Le lasă în locuri cât mai ferite, de obicei în pădure, norocul codrilor maramureșeni de a rămâne în picioare fiind acela că sunt o protecție perfectă pentru traficanți.
Din locul livrării, românii din zonă, mulți dintre ei de etnie ucraineană, rude ale cărăușilor, preiau marfa și o duc spre „comunicații” – așa cum sunt numite drumurile de munte de către polițiștii de frontieră. De aici, fie sunt transportate către satele de reședință cu calul, cu măgarul, cu căruța sau cu sania, în funcție de anotimp, fiind ascunse acolo în beciuri sau șure de fân, fie sunt încărcate, direct în dube și microbuze, pentru a fi transportate către interiorul țării, sau, în ultimă instanță, pentru a nu cădea în mâna patrulelor de poliție, sunt căracte pe umeri, peste munte, direct în sat.
LUPTA PE VIAȚĂ ȘI PE MOARTE DINTRE TRAFICANȚI ȘI POLIȚIȘTI