Ce trebuie să înțelegeți, domnule președinte Iohannis, de la noi, cei care am stat la cozile umilinței

Lucian Brujan are 33 de ani și este originar din Lugoj. Locuiește însă, de peste 12 ani, în Germania, fiind manager științific pentru relații internaționale la Academia Națională de Științe ale Germaniei, la Halle și Berlin. A votat și pe 2 și pe 16 noiembrie, dar nu fără „sacrificiu”. A stat la coadă ore în șir, alături de alți români, împrietenindu-se și punând împreună țara la cale.

„Ne-a unit dorința de schimbare, pentru că după 25 de ani de la Revoluție suntem sătuli de sistemul corupt din țară, de instituții care nu funcționează, de aroganță și mârlănie, de furt și pile, de incorectitudine și neputință”, a povestit el într-o scrisoare trimisă gândul.

Cum va începe schimbarea de care vorbește Lucian? „Trebuie să trecem la Arbeit, adică la muncă”, spune el. Și are un mesaj și pentru președintele proaspăt ales: „Herr Johannis, enttäuschen Sie uns nicht, adică, nu ne dezamagiți!”. Dincolo de acest mesaj, există și un avertisment: „Probabil d-ul Iohannis va avea cea mai scurtă perioadă de grație de după 1989. Acum, răbdarea se drămuiește bine”.

Publicăm mai jos scrisoarea lui Lucian Brujan:

„Nu, aceste alegeri nu au fost un fapt divers! Și nu se încheie deja!

Am simțit-o stând la coadă la vot în fața Ambasadei României din Berlin, Dorotheenstraße. Acolo am întâlnit oameni din toate regiunile țării și de toate profesiile: bucătari, intelectuali, muncitori constructori, artiști, îngrijitori de bătrâni, IT-iști etc. Ne-a unit dorința de schimbare, pentru că după 25 de ani de la Revoluție, suntem sătui de sistemul corupt din țară, de instituții care nu funcționează, de aroganță și mârlănie, de furt și pile, de incorectitudine și neputință. De partide, indiferent de denumire – căci toate se trag din PCR și, precum cloșca cu pui, au adunat sub poala lor tot felul de parveniți ghidați de interesul personal și de obsesia banului. Sătui de toate acelea care ne-au determinat să plecăm din țară.

Pentru toți cu care am vorbit, plecarea a însemnat o durere, o despărțire. Așa ceva îți rămâne ca o rană în suflet ce nu se poate vindeca, eventual doar închide. Pe unii, aceste regrete îi apasă până azi, în timp ce alții au trecut cu stoicism peste și s-au realizat în țara de adopție. Au demostrat străinilor că nu toți românii „corespund” prejudecăților lor. Au muncit mult și au clădit, au îndurat discriminarea și statutul de cetățeni de mâna a doua. Au trăit modest și au strâns economii. Neîncetat însă, au fost cu gândul la cei de acasă, i-au ajutat cum au putut, pentru că la finalul zilei, fiecare avea pe cineva „lăsat acasă”.

Noi, diaspora, am vrut să votăm pentru că este un drept fundamental. Dobândit prin nenumărate vieți omenești răpuse de comunism. Nu ne-am lăsat umiliți, dezbinați sau manipulați. Ne-am informat și documentat. Nu am vrut să fim „rupți” de țară, ci am vrut să demonstrăm că ne pasă. Am votat în primul rând pentru voi, cei de acasă, chiar dacă vouă poate nu vă este clar acest lucru.

Ne întrebau nemții care treceau, de ce stăm la coadă. Pentru vot. Reacția: între uimire și neînțelegere. Nu poți să îi explici rațional unui neamț, de ce cineva stă ore în șir în frig pentru ca să pună o ștampilă. Unii criticau autoritățile germane, de ce nu puseseră la dispoziție spații pentru votare… Îi „linișteam” frumos, spunându-le concluzia zilei: votul nostru nu s-a vrut, s-a obstrucționat, și aceasta direct de către guvern. Un guvern care își bate joc de cetățeni, actionează ilegal și nedemocratic. Un guvern anti-cetățean. Un guvern care nu mai are altceva de făcut decât să demisioneze! Și să lase loc unor tehnocrați, căci România are destui oameni de calitate în țară și în diaspora.

Puțini au crezut în acest rezultat. Să fim clari: nu e victoria lui Herr Iohannis și nici meritul ACL, nu! Este victoria votului exprimat, victoria speranței, victoria tuturor cetățenilor români – indiferent de religie, orientare sau apartenență etnică. Este o victorie care ne-a trezit ca țară. Care ne obligă să punem umărul și să muncim, să ne asumăm responsabilități și nu în cele din urmă să ne schimbăm ca stat, neam și popor. Aparent am avut nevoie de 10 ani de d-ul Băsescu & Co. ca să ne dăm seama pe cine NU vrem la vârful statului și doar de 3 ani ca să știm sigur pe cine NU vrem la vârful guvernului. Probabil d-ul Iohannis va avea cea mai scurtă perioadă de grație de după 1989. Acum, răbdarea se drămuiește bine.

Când trăiești în străinătate, ajungi să iubești limba română. Ea ne spune că cine seamănă vânt, culege furtună. Cât adevăr… PSD și d-ul Ponta, prin încercarea de a semăna ceartă între cetățenii acestei țări, au reușit «performanța» să întruchipeze mai tot răul ultimilor 25 de ani, canalizând spre ei protestul, nemulțumirea, refuzul, respingerea, toate sentimentele negative. Au transformat PSD într-o imagine uscată a unor vremuri de mult apuse, de care România modernă, europeană în aceste momente se descotorosește. E dovada că PSD nu a fost și nu este un partid al social-democrației, ci doar un hibrid balcanic dintre neo-comunism, oligarhie și trafic de influență. Cu o sensibilitate spre cei defavorizați și asistați, spre pomeni și cadouri electorale. Da, dar cu mica diferență că toată această „grijă” pentru cei neajutorați pe viitor acestea nu face bine, ci doar crează dependență. Nici ceilalți nu sunt mai buni – până la urmă politica post-1989 e ca un sac cu purici. Sau un cuib de viespi. Sau amândouă la un loc.

Politicienii deopotrivă perdanți și câștigători ai acestor alegeri trebuie să își învețe lecția: reformarea propriilor partide, ascultarea vocii alegatorilor, schimbarea sistemului de vot, și multe altele… Mă tem însă, că acestea nu se vor realiza atât de repede. Iar diaspora trebuie să preia responsabilitate politică în țară – rămâne de văzut sub ce formă.

Acum, trebuie să trecem la Arbeit, adică la muncă. Aceste alegeri sunt prevestirea unei schimbări profunde. De generație și de abordare, de idealuri și de opinii. O reinterpretare a libertății și a responsabilității. O schimbare care vine din afara partidelor și a așa-zisei (ne-autenticei) societăți civile. Pentru aceasta, avem nevoie de «omul potrivit, la locul potrivit», adică la vârful statului. De un garant al statului de drept și al constituției, de un mediator adevărat între polică și societate, de un străjer al luptei anti-corupție, de un om cu maniere și bun simț, un om cinstit și deschis dialogului, un om tolerant și pro-activ, unul care să ne facă mândri de el și de România. Așadar, Herr Johannis, enttäuschen Sie uns nicht, adică, nu ne dezamagiți.

Poanta (nu ponta!) zilei: ‘pe-un picior de plai, pe-o gură de rai’, o țară la răscrucea vremurilor și geografiilor, dă o lecție de democrație cât se poate de fermă, atât țărilor vecine intrate în vârtejul populismului și radicalismului, cât și marii«doamne» Europa. Un român neamț, minoritar etnic și confesional devine președinte al statului, în ciuda celei mai murdare campanii din 1989 încoace, în ciuda dezavantajului strict numeric din primul tur, cu ajutorul generației post-comunism, a Facebook-ului și a celor indeciși. În multe democrații cu tradiție din Europa, un astfel de scenariu e puțin probabil.

Chapeau, România!„

Lucian Brujan lucrează, din 2012, în serviciul public federal, la Academia Națională de Științe a Germaniei. De asemenea, momentan este și lector asociat la Universitatea Germană Andrássy din Budapesta, Facultatea de Relații Internaționale, unde predă două module: „Post-Socialist Transition Countries and Economies” și „Economic Geography”. Între 2006 și 2012 a lucrat ca asistent și apoi lector la Universitatea din Tübingen, Germania, Institutul de Geografie, iar între 2010 și 2012 ca director pentru relații internaționale și comunicare tot la Universitatea din Tübingen.

S-a născut în Lugoj, dar trăiește în Germania din 2002. Din anul 2011 are și cetățenie germană.