#Colectiv, doi ani după. Supraviețuitor: Parcă a fost ieri. Eu nu am visat niciodată că ard, dar îmi visez prietenii

„Au trecut foarte repede acești doi ani. Încerc să fie ca înainte, dacă nu m-ar durea… te ține pielea. Când e mai urât afară, se strânge pielea. Dar e mai greu că îți lipsesc, că nu îți vezi prietenii, decât durerea ta. Am pierdut 10 prieteni, incluzând trupa. Timpul le rezolvă pe toate, dar doi ani e puțin. (…) Parcă-i ieri. Câteodată te simți normal. Eu nu am visat niciodată că ard, dar îmi visez prietenii, am coșmaruri, eu neavând coșmaruri înainte. Plâng și acum. Plângi când îți aduci aminte, plângi pentru că îți este greu. Am plâns și în spital, la un moment credeam că nu o să mai am lacrimi. Plângeai de durere, plângeai de durerea altora, de mila asistentelor, de a ta. Unii nu ies din casă deloc, decât la tratament”, povestește Livia Lupu, unul dintre supraviețuitorii incendiului.

Livia nu a uitat nicio clipă cum a început totul. Retrăiește acele momente cu aceeași intensitate ca în noaptea tragicului eveniment.

„Eu am văzut perfect tot, pentru că eram la prima masă. Au pornit artificiile, au făcut un „fâs”, a încercat cineva să stingă cu paharul de bere. A cerut un extinctor care nu a făcut nimic, pentru că nu mergea. A spus Găluț (Andrei Găluț, solistul trupei Goodbye to Gravity, n.r.): „Asta nu era în program, ieșiți”. A fost foarte repede. Atât a fost. Câteva secunde. Eu am intrat pe un hol și acolo am rămas, nu am văzut ce era în spate. Eu am fost blocată în ușa ce era închisă, nu am putut ieși. Mă călca lumea, am avut picioarele vinete. Degetele mi-au fost strivite. Când s-a deschis ușa, eu am avut instinctul de a mă face ghem, apoi și flacăra a ieșit peste mine. M-au scos un prieten și Adi Despot de la Vița de Vie”, povestește tânăra.

Dincolo de tratamente, tânăra a încercat să își reia, treptat, viața de dinainte de incendiu, însă nimic nu mai poate fi la fel. Orice culoar îngust, orice zgomot de artificii îi provoacă o stare de panică.

„Primul concert a fost ciudat, căutam ușa. Dar a fost și mai ciudat când am fost la film la mall, pentru că ieși pe culoarul acela îngust. Mi-a fost mai frică acolo mai rău decât la un concert. Dai din unul în altul și nu mai vezi ușa. A fost crunt. Eu plec de la film ultima, ca să fie liber culoarul. La primele artificii era să fac infarct, la un concert al lui Iglesias. Am rețineri, pentru că acum știu ce se poate întâmpla. Gândește-te că în Centrul Vechi se întâmplă ceva, arzi ca șobolanii. Mai merg în unele locuri, dar stau pe afară. Mulți se gândesc că nu li se poate întâmpla nimic lor. Așa gândeam și eu, acum uite… De la tragedia din Colectiv nu mai fumez”, spune Livia.

Și pentru Mihai Anghel cei doi ani au trecut prea repede pentru că, spune tânărul, „parcă s-a întâmplat ieri”.

„Chiar vorbeam cu cineva zilele astea, din grupul răniților, și ne puneam întrebarea când și cum au trecut acești doi ani? Atât de repede, de parcă s-a întâmplat ieri. Dar când ai de facut operații, recuperare non-stop, creme, să te ferești de soare, de frig, doi ani trec repede, mult prea repede”, spune Mihai.

În cursul verii, Mihai a rămas fără loc de muncă. Lucra la o firmă care se ocupă cu distribuția și importul de muzică, ce aparține de o casă de discuri din țară. În luna iunie a acestui an, casa de discuri a avut o petrecere la care a participat și unul dintre foștii patroni Colectiv. Mihai nu a mers la petrecere, însă când a aflat de prezența celui judecat pentru tragedie, i-a spus unui prieten că este nemulțumit că oamenii au uitat ce s-a întâmplat în club.

„La scurt timp, acesta i-a atras atenția unui coleg de la casa de discuri, cunoștința comună, care din intamplare a fost și el în Colectiv, dar nu a pățit nimic, iar acesta, surpriză, a făcut în așa fel încât să fiu dat afară. El s-a dus la directoarea generală și i-a spus că vreau să stric imaginea firmei. Nu am participat la petrecerea respectivă, ci doar am vorbit cu un amic și mi-am arătat dezaprobarea și dezamăgirea cu privire la participarea acelei persoane la eveniment, în contextul în care casa de discuri este direct implicată în tragedia Colectiv. Nu mai contează, nimeni nu a învățat nimic și singurul scop este de a face cât mai mulți bani”, a spus Mihai.

Dragoș Dincă are 20 de ani și este student la Facultatea de Fizică de la Măgurele în anul II. Spune că tragedia i-a schimbat viața complet.

„Nici nu am noțiunea timpului și parcă au trecut prea repede acești doi ani. De la tragedie mie mi s-a schimbat viața complet. Sunt mult mai responsabil, sunt foarte precaut. (…) În opinia mea, dacă eram toți calmi în acea noapte și nu ne împingeam, nu ne călcam în picioare, scăpam teferi mai mulți. Peste mine a căzut o persoană și am avut ambele picioare luxate din cauza îmbulzelii. Eu eram în fața scenei, dar primul meu instinct, atunci când am văzut ce se întâmplă, a fost să mă retrag. Inițial, oricum toți stăteau și se uitau în sus”, a rememorat Dragoș momentele nopții de 30 octombrie 2015.

Fotograful Miluță Flueraș spune că a reușit să se reintegreze în societate, însă amintirile sunt încă vii.

„Îmi amintesc toate detaliile din acea noapte, nu am uitat nimic. Totul e la fel de viu în memoria mea ca și momentul când s-a întâmplat. E greu de descris în cuvinte așa ceva, nici nu știu dacă ar avea rost să descriu. E tragic ce s-a întâmplat, dar și mai tragic că nu s-au schimbat foarte multe, că nu s-au tras cu adevărat niște concluzii și nu au fost niște urmări pe măsură, ci doar pe moment”, a spus Miluță.

Și Alexandra Furnea era prezentă, în seara incendiului, în clubul Colectiv, unde participa la concertul trupei Goodbye to Gravity. Ea a povestește infernul prin care a trecut după acea noapte. Tânăra prezintă realitatea cruntă dintr-un spital românesc, dar și cum au ajuns rănile ei pline de infecții intraspitalicești.

„Plâng fără întrerupere în timp ce asistenta îmi desprinde atentă bandajele de pe răni. Tifonul se desface trăgând după el țesutul necrozat sau fragmentele lizate de grefă, lăsând în urmă doar rană vie, din care șiroiește sânge roșu, curat. Câteodată, bandajul este lipit rău de plagă și apa nu este suficientă pentru a-l înlătura. Atunci, el trebuie tras. Am senzația că îmi umblă cineva cu amnarul prin măruntaiele ființei în timp ce jetul aspru al dușului îmi pătrunde pe mușchiul dezgolit de arsură și pe tendoanele expuse. Durerea este atât de mare încât am impresia că, în orice clipă, inima mea va înceta să bată. Cada se umple de roșu și de bandaje murdare, pe care zac lipite bucăți de țesut. Din cauza infecției, grefele au murit din nou și în urmă au rămas suprafețe și mai mari de rană profundă”, își amintește tânăra unul dintre momentele post-Colectiv.

Alexandra spune că i-a luat doi ani să scrie textul.

„L-am redactat pentru că așa cred că aceste lucruri trebuie să se știe. Am respect și dragoste față de personalul auxiliar de la Spitalul de Arși – asistente și infirmiere, în special față de asistenta de la sala de pansamente și cea de la sala de baie, care au făcut cât au putut ele, în condițiile date. Toată stima mea și pentru cei câțiva doctori onești și profesioniști de acolo. Puțini dar care îți oferă speranță. Am scris acest text pentru că vreau un altfel de sistem medical public în România. Și l-am scris pentru prietenii mei care nu mai sunt și care ar mai fi fost astăzi în viață dacă erau tratați mai bine”, conchide Alexandra.