Cristina Tarcea, șefa instanței supreme: „Judecătorul aplică legea, bună sau proastă. Susțin răspunderea materială inclusiv a parlamentarilor și membrilor executivului”

„Vreau să vă spun faptul că mai mult de 90% din cazurile pierdute în fața CEDO se datorează legislației inadecvate sau proaste sau insuficiente. Ori judecătorul care are menirea de a aplica legislația și nu de a crea legislație nu poate să facă altceva decât să o aplice așa cum este ea, bună sau proastă. (…) Prin urmare, susțin orice fel de răspundere materială, a tuturor categoriilor de profesioniști, inclusiv a parlamentarilor și membrilor executivului”, a declarat Cristina Tarcea în interviul acordat agenției de presă MEDIAFAX.

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) a transmis un mesaj aleșilor țării, precizând că își dorește ca aceștia „să lase orice interese deoparte” și „să legifereze bine”. Magistratul a vorbit și despre încercările eșuate de a obține un nou sediu, precizând că „aceste încercări au fost fie neserioase, fie incompetente, fie, pur și simplu, formale, luate doar de dragul de a nu se reproșa că nu s-a stat alături de Înalta Curte atunci când a avut nevoie”.

În ceea ce privește Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV), Cristina Tarcea consideră că acesta și-a atins scopul.

Redam interviul integral acordat de Cristina Tarcea, președintele ÎCCJ, agenției de presă MEDIAFAX.

Ce așteptări aveți dumneavoastră de la noul Parlament?

Nu aș putea să spun că am așteptări noi de la noul Parlament față de vechile parlamente care au fost până la acest moment în România. Așteptarea adevărată, reală și sinceră este aceea ca dânșii să realizeze faptul că, la fel ca toate categoriile sociale, au o menire socială, un rol social și acela este rolul de a legifera. Nu de a legifera oricum, ci de a legifera bine, de a legifera coerent și de a legifera conform nevoilor societății românești actuale. Insist asupra acestui lucru pentru că legea este una dintre modalitățile prin care se poate asigura o ordine în societate, nu numai în societatea românească, într-o societate în general, iar o lipsă de coerență în procesul legislativ se va răsfrânge asupra tuturor domeniilor societății.

Știm că sunt hotărâri ale CCR, care privesc domeniul juridic, care ar trebui să fie puse în acord și trenează de ceva timp. Vă așteptați să se facă ceva curând în acest sens?

Este adevărat. Este o problemă mai veche a societății românești pentru că există niște dispoziții în legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale care impun celor care au inițiativă legislativă, respectiv Guvernului, în primul rând, să pună în acord în termen de cel mult 45 de zile dispozițiile declarate neconstituționale cu deciziile pronunțate de Curtea Constituțională. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat întotdeauna. Uneori, Executivul a fost destul de prompt și a găsit modalitatea de a face acest acord între exigențele deciziilor Curții Constituționale și legea imperfectă din acest punct de vedere. Trebuie să recunosc că și acesta este un aspect asupra căruia și Executivul și Legislativul ar trebui să se aplece mai cu atenție și să-l rezolve în termenul prevăzut de lege pentru că, din păcate, aceste legi neclare și aceste legi necorelate cu dispozițiile deciziei CCR ne creează probleme în primul rând nouă, judecătorilor, care suntem obligați să aplicăm legea, dar și celorlalte autorități care sunt competente să facă aplicarea acestor dispoziții legale. Prin urmare, cred că aceasta trebuie să reprezinte o prioritate pentru noul Executiv și Legislativ.

Credeți că partidul care are acum majoritatea în Parlament, potrivit rezultatului votului, este un pericol pentru justiție? Considerați că ar putea fi modificate anumite legi în detrimentul înfăptuirii actului de justiție?

M-aș feri să vorbesc despre faptul că un partid sau altul reprezintă un pericol pentru una dintre puteri sau pentru unul dintre segmentele societății. M-aș feri de o asemenea evaluare, în primul rând, datorită statutului meu de judecător, îmi este interzis prin lege să fac orice comentariu și analiză politică. Nu în ultimul rând, m-aș feri să fac o asemenea evaluare pentru simplu motiv că eu cred în valorile morale, cred în faptul că poporul român este foarte conștient de faptul că o societate așezată și stabilizată nu poate să fie decât o societate care respectă legile. Este vorba nu numai de legile dictate de legislativ, dar și de legile moralei și eticii. M-aș feri de o asemenea evaluare și pentru că orice partid politic nu face altceva decât să răspundă unei nevoi sociale, aceea de a stabili politici pentru diferitele segmente ale activității și îmi doresc din tot sufletul ca să conștientizeze acest rol social pe care îl au, să lase orice fel de interese deoparte și să se gândească doar la interesele societății și oamenilor care i-au ales.

Cum vedeți atacurile asupra justiției? Ați simțit presiuni vreodată?

Este o problemă tare complicată și o problemă care trebuie abordată întotdeauna cu onestitate, cu sinceritate și cu bună credință. A făcut carieră în spațiul juridic și media românesc (și european) articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează libertatea la exprimare. Din păcate, sub umbrela libertății la exprimare se ascund o sumedenie de comportamente care nu întotdeauna justifică ceea ce jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a definit libertatea de exprimare. Atacuri (n.r la adresa justiției) sunt, au fost și vor mai fi. Dacă mă întrebați pe mine dacă am simțit aceste atacuri, îmi este greu să spun pentru că gradul de percepție a acestor atacuri depinde și de tăria ta ca persoană. Te doare, bineînțeles, te afectează faptul că de cele mai multe ori se scriu lucruri neadevărate despre tine. Dacă ești o persoană puternică suferi o noapte și pleci mai departe, dacă nu, efectele pot fi pe termen mult mai lung. De aceea este foarte important să decelăm între libertatea la informare, între libertatea publicului de a fi informat și atacul asupra justiției. Invoc în permanență Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Jurisprudența CEDO pentru că ea este una dintre călăuzele oricărui judecător și ar trebui să fie călăuza nu numai a judecătorului, ci și a tuturor oamenilor care viețuiesc într-un stat european în ceea ce privește garantarea și protecția valorilor europene. Pentru că m-ați întrebat despre atacurile la justiție, n-aș vrea să vă spun cu vorbele mele, aș vrea să va citesc dintr-un curs extrem de important și la care eu țin foarte mult, al profesorului Corneliu Bârsan care a fost judecătorul României la CEDO , o persoană pe care eu o respect și care a spus așa : „Referindu-se la rolul presei în cadrul dezbaterilor judiciare, Curtea a arătat că agitarea la lumina zilei a datelor unui proces în așa fel încât publicul să dea înaintea pronunțării instanței competente propriul său verdict riscă să conducă la pierderea respectului pentru tribunale și a încrederii necesare în activitatea acestora. De asemenea, procedându-se în acest fel se ajunge la crearea unui pseudo proces, spectacol în media, împrejurare ce ar putea conduce, pe termen lung, la producerea unor consecințe nefaste în privința recunoașterii instanțelor ca unicele titulare a soluționării proceselor”. Este, de fapt, dintr-o cauză împotriva Slovaciei, o cauză din 2011. Am ținut să citez acest text pentru că atunci când se informează opinia publică cu privire la activitatea de judecată a instanțelor și la activitatea judecătorilor niciodată nu trebuie pierdut din vedere faptul că această activitate de informare nu se poate face oricum, ea trebuie să se facă de așa manieră încât să se păstreze respectul publicului în actul de justiție și în persoanele care fac acest act de justiție.

Vă întrebam dacă ați resimțit presiuni dinspre mediul politic.

Nu am simțit niciun fel de presiune din partea mediului politic, și nu numai în calitate de președinte al ÎCCJ, lucrez la Înalta Curte de 12 ani, înainte am ocupat și niște funcții publice, dar am fost judecător, nu orice fel de judecător, ci și în materie penală, și niciodată nu am simțit niciun fel de presiune, nici măcar în anii în care era discutabilă independența justiției în ceea ce privește reglementările legale în vigoare la acea dată. Deci, până acum nu, personal nu am simțit nicio presiune din partea politicului și îmi doresc din tot sufletul să nu se întâmple niciodată. Ceea ce vă pot garanta este că chiar dacă s-ar încerca, nu sunt genul de persoană care să răspundă la astfel de presiuni.

Au fost discuții până acum legate de un nou sediu al instanței supreme. S-au concretizat cumva aceste discuții?

Este, cred, problema cea mai gravă, cea mai acută a ÎCCJ la ora actuală. Tot ceea ce pot să vă spun este că actualul sediu pe care îl ocupă ÎCCJ este din anul 2000, iar la acea perioadă numărul judecătorilor, potrivit legilor de atunci, era de maxim 60. Cam tot acesta era și numărul magistraților asistenți și al personalului auxiliar. Din păcate, acum suntem 122 de judecători pe schemă și tot atâția magistrați asistenți și un număr dublu de personal auxiliar. În 2000 numărul maxim de personal era la jumătatea personalului care funcționează acum. S-au edictat între timp o serie de legi, s-au acordat ÎCCJ o serie de competențe, dar nimeni niciodată nu și-a pus problema : dar cu personalul pe care îl are și cu spațiul pe care îl are Înalta Curte poate să își ducă cu decență la bun sfârșit toate sarcinile cu care noi o împovărăm? Nu a interesat pe nimeni până acum acest aspect. Sper ca de acum înainte să realizeze cei care au putere de decizie că problema spațiului este una reală pentru Înalta Curte. Au fost încercări de-a lungul timpului de a rezolva problema spațiului, dar dați-mi voie, cu o maximă sinceritate, să spun faptul că aceste încercări au fost fie neserioase, fie incompetente, fie, pur și simplu, formale, luate doar de dragul de a nu se reproșa că nu s-a stat alături de Înalta Curte atunci când a avut nevoie. Spun asta pentru că s-a repartizat un spațiu care are mari probleme seismice și pe care nu l-am putut folosi. Este spațiul pe care Ambasada Statelor Unite l-a părăsit și ceea ce n-a fost bun pentru vechii locatari se pare că, în opinia unora, ar fi fost bun pentru noi. Lăsând la o parte faptul că era total insuficient, nu putea să încapă decât o singură secție acolo, spațiul prezenta aceste probleme cu risc seismic ridicat. S-a acordat din nou, sub o formă juridică destul de ciudată și incertă, o aripă din cadrul Palatului Parlamentului, este aripa care fusese ocupată o perioadă de SPP, dar și acel spațiu era total insuficient, mai mult de jumătate prezenta probleme mari din cauza faptului că nu exista luminație naturală și aerisire naturală, dar și din cauza unor grave vicii de construcție. Au existat niște inundații foarte puternice acum trei ani care au stricat și ceea ce mai rămăsese întreg din spațiul respectiv, motiv pentru care a trebuit să abandonăm și acea variantă, care, oricum, era insuficientă, nu încăpea toată Înalta Curte în acel spațiu. S-au mai găsit soluții. Cert este că, la ora actuală, Direcția Economică își desfășoară activitatea într-un spațiu pe undeva prin Piața Universității. Este o direcție importantă, nu ne-am putea lipsi de ea, dar nu aveam ce face, asta este realitatea. Cred că ar fi cazul ca cei care au putere de decizie să realizeze că este o problemă. Problema spațiului ne afectează inclusiv activitatea de judecată pentru că termenele pe care le acordăm în procese sunt în funcție de existența unei săli libere. Și mai ales în condițiile în care toată lumea vrea ca bugetul tuturor instanțelor de judecată să fie preluat de ÎCCJ. Nu știu cum s-ar putea prelua o atribuție atât de importantă fără existența unei infrastructuri adecvate în primul rând pentru Înalta Curte. Este o problemă de la care nu am de gând să abandonez și am de gând ca imediat după ce se va stabiliza cât de cât activitatea executivului și legislativului să încep toate demersurile, din nou, pentru a rezolva această problemă. (…) Sunt vechi (discuțiile), cel puțin din anul 2010 au fost antamate discuțiile despre aceste spații. Problema spațiului a apărut cam de prin anul 2004, 2005. Atunci se discuta ca variantă, nu era chiar atât de gravă încât să ne determine să luam niște măsuri concrete. Cert este că din 2010, când s-a umblat mult la competențele Înaltei Curți și a crescut foarte mult personalul ÎCCJ, spațiul a devenit cu adevărat o problemă. Am stat și m-am gândit dacă este indicat sau nu, în perioada de interimat, să fac demersuri de acest fel, dar până la urmă mi-am spus că nu contează ce cred alții despre mine, important este să rezolv o problemă a curții, motiv pentru care am fost în audiență și la primul ministru și la primarul general încă din luna iunie 2016. Promisiuni am primit o grămadă, din păcate lucruri concrete mai puțin.

Cum vedeți ideea unei legi privind răspunderea magistraților, așa cum a fost dezbătută în ultima perioadă?

O lege a răspunderii magistraților există. Mă refer la articolul 52, aliniatul 3 din Constituția României care vorbește despre faptul că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Aceasta este teza I, aliniatului 3, iar în teza a II a Constituția României spune că răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență. Am ținut să vă citez acest text din Constituție pentru că, cel puțin din punctul de vedere al nostru, al juriștilor, este evident că el consacră două mecanisme de răspundere. Este vorba de o răspundere principală, directă, care este răspunderea statului, și de o răspundere indirectă, subsidiară, care este răspunderea magistratului. Deci, un magistrat nu poate răspunde conform normelor constituționale decât în situația în care toate condițiile pentru antrenarea răspunderii statului sunt îndeplinite. Acesta este mecanismul constituțional. Prin urmare, sub actuala guvernare a dispozițiilor articolului 52, aliniatul 3 din Constituția României, nu poate fi aprobată o lege, că e cea veche care va fi amendată, că este una nouă, cu alte dispoziții, iar mecanismul nu poate să fie decât acela al răspunderii subsidiare a magistraților. Prin urmare, din punctul meu de vedere, dacă se apreciază că actuala formă de răspundere este necorespunzătoare, cauzele ar trebui depistate la nivelul normelor constituționale și nu la nivelul normelor interne. Îmi doresc tare mult să vă spun că din punctul meu de vedere, în egală măsură ar trebui instituită și o răspundere materială a legislativului și a executivului pentru incoerență, pentru incompetență, pentru acte legislative inadecvate sau pentru act de guvernare inadecvat. Într-o perioadă am făcut activitate de pionierat în sensul că am fost unul dintre primii oameni a lucrat în cadrul Direcției Agentului guvernamental pentru CEDO care la acea dată funcționa în cadrul Ministerului Justiției. Am constatat că de dragul de a fi primiți în Consiliul Europei autoritățile de la acea vreme s-au grăbit să ratifice Convenția Europeană a drepturilor omului fără să existe niciun studiu de impact cu privire la compatibilitatea dreptului intern cu exigențele Convenției Europene a Drepturilor Omului. Nu numai că nu a existat nici un studiu de impact, dar, spre deosebire de alte state care atunci când au realizat faptul că au probleme în ceea ce privește compatibilitatea legislației au făcut rezerve, anumite rezerve temporare sau definitive la anumite dispoziții din convenție, noi nu am făcut niciun fel de rezervă. În afară de faptul că nu aveam o legislație pregătită pentru exigențele convenției europene, în foarte cunoștință de cauză pentru că am lucrat acolo, pot să vă spun că compartimentul care asigura apărările Guvernului României la CEDO a fost constituit la doi ani după ce România a ratificat convenția. Tot în calitate de lucrător în cadrul direcției agentului guvernamental și apoi, ulterior, ca agent guvernamental, vreau să vă spun faptul că mai mult de 90% din cazurile pierdute în fața CEDO se datorează legislației inadecvate sau proaste sau insuficiente. Ori judecătorul care are menirea de a aplica legislația și nu de a crea legislație nu poate să facă altceva decât să o aplice așa cum este ea, bună sau proastă. Se uită doar la faptul că ultima autoritate care s-a pronunțat în cauză a fost justiția, deci lumea se uită doar la răspunderea materială a magistratului omițând cu desăvârșire să se uite la cauzele care au determinat acele încălcări. CEDO niciodată nu se va pronunța asupra temeiniciei modului de soluționare a unui raport juridic de către instanța europeană. Niciodată Curtea Europeană nu va spune într-un proces penal că în mod greșit instanța a constatat că X este vinovat sau nevinovat sau într-un proces civil că în mod greșit a soluționat raportul juridic. CEDO se uită doar dacă toate procedurile derulate în fața autorităților statului respectiv, și nu numai judiciare, au respectat sau nu convenției europene a drepturilor omului. Dacă a existat un proces echitabil, dacă legislația privind arestarea și reținerea a fost adecvată convenției, dacă s-au respectat limitele și exigențele libertății de exprimare, etc. Prin urmare, susțin orice fel de răspundere materială, a tuturor categoriilor de profesioniști, inclusiv a parlamentarilor și membrilor executivului.

Cum vedeți menținerea Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV)? Este necesară menținerea sau ar trebui ridicat?

Acest mecanism de cooperare și verificare a fost instituit la nivelul anilor 2005-2006 și viza, în principal, aspecte privind justiție. Ați lecturat probabil ultimele rapoarte ale comisiei și de la an la an au fost evidențiate progresele în ceea ce privește reformelor în sistemul judiciar românesc. Am să fiu suficient de lipsită de modestie ca să spun că s-au evidențiat în mod special progresele în ceea ce privește activitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție . Prin urmare, cum mențiunea că menținerea sau nu a MCV este un atribut exclusiv al politicului, pentru că o asemenea menținere nu se poate face decât în urma unor negocieri politice, din punctul meu de vedere scopul pentru care a fost înființat acest mecanism a fost îndeplinit și asta rezultă din rapoartele care au fost publicate periodic în cadrul acestui sistem. Se pare că și cei din cadrul Comisiei Europene vor o altă abordare și mult mai largă a unui astfel de mecanism.

Acum, că sunteți membru al CSM, ce așteptări aveți de la colegii de acolo?

Îmi doresc, în primul rând, pentru Consiliul Ssuperior al Magistraturii ceea ce doresc pentru întreaga societate românească, adică să nu se pornească din nou și din nou de la zero. Să se păstreze lucrurile bune care s-au făcut până acum și, sigur, dacă este cazul, să se perfecționeze, să se completeze, să se îmbunătățească. Ce mai îmi doresc este unitatea. Trebuie să fiu sinceră și să recunosc faptul că vechiul consiliu, alcătuit din persoane absolut remarcabile din punct de vedere al pregătirii, a fost deficitar la acest capitol, al unității. Spun asta pentru că uneori, câte un membru al CSM și-a asumat o activitate, un demers sau un program bun, dar pentru că nu l-au discutat, pentru că nu a beneficiat de sprijinul celorlalți colegi, rezultatul nu a putut fi decât unul și anume eșecul.

În ultimul an, cel puțin, au fost nenumărate nemulțumiri din partea asociațiilor de magistrați referitoare atât la modificările aduse legilor justiției, dar și la salarii se refereau, oarecum, asociațiile de magistrați. Cum vedeți această situație?

Trebuie să fiu sinceră și să recunosc faptul că și sistemul judiciar s-a aflat o parte din acest an în campanie electorală. Mulți au speculat acest lucru și au atribuit aceste mișcări în sânul sistemului judiciar acestui aspect al campaniei electorale, dar lucrurile sunt reale și ele trebuie discutate, iar eu ca viitor membru al CSM sunt hotărâtă să ne aplecăm asupra lor în condiții de normalitate și de mai puțină agitație electorală. Legile justiției, dacă mă raportez la vârsta unei legi în România, sunt destul de vechișoare, sunt destul de bătrâne, ele datează din anul 2004. Mi s-a părut o chestiune de bun simț și de decență a actualului fost Guvern care a amânat discutarea acestor legi ale justiției pentru că e normal să nu lași legi atât de importante cu câteva zile înainte de a pleca și pentru că mai existau anumite discuții în cadrul sistemului judiciar cu privire la anumite reglementări care cred că ar trebui făcute mai pe îndelete și într-o atmosferă mai de liniște și calm. Există un proiect de modificare a legilor justiției, a existat un dialog cu asociațiile profesionale, în continuare va exista. (..) Aveam două categorii de persoane: unii care au dat statul în jduecată pentru indexări și au câștigat, persoane care au dat statului în judecată pentru indexări și au pierdut. Lucrurile au devenit incendiare abia acum pentru că în 2009 a intervenit o ordonanță de urgență care a dispus suspendarea efectelor acestor hotărâri judecătorești prin care s-au acordat drepturi salariale până în 2016. (…) Și a venit anul 2016 , efectele OUG 71/2009 au încetat și am fost în situația în care unii judecători beneficiau de hotărârile judecătorești și le trebuiau majorate salariile, unii nu aveau hotărâri sau le fuseseră respinse. Aceasta a fost geneza scandalului în ceea ce privește salarizarea magistraților. Din păcate, lucrurile sunt încă nerezolvate. Sper să se găsească o soluție pentru că și mie mi se pare normal și echitabil atunci când faci aceeași muncă, în aceleași condiții, să ai același salariu.