Când mama îți dă viață de două ori. Extraordinara re-naștere a Alexandrei și Cristinei

„Te-am făcut o dată, te mai fac o dată”. Acestea au fost cuvintele care i-au salvat viața Alexandrei Mirea, o femeie de 43 de ani, care în urmă cu zece ani a primit vestea că are nevoie de un transplant de rinichi. Alexandra a fost norocoasă pentru că n-a stat pe o listă de așteptare, ci a primit rinichiul de la mama ei, cu care a fost compatibilă.

Alexandra Mirea e un caz fericit. Nu toți pacienții care au nevoie de un transplant de organe au norocul ei. Sunt oameni care așteaptă și șase ani pentru a primi din nou șansa la o viață normală. Deși nu există statistici oficiale,  și nici un registru național al donatorilor (deși s-au făcut demersuri), în acest moment 2.500 de români sunt trecuți pe lista de așteptare pentru a primi inimi, plămâni, ficat sau rinichi.

România e de cinci ori sub media europeană a transplantului de organe

JUSTIȚIE Fostul lider al grupării Sportivilor, unul dintre cei mai periculoși infractori, a fost EXTRĂDAT din Italia și este încarcerat în Penitenciarul Rahova

00:39

ÎN OPOZIȚIE Rectorul SNSPA, Remus Pricopie: „Este bine că USR nu a intrat la guvernare. Asta era o altă idee total greșită ca toți să aibă un singur candidat”

00:17

Anul trecut, în România s-au realizat aproximativ 500 de proceduri de transplant de organe, cu o rată de succes de peste 80%. Majoritatea organelor transplantate proveneau de la donatori în moarte cerebrală, iar restul de la donatori vii. Cele mai multe transplanturi au fost medulare – 200, de rinichi – 180 și de ficat – 75.

Cifrele ne clasează pe un ultim loc în Europa la acest capitol, media europeană fiind de cinci ori mai mare.  „Noi avem patru sau chiar mai puțin de patru donatori în moarte cerebrală la un milion de locuitori, în timp ce țările europene au o medie cuprinsă între 15 și 25 de donatori la un milion de locuitori”, a declarat pentru gândul prof. dr. Irinel Popescu, președintele Agenției Naționale de Transplant din România. „Sunt și țări din Europa care au peste 25 de donatori la un milion de locuitori, cum este cazul Spaniei, acolo unde sunt 30 de donatori la un milion de locuitori. Dacă România ar avea 15 donatori la un milion de locuitori, am fi avut 300 de pacienți de la care s-au prelevat organele. În realitate, în 2012 am avut doar 60 de pacienți”, susține prof. dr. Irinel Popescu.

Potrivit calculelor gândul, România are doar 84 de donatori, la o populație de 21 de milioane de locuitori, fapt ce ne clasează pe ultimul loc în Europa la acest capitol. În acest moment, martie 2013, 2.500 de români așteaptă un transplant, ei aflându-se pe lista de așteptare. „Sunt oameni care stau pe listă și 6 ani până când primesc un organ compatibil”, spune cu tristețe prof. dr. Irinel Popescu.

Și totuși, de ce nu avem donatori? Medicii specializați în transplanturi spun că situația e veche și durează de mai bine de 17 ani, de când s-au făcut primele astfel de operații în România. Pe de-o parte, ar fi dezinteresul cadrelor medicale cu privire la transplant, iar pe de altă parte – atitudinea negativă a românilor față de ideea de a-și dona organele.

De ce ocupăm ultimul loc în Europa la transplantul de organe

● Deși la nivel național există cel puțin 42 de spitale care ar putea furniza programului Național de Transplant donatori aflați în moarte cerebrală, doar cinci unități sanitare fac acest lucru. Motivul? „Marea parte a mediciilor de la ATI (nr. secția de Terapie Intensivă) nu voiau să se implice în acest program național”, a declarat pentru gândul dr. Victor Zota, coodonator național al Agenției Naționale de Transplant din România.

Specialistul a precizat că, în urmă cu aproximativ cinci ani, Ministerul Sănătății a dat o lege care prevedea ca personalul de la ATI să anunțe coordonatorii de transplant regional de existența donatorilor în moarte cerebrală, pentru ca aceștia din urmă să facă demersurile necesare. „Deși exista această lege, ordinul nu obliga pe nimeni. Toată lumea făcea acest lucru doar dacă vroia”, a spus dr. Zota.

Pentru a rezolva această situație, ministrul Sănătății, Eugen Nicolăescu, a modificat, la finalul anului trecut, acest act normativ și a transformat opțiunea în obligativitate. „Până la 1 ianuarie aveam numai 6 coordonatori de transplant regionali, dar nu aveam coordonator de transplant în spital, intraspitalicesc. Acest ordin a obligat vreo 30 și ceva de spitale să nominalizeze câte un coordonator de transplant intrapitalicesc, care trebuie să țină legătura cu coordonatorii de transplant regionali, iar coordontorii regionali să țină legătura cu mine. În felul acesta să avem o mult mai mare accesibilitate în spitalele respective și în secțiile de terapie intensivă”, a menționat dr. Victor Zota.

● Faptul că românii sunt sceptici atunci când vine vorba să-și doneze organul unui străin reprezintă un alt factor din cauza căruia suntem pe ultimul lor în Europa ca număr de transplanturi efectuate anual. „Studiile efectuate au arătat că un procent cuprins între 20 și 25% dintre conaționali refuză să își doneze un organ atunci când sunt în moarte cerebrală. Deși poate părea un procent destul de mare, raportat la nivel mondial, acest este cuprins în medii normale. Sunt țări unde în jur de 50-60% dintre cetățeni refuză să își doneze vreun organ dacă s-ar afla în moarte cerebrală”, a punctat Zota.

Pentru a crește numărul de donatori, președintele Asociației Transplantaților din România, Gheorghe Tache spune că va organiza ”o caravană națională”, în 12 orașe, ca să informeze populația în legatură cu rolul și importanța donării de organe.

● Lipsa fondurilor care să susțină Programul Național de Transplant este un alt factor responsabil de numărul mic de transplanturi. Banii pentru acest program ajung până la jumătatea anului 2013, potrivit doctorului Alexandru Călin, directorul Direcției de Asistență Medicală din cadrul Ministerului Sănătății.

Reprezentantul ministerului a spus că instituția va încerca să suplimenteze fondurile dedicate programelor care vor rămâne în subordinea MS.

„Activitatea de transplant este o activitate strategică la nivel național care trebuie să rămână în finanțarea ministerul Sănătății, programul de transplant va continua să fie finanțat de minister. Vestea mai puțin bună, și aici nu mă refer nu numai la programul de transplant ci la toate programele ministerului Sănătății, este că în momentul de față pe alocările bugetare pe care la avem prin legea bugetului nu putem să acoperim programele decât pentru prima jumătate a anului. Vom face tot ce ne stă în putință să aducem o suplimentare de fonduri pe aceste programe”, a spus dr. Alexandru Călin.

● Plecarea medicilor români în străinătate este un alt aspect care și-a pus amprenta și aspura Programului Național de Transplant. În România, de exemplu, nu există specialiști în transplantul de plămân, acesta fiind motivul pentru care pacienții care au nevoie de un astfel de transplant se înscriu pe o listă internațională și pleacă la Viena, acolo unde operează un singur medic.

„Am suferit o cădere psihică”

În spatele acestor motive stau, însă, destinele unor oameni care așteaptă o nouă șansă, cea la o viață normală. Până la începutul lui martie 2013, pe listă s-au strâns deja 2.500 de nume.

O cifră în creștere de la an la an. O cifră ce nu spune nimic celor care n-au primit vestea că au nevoie de un transplant. O veste care echivalează cu o lovitură în moalele capului. Asemeni celei primite de Alexandra Mirea în urmă cu zece ani. Atunci când s-a confruntat cu primele simptome ale bolii: stări de oboseală, dureri de cap și tensiune ridicată. Avea doar 32 de ani când l-a auzit pe medic spunându-i diagnosticul, iar cinci ani mai târziu trecea printr-un transplant de rinichi.

„Când mi s-a zis că trebuie să fac un transplant, am suferit o cădere psihică. Am avut nevoie de psihiatru. Plângeam mult în perioada aia, îmi pierdusem și vocea. Am avut nevoie de un specialist ORL, care să mă ajute să învăț să vorbesc din nou”, a povestit femeia, originară din Lehliu, Călărași.

Mama Alexandrei Mirea s-a oferit să îi doneze organul de care avea atât de mare nevoie. „Când i-am spus că am nevoie de un transplant, mama, femeie de la țară, de 60 de ani, mi-a zis, fără să stea pe gânduri: ‘te-am făcut odată, te mai fac încă odată”, și a mers cu mine la București. Și-a făcut toate analizele, iar când rezultatele au arătat că este compatibilă, că este sănătoasă și că operația nu îi va pune viața ei în pericol, am făcut transplantul”, își amintește femeia.

„Mama mi-a dăruit o viață normală”

După ce ai suferit un transplant, îți poți continua viața ca și cum ai fi o persoană sănătoasă. Asta face Cristina Vlad, o tânără în vârstă de 28 de ani. În urmă cu 6 ani, ea a trecut printr-un transplant de rinichi. Acum este mamă unei fetițe de 5 luni, Miruna Georgiana.

Cristina s-a născut cu rinichi polichistic, o afecțiune caracterizată prin apariția la nivelul rinichilor a unor pungi cu lichid, așa numitele chisturi. Acestea sunt de fapt niște tumori benigne necanceroase. „În ciuda lor, am dus o viață normală, deși mi s-a spus că la un moment dat voi avea nevoie de transplant. Am făcut chiar și handbal de performanță. Prima dată m-am simțit rău pe la  14 ani. Eram pe teren și antrenoarea a văzut că alerg mai greu. Și m-a trimis  să îmi fac analize”, povestește tânăra.

Transplantul l-a făcut la 22 de ani, iar cea care i-a donat rinichiul a fost mama ei, Daniela Dragomir. „Nu am vrut să fac dializă. Suportam mai ușor ideea că voi face transplant. După operație, am urmat o facultate, m-am măritat, am o slujbă și un copil minunat. Trebuie să duc o viață sănătoasă și să urmez un tratament cu imunosupresoare, care îmi țin imunitatea scăzută pentru ca organismul să nu respingă organul primit”, sintetizează situația Cristina Vlad.