COMENTARIU Crenguța Nicolae: Europarlamentare: Totul despre libidoul cetățenilor UE

„Nu ne iubim. Ne-am pierdut libidoul colectiv (…) Nu știm destule unii despre ceilalți. Oamenii din Laponia nu știu nimic despre ce îi motivează pe cei din Sicilia”, a reflectat Juncker pentru Handelsblatt, comentând pe urmă despre animozitatea dintre cele două mari partide din Parlamentul European, popularii și socialiștii, care face dificilă misiunea viitoarei conduceri a UE de a pune la punct reguli valabile pentru toată lumea și de a face în așa fel ca regulile să fie adaptate „cu atenție la sensibilitățile altora”. Subtextul era, desigur, că marile partide din PE ar trebui să fie unite ca să poată combate populismul și extremismul, numai că Juncker a precizat pe urmă, cu o logică aproape comică, că acel „libido colectiv” nici n-a existat de fapt decât timp de vreo cinci sau șase ani după terminarea ultimului război mondial.

„Ar fi totuși mai ușor zilele astea ca europenii să se îndrăgostească unii de ceilalți decât era prin 1952″, s-a corectat însă șeful CE, fără să aducă însă argumente.

Probabil ar fi vrut să facă aluzie la o altă declarație a sa, de anul trecut, când lăuda programul educațional Erasmus pe motiv că la el au luat parte 9 milioane de studenți care au devenit părinții a un milion de copii. Aceasta ar însemna, după formularea lui Juncker, că „noi am crescut astfel libidoul european, dacă putem spune așa”, combătând astfel tendințele izolaționiste din UE și aducând mai aproape cetățenii din țări diferite de spiritul unui viitor stat federal. Sau poate voia să trimită la o altă declarație, de la începutul lunii mai, când îi acuza pe toți politicienii britanici de faptul că „nu sunt pasionați de Europa”, fiindcă mereu au considerat că UE este despre interese economice și nu despre valori, așa cum consideră el și toți eurofilii. Cert e că Juncker și-a reluat pledoaria, cu sens acuzator și mai extins, în ultimul discurs ținut în PE: „Europa trebuie iubită. Dacă nu o iubiți, nu sunteți capabili de dragoste.”

Această insistență pe sentimente, pasiuni, trăiri morale nu e chiar nouă ca element ideologic al construcției UE. Vine vorba implicit de ea întotdeauna când cineva pune în opoziție „valorile europene”, adică idealul în primul rând politic al unei Europe federalizate, așa cum o văd eurocrații de la Bruxelles, Franța și Germania, cu „piața comună”, adică idealul în primul rând economic al unei Europe caracterizate în primul rând de reguli unitare de circulație a mărfurilor, a serviciilor și a persoanelor, așa cum a văzut-o într-adevăr dintotdeauna Marea Britanie. Acum însă, la alegerile europarlamentare, în Franța și Italia sunt aproape pe punctul de a câștiga eurofobii, iar în Marea Britanie conduc promotorii Brexit, din același motiv al saturației față de discursul exclusiv „la sentiment”, așa cum l-au practicat eurofilii față de eurosceptici, Emmanuel Macron față de „vestele galbene”, tabăra Remain față de Brexit, liberalii promigrație față de „iliberalii” antimigrație și așa mai departe.

Așa încât insistența lui Juncker dusă până la conotații sexuale pe amorul față de Europa nu mai denotă acum dorința de teoretizare a construcției europene, ci doar simpla intenție de a împărți niște vinovății pentru avântul euroscepticismului și al eurofobiei, așa cum le reproșezi unor copii că dacă pleacă de acasă în loc să rămână cu familia e numai fiindcă sunt ei răi și nerecunoscători. Din campania pentru europarlamentare se vede însă că politicienii cei mai abili au început să-și dea seama că doar discursul despre dragoste și valori nu e suficient ca să potolească nemulțumirile economice și temerile identitare ale europenilor. Efectele crizei financiare, criza migrației, scăderea puterii de reglementare a statelor în raport cu multinaționalele, adâncirea inegalităților sociale și a discrepanțelor de bogăție dintre statele membre sunt probleme reale și ele sunt cele care i-au făcut pe mulți cetățeni să-și piardă dragostea față de o UE care a ajuns să se reducă tot mai mult pentru ei la birocrații bogați de la Bruxelles și Strasbourg ori la deciziile Germaniei peste capul tuturor.

Astfel, Frans Timmermans, candidatul socialiștilor la șefia CE, pleacă deja dintr-o poziție fruntașă câștigată de partidul său la europarlamentarele din Olanda, mulțumită unui program centrat pe măsuri economice și sociale: salariu minim european, asigurare de șomaj europeană, locuințe accesibile și taxarea corectă a multinaționalelor, care „nu pot să facă profituri de miliarde și să nu plătească niciun impozit”. Wolfgang Schaeuble (PPE), fost ministru de externe al Germaniei și actual șef al Bundestagului, a admis în premieră că dacă statele din Est ale UE refuză să primească refugiați, ele „trebuie privite cu mai multă înțelegere” și „trebuie căutată o alternativă”. La fel de mari șanse de a accede sau a rămâne la putere au și politicienii veniți la putere pe o platformă populistă, dar nu eurofobă, cum e cancelarul austriac Sebastian Kurz, care acum are șansa de a-și consolida poziția delimitându-se de foștii aliați extremiști (aceeași schemă de rezolvare ar fi fost dorită de eurofili și pentru Italia, numai că acolo nu populiștii de la Cinci Stele sunt vioara întâi a coaliției, ci Liga lui Salvini).

Șanse au și cei ce vor dovedi suficient talent încât să izbutească să mute atenția electoratului spre alte teme decât cele deja preferate de politicienii PPE-PS în legislațiile anterioare și care întrețin deja conflictul cu euroscepticii și eurofobii (rezolvarea prin migrație a chestiunii demografice din UE, încadrarea în disciplina fiscală dorită de Germania și de statele bogate din nord, drepturile minorităților sexuale și până la un punct chiar statul de drept, oricât ar părea de în vogă tema judecând din unghi românesc). Temele noi care se anunță pentru noua legislatură ar fi schimbările climatice (de unde și poziționarea bună obținută deja de ecologiști în Belgia) și diverse declinări ale ideii lui Macron de „suveranitate europeană”, cum ar fi de pildă armata europeană, în general o politică externă și de apărare comună, ca instrument de unificare europeană, sau „securitatea” – protejarea într-o formă sau alta a cetățenilor europeni de o serie de fenomene asociate globalizării, de la monopolul giganților tehnologici la concurența din partea SUA și a Chinei.

Pentru ceilalți politicieni însă, începând chiar cu Macron, cel care se dorește noul ideolog și conducător simbolic al Uniunii după Merkel, a trecut epoca discursului axat în principal pe chemarea la dragostea față de Europa și pe învinovățirea tuturor ne-eurofililor pentru tot ce nu merge bine în Europa. În ultima ieșire electorală dinainte de 26 mai, Macron nici măcar n-a mai chemat la vot pentru partidul lui, En Marche, ci s-a mărginit să-i cheme pe tineri la vot și, la întrebarea dacă susține ideea unor State Unite ale Europei, a răspuns că susține o federație de națiuni-state „cu o puternică suveranitate europeană și națională” și instituții europene democratice care să abordeze mai bine probleme ca schimbările climatice, terorismul, giganții digitali. Este o poziție prudentă, cu ochii la sondajele în care suveraniștii Marinei Le Pen, favorizați de revolta „vestelor galbene”, aveau avans față de En Marche. Iar această tendință spre moderație și prudență se va păstra și în cazul unui bilanț sub așteptări al suveraniștilor în structura viitorului PE, pentru că momentul europarlamentarelor nu e un final de meci, ci doar unul de repriză: disputa dintre federaliști și naționaliști se va juca în continuare.

În cazul României, discutarea oricăreia dintre aceste teme a fost sufocată din fașă de puternicele complexe de inferioritate, de incultura și de comoditatea politicienilor și a formatorilor de opinie de toate culorile. Indiferent despre ce temă ar fi vorbit una dintre tabere, cealaltă s-a priceput de minune s-o nimicească rapid, excitând repulsia automată a adepților față de ea doar pentru că era susținută de dușmanii politici. Vorbește opoziția de disciplină fiscală sau de drepturile minorităților? Afurisiți să fie asupritorii de la Bruxelles care vor să ne țină săraci și să ne desființeze neamul! Vorbește PSD de taxarea multinaționalelor sau de salarii mai mari pentru români? Afurisiți să fie comuniștii care vor să susțină nemunca și să fure banii din taxe! Acest mod de a delegitima din start orice temă de discuție pe motiv că la ea se referă dușmanul a fost însușită de alegătorii cei mai creduli inclusiv în dauna propriilor lor interese și are consecințe din cele mai jalnice pentru cultura democratică a societății. Deocamdată ele nu se văd, fiindcă toată lumea e în plină manifestare a „libidoului” electoral; dar alegerile vor trece.