja poveste veche – și, în al doilea rând, e un subiect de politică în diferite țări europene. Marea parte a oamenilor nu știu ce înseamnă Schengen. Pentru dumneavoastră, pentru mine, pentru un șef de companie francez, român, german, chinez nu contează. Ia avionul la București și se duce la Paris. Documentele sale sunt controlate la București și sunt controlate din nou la Paris. Asta înseamnă să nu fii în Schengen. Dacă ești în Schengen, intri în aeroport, nu ești controlat, te duci la Paris. Și așa câștigi enorm de mult timp. Mai e și zona comercială, am vorbit deja de Dacia. Dar Schengen nu are nicio legătură cu chestiunea imigrației și a romilor.

Rep.: Se știe.

P.G.: Dar trebuie să repetăm, de fiecare dată când avem ocazia. România nu e în Schengen și romii sunt peste tot în Europa, iar Marea Britanie nu e în Schengen și are romi. E simplu, legătura dintre Schengen și migrație e o legătură falsă. Vom vedea cum vor fi decise lucrurile, nu Franța decide dacă România intră în Schengen. Decizia e colectivă, a tuturor țărilor din spațiul Schengen, sunt etape, mai întâi în primăvară, apoi la începutul verii și vom vedea la acel moment, și, pentru că nu vom mai fi în contextul unor alegeri politice, lucrurile pot evolua. Repet, nu e o chestiune de relație bilaterală între Franța și România. Dimpotrivă, Franța, și poate ați uitat asta, a venit întotdeauna pe subiectul Schengen cu propuneri. Franța și Germania, în timpul Președinției poloneze, au propus aderarea la Schengen în două etape. Nu uitați asta.

Rep.: Nu uit, dar au fost și situații în care Franța a spus nu.

P.G.: Da, doar că nu am fost singurii care am spus nu. Nu am fost. Repet, e un subiect devenit politic și apoi fiecare țară a încercat să scape de acest cartof fierbinte. Azi e vina Olandei, mâine va fi vina Germaniei, apoi a Franței. Niciodată nu a existat un consens. Ori un răspuns pozitiv pe Schengen va veni în momentul unui consens, când toate țările vor fi de acord. Trebuie găsit acest consens, și cooperăm cu România, cu alte țări pentru a ajunge la el cât mai curând posibil.

Rep.: Pare dificil de ajuns la un consens în UE, în condițiile în care unele țări leagă MCV de Schengen.

P.G.: Legătura între MCV și Schengen este o altă chestiune. Știu bine că în text (Tratatul de aderare al României la UE – n.r.) nu există nicio legătură, e clar, nu e nicio relație juridică între MCV și Schengen, dar statul de drept, corupția sunt elemente care influențează decizia anumitor țări. Spre exemplu, referitor la Schengen, când se ridică controlul la graniță – ceea ce nu înseamnă că nu va mai exista control la vamă – dacă aceste controale nu sunt făcute într-o mod corect, dacă cu 100 de euro se pot ascunde lucruri, atunci e îngrijorător pentru securitatea spațiului Schengen. Nu există legătură juridică, e adevărat, dar nu puteți împiedica țările care decid asta, să spună «dacă această țară nu a îndeplinit toate criteriile statului de drept cuprinse în MCV, îmi fac griji pentru mâine». E un lucru normal și nu privește doar România. Privește și celelalte țări, și privește, vorbind despre cei care se opun, și țările care își pun astfel de întrebări după lectura raportului MCV.

Rep.: Sunteți la final de mandat…

P.G.: Da.

Rep.: De ce atât de scurt?

P.G.: Asta este viața. Sunt înalt funcționar francez, sunt numit de guvern și guvernul e cel care decide când începe și când se termină mandatul meu. E regula jocului și o accept.

Rep.: Când veți pleca?

P.G.: Cel mai târziu la 1 mai.

Rep.: Sunteți de doi ani aici. Ce vă place cel mai mult?

P.G.: Ce îmi place în această țară e apropierea sa de Franța, cred că e o șansă extraordinară de a fi ambasadorul Franței într-o țară ca România, deoarece relațiile sunt foarte puternice, sunt relații istorice. De fiecare dată când România s-a construit în diferite etape, Franța i-a fost alături, sunt relațiile economice, am amintit deja de marile firme franceze prezente aici, sunt relații culturale, inclusiv cele lingvistice. România e singura țară francofonă din zonă și rămâne chiar dacă, din păcate, franceza e mai puțin vorbită decât în trecut, pentru că există concurența limbii engleze care înainte nu era, exista un monopol. Astăzi acest monopol s-a terminat. Dar în continuare, 4 din 10 elevi învață franceza în școală. Apropierea lingvistică, culturală, avem artiști francezi interesați de România, artiști români care au influențat mult Franța, fie în teatru, fie în artele plastice, aceste legături sunt foarte puternice. Ce îmi place cel mai mult în România e faptul că nu mă simt străin. Sunt la mine acasă. Am trăit mult în țările Europei Centrale și de Est, am trăit în Germania, Austria, Ungaria, și aici sunt într-un mediu unde cu adevărat mă simt ca acasă. Și asta pentru un ambasador e un lux, un mare lux. Un alt lucru care îmi place este diversitatea, la fel ca în Franța. Există mare, există munte, există țărani, muncitori, o asemănare foarte puternică între țările noastre, motivul pentru care aceste relații foarte puternice. Dacă ne iubim, dacă avem o relație atât de puternică, este pentru că găsim unii la alții asemănări, similitudini. V-aș putea vorbi ore în șir. Să ne oprim aici.

Rep.: Bucureștiul era numit înainte „micul Paris”. Își mai merită acest renume?

P.G.: Am coordonat o carte despre reședință (a Franței). Am făcut multe cercetări. Cred trebuie să fim conștienți că Bucureștiul a fost, la sfârșitul secolului 19 – începutul secolului 20 un paradis pentru arhitecți. Erau bani mulți, datorită petrolului, și a existat și o voință de a construi în mod vizibil, ostentativ și astfel numeroși arhitecți au lucrat în România. Relațiile dintre țările noastre erau deja foarte strânse și mai mult de jumătate din arhitecți (60%) care au fost la București, la sfârșitul secolului 19 – începutul secolului 20, au studiat în Franța, la Beaux Arts, sau erau francezi. Un procent mic, circa 10% erau francezi. Dar acești arhitecți francezi, precum Paul Gottereau, au avut șansa de a construi marile clădiri ale Bucureștiului: Ateneul, CEC. Aceste clăduri care sunt foarte vizibile. Au fost și arhitecți germani în număr mai mare, au fost și arhitecți olandezi. Această clădire (reședința Franței) a fost construită de un arhitect olandez. Aceștia au fost mai numeroși dar au realizat clădiri mai mici. Acest amestec, acest melting pot de arhitecți și banii care au fost au dus la construirea acestui oraș care seamănă mult cu Parisul, și ca urmare a faptului că în București, un oraș nou, a fost copiat sistemul baronului Haussmann, cu bulevarde largi, și asta a contribuit la renumele de „micul Paris”. Dar există și diferențe mari. Mă gândesc în special la spațiile verzi, sunt mulți copaci, e un oraș cald și e nevoie de mult spațiu verde, e o ambianță puțin diferită de cea a Parisului. Ceea ce doresc este ca Bucureștiul să-și conserve aceste clădiri, această arhitecură, să-și protejeze aceste clădiri vechi care merită să fi protejate pentru că sunt excepționale.

Rep.: Dar nu sunt protejate, s-au distrus multe în ultimii ani.

P.G.: Am văzut că există numeroade clădiri abandonate, există și multe procese privind restituirile, unele sunt pe cale să devină ruine. și e păcat. E și o problemă financiară, nu sunt bani. Pentru a restaura o clădire ca aceasta costă. Și sunt și speculații financiare, care îi determină pe proprietari să lase clădirile să cadă în paragină pentru a vinde terenul pe care se vor construi apoi clădiri mari. O axă a cooperării franco-română vizează patrimoniul, protecția și valorificarea lui și, bineînțeles, e vorba și de chestiuni turistice astfel încât acest oraș să fie mai bine cunoscut și apreciat întrucât sunt lucruri de văzut și care pot atrage turiștii care nu cunosc Bucureștiul. Imaginea pe care turiștii o au despre București, francezii în orice caz, e aceea a unui oraș cu bulevarde mari și clădiri moderne înalte. Dar nu e așa. În realitate, când vă plimbați prin București puteți vedea un amestec foarte interesant de arhitecturi.

Rep.: Ați călătorit și prin țară. Aveți vreun loc preferat?

P.G.: Nu pot spune. Sunt încă ambasador. Dar am fost în toate județele. Am vizitat toate capitalele de județ.

Rep.: Chiar toate?

P.G.: Da, pe toate, 42.

Rep.: Și de ce nu puteți să-mi spuneți?

P.G.: Cât timp sunt ambasador nu voi spune, voi spune după. În plus, nu e doar o zonă pe care o prefer. Sunt mai multe regiuni care îmi plac din motive estetice sau umane. Sunt regiuni unde am întâlnit oameni primitori. E un amestec, nu e vorba pur și simplu doar de peisaj sau artechitura. E un amestec din toate acestea. Sunt și amintirile.

Rep.: Nici din București nu puteți să-mi spuneți?

P.G.: Din București, prefer această clădire pentru că sunt foarte atașat de ea, am restaurat-o aproape complet, totul a fost refăcut în timpul celor doi ani. Totul. E o casă foarte frumoasă. E mai mult decât reședința Franței, de aceea am publicat cartea, este un liant foarte puternic, s-au împlinit 120 de ani de când această clădire e reședința ambasadorului – a fost ambasadă la început – pentru mine e micul meu paradis. Dar sunt și multe alte locuri care îmi plac în București, bineînțeles.

Rep.: Dacă nu puteți să-mi spuneți ce vă place, puteți să-mi spuneți ce nu vă place sau ce vă deranjează?

P.G. (râde): Nu, când îmi place ceva, eu privesc lucrurile în mod pozitiv. Normal că sunt și lucruri care nu-mi plac. Dar sunt lucruri care nu-mi plac nici la Paris, în Franța, la Budapesta, la Viena. Nu e important însă. Ceea ce contează e că aici mă simt ca acasă.

Rep.: Veți reveni în România după încheierea misiunii?

P.G.: Deontologia îmi cere să nu revin imediat. Deci nu voi reveni curând.

Rep.: Dar veți reveni la un moment dat?

P.G.: Bineînțeles că voi reveni. România este a șasea țară în care am trăit și cu fiecare țară în care am trăit am păstrat o legătură foarte puternică, m-am întors, m-am dus în concedii și am păstrat prieteniile cu oamenii pe care i-am cunoscut. E important, sunt doi ani din viață. Nu pot întoarce pagina și să uit, să nu mai revin niciodată. Nu e posibil. Și pe urmă România e atât de mare, atât de diversă, voi avea ocazia să revin aici.

Rep.: Vă așteptăm.

(Serviciul FOTO al agenției MEDIAFAX vă pune la dispoziție imagini din timpul interviului)