Cinci probleme care fac din copiii României „noua generație de săraci” a Europei

 

Potrivit unei analize realizate de Salvați Copiii referitoare la bugetul care le-a fost alocat copiilor în România în perioada 2008-2014 pentru educație, sănătate și protecție socială, aceștia nu au constituit o prioritate raportat la modul în care au fost distribuite resursele publice. Concret, România cheltuiește de multe ori cele mai mici procente din PIB pentru aceste trei zone, în total, și, chiar dacă în general cheltuielile totale ale statului român au fost doar cu 27,57% mai mici decât media europeană, în cazul celor trei domenii-cheie pentru copii, acestea au ajuns să fie și cu peste 41% mai mici decât mediile europene. De pildă, în 2012 România a cheltuit în domeniul educației doar 3% din PIB, în 2013 procentul a scăzut până la 2,8% și a rămas aproximativ la fel și în 2014. În tot acest timp, media statelor membre UE a fost aproape dublă, de 5%. 

 

În România anului 2013, aproape 366.000 de copii cu vârsta între 3 – 17 ani nu urmau nicio formă de învățământ (preșcolar, primar, gimnazial, liceal sau profesional), iar aproximativ 24.400 copii au abandonat învățământul primar și gimnazial doar în anul școlar (2012 – 2013). Realitatea este, însă, mult mai dură decât statisticile, pentru că în aceste cifre nu sunt incluși, de exemplu, copiii care nu au mers la școală niciodată sau cei care au abandonat cursurile în anii anteriori. Potrivit celor mai recente date publicate de Eurostat, la sfârșitul anului școlar 2014-2015, rata părăsirii timpurii a școlii a crescut cu 1,8% în numai 2 ani, de la 17,3% (2012 – 2013) la 19,1%.

 

Situația este și mai gravă în cazul copiilor de etnie romă, în condițiile în care mai puțin de jumătate, adică 42% dintre cei cu vârste între 6 și 15 ani au mers la grădiniță, comparative cu 87% din copiii de alte etnii și care trăiesc în același mediu. Mai mult, dintre copiii cu vârsta potrivită pentru a participa în sistemul de învățământ obligatoriu 22% dintre micuții de etnie romă nu merg la cursuri, față de 6% în cazul copiilor de alte etnii. 

 

Principalul motiv pentru care familiile nu-și trimit copiii la școală rămâne lipsa banilor, chiar și în cazul învățământului public care, teoretic, este gratuit. Pentru foarte multe persoane din mediul rural, de exemplu, o problemă esențială este transportul celor mici până la școală, în unele cazuri fiind vorba chiar și despre parcurgerea a zeci de kilometri până la cea mai apropiată instituție de învățământ.  Analiza Salvați Copiii indică un nivel îngrijorător al costurilor ascunse asociate învățământului, costul total mediu alocat per copil fiind de 1.490 RON, iar per familie este de 1.954 RON (având în vedere și familiile cu mai mult de un copil școlar). Raportul Salvați Copiii arată și că un total al cheltuielilor poate ajunge și la valori de peste 4.500 lei pe an, per elev.

 

 

Înființarea Avocatului Copilului a stârnit, de-a lungul timpul, destule discuții, mai ales în urma scandalului Bodnariu din Norvegia. Organizarea unei astfel de instituții este și una dintre problemele majore ale copilului din România, identificate de Salvați Copiii. 

 

Pe scurt, absența Avocatului Copilului crează o serie de vulnerabilități pentru că țara noastră nu are o instituție independentă care să preia atribuțiile menționate de Comitetul ONU. În țara noastră, în cadrul Avocatului Poporului, problemele ce țin de respectarea drepturilor copilului revin unui departament semi-specializat, care are ca atribuții, la pachet, „drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor și persoanelor cu handicap”. În 2015, s-au înregistrat în total 12.164 de petiții, din care doar 103 petiții făceau referire la drepturile copilului și ale familiei, ceea ce înseamnă, din punct de vedere al timpului alocat, o rată de două petiții pe săptămână. 

 

Parlamentul a respins de mai multe ori, în 2009, 2012 și 2015, propuneri de lege care vizau înființarea Avocatului Copilului, fie ca instituție independent, fie  în cadrul Avocatului Poporului, cu toate că atât societatea civilă, cât și Comitetul ONU au evidențiat importanța unui astfel de organism. 

 

În aceste condiții, 63% dintre copii spun că au fost bătuți acasă de către părinți, iar 20% dintre părinți consideră încă pedepsele fizice drept un mijloc de educație a copiilor. În plus, chiar dacă, la nivel formal, orice pedeapsă fizică aplicată celor mici este interzisă, procentul părinților care recunosc că își supun copii unor forme de abuz fizic ușor (38%) a rămas constant între 2011 și 2012. Pentru anul 2013, statistica oficială (ANPDCA) indica un număr de 9178 de cazuri de abuz, neglijare sau exploatare asupra copilului, mult inferior prevalenței reieșite din studiul Salvați Copiii, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la mecanismele de raportare și capacitatea de intervenție a autorităților, dar și cu privire la dimensiunea toleranței sociale față de acest fenomen.

 

Amploare a luat în ultimii ani și fenomenul de bullying în școli, astfel că 73% dintre copii afirmă că au fost martorii unei astfel de situații în școala lor, iar 58% dintre copii spun că au asistat la bullying chiar în clasa lor. Din păcate, școlile nu au o abordare comună în cazurile de bullying; unii profesori sunt mai implicați în stoparea comportamentului violent, în timp ce alții rămân pasivi („ceea ce contează este dacă profesorului îi pasă”). Unii copii au menționat că există situații când unii profesori încurajează bullying-ul sau pe agresori (umilind în mod constant unii copii).

 

 

Discriminarea rămâne o problemă acută a societății românești, iar asupra copiilor se răsfrânge și în domeniul educației, chiar și din partea profesorilor care tind să-i dea la o parte pe copiii cu probleme de sănătate mintală. De același tratament au parte și micuții cu dizabilități, pentru care incluziunea socială rămâne doar un vis frumos, iar de multe ori discriminarea apare și pe criteria de rezultate școlare și comportament (inclusiv clase segregate formate pe aceste criterii), arată raportul organizației Salvați Copiii. Din nou, în cazul copiilor de etnie romă, lucrurile sunt și mai grave, aceștia semnalând frecvent problem referitoare la respectul pentru diversitate, pentru limba și cultura lor, pentru religia la care aderă. 

 

În general, oamenii se arată ceva mai toleranți în ceea ce privește apartența la un anume grup din care să facă parte și un copil dintr-o categorie vulnerbailă, însă în ceea ce privește interacțiunea directă, între patru ochi, aceștia sunt ceva mai sceptici. Cifrele publicate în raportul realizat de Salvați Copiii arată că 14% dintre copii afirmă că ar fi de acord să aibă un coleg de bancă infectat cu HIV, 27% că le-ar fi indiferent și 59% că ar fi împotrivă (comparativ cu aproximativ 19% care afirmau că sunt de acord să fie colegi de clasă cu un copil în această situație). 

 

Un alt factor de stigmatizare este orientarea sexuală, astfel că discriminarea copiilor care se identifică LGBT este larg răspândită atât în mediul școlar, în familie, cât și în comunitate. Un raport al asociației ACCEPT citat de Salvați Copiii arată că aproximativ 8% dintre elevii LGBT spun că au fost agresați sau batjocoriți la școală, în timp ce aproximativ jumătate din elevii non LGBT (46,5%) spun că ar fi deranjați să aibă un coleg de clasă homosexual. Îngrijorător este și faptul că profesorii fac remarci homofobe la ore (64%), fără a fi sancționați și perpetuând atitudini discriminatorii și chiar violente în rândul elevilor. 

 

 

În România, la fiecare cinci ore un copil mai mic de un an moare. În țara noastră își pierd viața anual 1.600 de bebeluși, un număr enorm care ne situează pe primul loc între statele Uniunii Europene în ceea ce privește rata mortalității infantile, cu o rată de 8,8 decese la 1000 de nou-născuți vii, potrivit celor mai recente statistici. Accesul la servicii medicale a devenit, în unele cazuri, un lux, mai ales din cauza lipsei banilor. Aceasta cumulate cu distanța mare până la un spital care să ofere îngrijiri corespunzătoare și nivelul scăzut de educație al mamei conduc la cifre alarmante: 36% dintre mamele din mediul rural afirmă că nu au fost controlate niciodată de un medic ginecolog pe perioada sarcinii; în timp ce, dintre femeile gravide, 47% afirmă că nu au făcut nicio ecografie până la acel moment, 42% că nu au făcut analizele recomandate, 37% că nu au fost la niciun control ginecologic, iar 12% că nu au fost controlate de medicul de familie de când sunt gravide.

 

În ceea ce privește decesele copiilor mai mici de cinci ani, este îngrijorător faptul că aproape jumătate dintre acestea (48%) au cauze evitabile. Astfel, în anul 2013, principalele cauze de deces pentru această grupă de vârstă (1-4 ani) au fost bolile aparatului respirator (23,5%), urmate de leziuni traumatice și cauze externe (21,4%)11.

 

Din aceeași categorie a accesului la servicii de sănătate face parte și scăderea ratei vaccinărilor, mai ales la copiii din mediul rural. Discrepanța între mediul urban și cel rural este aici uriașă, în situația în care 42% din copiii români trăiesc în mediul rural. Cifrele vorbesc de la sine: în mediul urban se regăsesc 92,2% din numărul total de spitale, 95,7% din cel al dispensarelor medicale, 85,9% din totalul cabinetelor independente de medicină generală, 58,6% dintre cabinetele independente de medicină de familie, 71,2% din cel al farmaciilor, 91,9% dintre centrele de diagnostic și tratament, 98,4% dintre centrele medicale de specialitate, 85,6% dintre cabinetele stomatologice independente, 96,9% dintre cabinetele medicale independente de specialitate, 95,9% dintre laboratoarele medicale, 96,0% dintre laboratoarele

de tehnică dentară. 

 

În ceea ce privește grupul copiilor, aceștia sunt mult mai vulnerabili, dovadă că rata mortalității la copiii sub 10 ani este de peste trei ori mai mare la populația romă. De patru ori mai mulți copii romi nu au fost niciodată vaccinați, iar numărul fetelor rome care nu au fost niciodată vaccinate este de 11 ori mai mare decât cel al fetelor din gospodăriile populației generale. 

 

La nivel general, însă, îngrijorător este și faptul că, în ultimii ani, se înregistrează o scădere a acoperirii pentru vaccinurile cuprinse în calendarul național de vaccinare. În plus, rezistența sau indiferența la vaccinare a unor părinți denotă, printre altele, și faptul că lipsesc intervențiile și serviciile specializate care să promoveze vaccinarea. Un studiu din anul 2015 despre situația vaccinării în România, arată ca 31% dintre copiii născuți vii au fost depistați ca incomplet vaccinați, în creștere față de anul precedent cu 0,7%26.

 

 

Conform statisticilor oficiale, peste 85.000 de copii din România au unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate. Mai mult, patru din zece dintre aceștia sunt complet lipsiți de grija părintească, având ambii părinți plecați peste hotare sau provenind din familii în care părintele unic susținător este plecat. O serie de studii mai vechi indicau că datele oficiale surprind însă doar o parte din dimensiunea fenomenului, estimările studiilor indicând între 170.000 și 350.000 de copii în această situație.

 

Situația este confirmată și de datele colectate de Salvați Copiii de la Inspectoratele Școlare pentru finalul anului 2015 care au relevat, de asemenea, un număr mult mai mare de copii cu părinții plecați la muncă în străinătate: 212.352 de copii, față de cel înregistrat în evidențele serviciilor publice de asistență socială – 85.194 de copii.

 

În perioada 2009-2016, au avut loc o serie de modificări legislative în reglementarea regimului adopțiilor. Astfel, în 2011 și mai apoi în 2016, legea cadru (273/2004) a fost modificată în vederea creșterii numărului de copii declarați adoptabili și în scăderii duratei procedurii de adopție, însă o evaluare de impact a acestor măsuri nu a fost realizată până în acest moment. Cu excepția anului 2014, datele oficiale ale ANPDCA arată o scădere ușoară a numărului de adopții încheiate între 2011-2015 (sub 900 pe an), față de perioada anterioară (2000-2009 când media a fost de 1000 adopții anuale). 

 

În ultimii ani, aproximativ 3500 de copiii sunt declarați adoptabili anual. Dintre aceștia, majoritatea au vârsta cuprinsă între 7-13 ani, în timp ce preferințelor părinților adoptatori se concentrează mai mult asupra copiilor cu vârste între 0-3 ani.