Cu ce se ocupa Securitatea pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Mulți nu au uitat nici acum traumele prin care au trecut

Securitatea a reprezentat instrumentul regimului comunist aflat în subordinea, în cea mai mare parte, a Ministerului Afacerilor Interne. Rolul acesteia a fost unul crucial pentru PCR întrucât îi ducea la îndeplinire toate directivele, menținând o atmosferă a terorii șși control asupra tuturor oamenilor din țară.

Mijlocul de control și supunere a poporului, Securitatea, a fost înființată în 1948 și a reprezentat forța prin care regimul sovietic, respectiv comunismul, a fost impus în țară prin metode autoritare și menținut prin frică permanentă și teama de moarte.

Până la mijlocul anilor 1960, Securitatea a contribuit la sovietizarea României, iar apoi la menținerea regimului comunist la putere. În aceste scopuri a fost dezvoltat un sistem formidabil de supraveghere și represiune. Din instrumentariul Securității au făcut parte, în special în perioada stalinistă, arestările în miezul nopții, bătaia, tortura și violul fetelor și femeilor deținute.

ACTUALITATE Victor Ponta: „Nu am dat BANI să-l cunosc pe Trump. Sunt mai zgârcit”

19:30

ACTUALITATE Victor Ponta: „Cu cât avansează INTELIGENȚA artificială, cu atât avansează și prostia naturală”

19:00

Inițial, la înființarea prin decretul nr. 221 din 30 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR, a avut numele de Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP). Securitatea a fost creată de SMERȘ, o divizie a NKVD, având ca misiune înlocuirea serviciilor secrete din țările ocupate de URSS cu structuri de tip sovietic. Unitatea SMERȘ din România, numită Brigada Mobilă, a fost condusă, până în 1948, de colonelul NKVD Boris Grünberg, care folosea, în România, numele Alexandru Nicolski.

Conform Decretului 221, Securitatea avea rolul de „a apăra cuceririle democratice și de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor dușmanilor interni și externi”.

De asemenea, organele de securitate erau „singurele abilitate a instrumenta infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului”. Prin Decretul nr. 50 din 30 martie 1951, DGSP și-a schimbat numele în Direcția Generală a Securității Statului, iar prin Decretul 264 din aprilie 1951, SSI (Serviciul Special de Informații) a intrat în compunerea DGSS.

Ura – la baza forțelor statului

„O dovadă excepțională în această privință este jurământul militar. Este o declarație de ură pe viață”, a declarat Germina Nagât, cercetător CNASAS.

Jurământul militar

„Jur să fiu devotat poporului muncitor, patriei mele, guvernului Republicii Populare Române…./ Jur să îi urăsc pe toți dușmanii patriei și ai poporului muncitor. Dacă voi călca jurământul meu, să mă lovească pedeapsa aspră a legii și să îmi atrag ura și disprețul oamenilor muncii”

SECURITATEA. Anii ’50 – Anii arestărilor și execuțiilor

Primul guvern pro-sovietic, cel al lui Petru Groza, a fost responsabil de incarcerarea a peste 200.000 de deținuți (politici), în condițiile în care populația țării era de proape 17 milioane. Numărul acestora a scăzut pe măsură ce Securitatea a devenit din ce în ce mai putere iar oamenii deveniseră terorizați.

Despre această epocă marcată de încălcarea drepturilor fundamentale ale oamenilor, a povestit pentru Digi24 Valile Mălureanu, absolvent al Școlii de Ofițeri a Securității în 1968. Acesta are studii în Economie și Drept și a lucrat pentru Apărarea Constituţiei şi în comunism, în Securitate, şi ulterior, în SRI.

„Criteriile” de arestare

„În perioada de început, în contextul luptei de clasă principalul vector de ameninţare erau duşmanii poporului muncitor, poporul muncitor fiind valoarea supremă de apărat. Vectorii de ameninţare erau identificaţi în anumite categorii socio-profesionale, foşti exploatatori, industriaşi, bancheri, moşieri, foşti membri ai organizaţiilor legionare, comuniştii au avut o răfuială cu legionarii, dar şi foşti membrii partidelor istorice. De asemenea angajaţii organelor de represiune burgheză SSI, Poliţie. După aceea au apărut şi chiaburii”, a explicat generalul Mălureanu.

Unele dintre cele mai cumplite închisori și lagăre din țară în care oamenii mureau pe capete sunt cele de la Sgihet, Gherla, Râmnicu Sărat, precum și lagărele de muncă de la canalul Dunăre-Marea Neagră.

„După Sighet, a fost cel mai crunt moment despre care greu a vrut să vorbească după ce a ieșit din închisoare, momentul Râmnicu-Sărat, unde a stat 4 ani și jumătate. Ceea ce s-a întâmplat acolo și ceea ce a făcut această brută, Vişinescu, Dumnezeu să îl ierte, că are ce să ierte. Bunicul meu a fost bătut în așa hal încât a stat 72 de zile în propria celulă, fără asistență medicală, în sânge, zdrobit”, a povestit Ionuț Gherasim, epotul unui lider țărănist.

Experimentul Pitești (1949 – 1951) sau lipsa de umanitate

Închisoarea Pitești este numele sub care este cunoscut fostul penitenciar din Pitești, România, renumit pentru așa-zisele încercări de „reeducare”, efectuate sub autorizația autorităților comuniste în perioada anilor 1949-1952 (cunoscute și sub denumirea Experimentul Pitești sau Fenomenul Pitești). Experimentul Pitești a fost stopat în septembrie 1951 imediat după înlaturarea de la fruntea Partidului Comunist Român a comuniștilor extremiști conduși de Ana Pauker.

Acest experiment nu poate fi redus la o scuză pentru administrarea unor bătăi și torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” deținuții politici, majoritatea studenți, membri în grupări interzise de comuniști ca Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, precum și cei inspirați de Garda de Fier sau membri sioniști ai comunității evreiești din România.

Se estimează că între 1000 și 5000 de de persoane au trăit clipe cumplite în Închisoare Pitești, Fenomenul fiind considerat cel mai mare și cel mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est.

„Numărul studenţilor decedaţi în urma schingiuirilor atroce din Piteşti este aproape imposibil de reconstituit cu exactitate astăzi, din motive ce ţin în principal de secretomania autorităţilor comuniste, care au dorit cu orice preţ să ascundă ceea ce se întâmpla în penitenciar. Aşa se face că cei mai mulţi nu au fost declaraţi şi înscrişi în actele oficiale, iar informaţiile pe care le avem sunt de multe ori incerte.

Din mărturiile (scrise sau prin viu grai ale) foştilor deţinuţi politici şi din alte surse, nesigure, răzbate un număr mai mare de tineri morţi din cauza violenţelor, însă am ales pentru moment să îi notăm doar pe cei asupra cărora nu avem nici un dubiu că au fost închişi şi torturaţi la Piteşti, şi au murit (direct sau indirect) în urma bătăilor încasate. Numărul lor relativ mic poate surprinde, însă el se datorează faptului că acţiunea nu viza exterminarea fizică a victimelor”, scrie fenomenulpitesti.ro.

Securitatea – Vocea supremă a „Dreptății”

„Nu s-a vizat categoria intelectualilor în sine… Fiindcă intelectualii care au devenit obedienţi regimului Mihail Sadoveanu, Ralea şi alţii, alţi intelectuali care nu au ridicat probleme, nu au avut probleme cu regimul, ci numai intelectualii care într-o formă sau alta erau identificaţi sau li s-au stabilit nişte conexii cu categoriile de persoane pe care ei voiau să le reprime.

Acest puseu de represiune târzie este pus şi pe seama nevoii de a-l convinge pe Hruşciov că este stăpân pe problemele interne, că stăpâneşte lucrurile din ţară şi că nu mai este necesară staţionarea Armatei Sovietice în ţară în România. Este, dacă vreţi, şi o componentă strategică, geo-strategică”, a mai relatat generalul Vasile Mălureanu.

Anii ’60 – Deschiderea față de lumea liberă și startul naționalizării

În acești ani are loc o schmbare de paradigmă întrucât metodele folosite până la acel moment in punct de vedere economic nu au roadele așteptate, astfel, are loc o relativă deschidere față de lumea liberă. Se începe cu cu vânzarea evreilor şi a românilor cu rude afară, apoi a saşilor, a continuat cu mesaje mai nuanţate în privinţa imperialismului occidental, s-a soldat cu deschiderea, în sfârşit, a închisorilor politice, prin decretele secrete din 1963-1964.

Instituțiile de forță devin în această perioadă naționale, supuse liderului suprem al țării, precizează generalul.

Regimul Ceaușescu sau orwellismul românesc – Securitatea supraveghează tot

„În perioada regimului Ceauşescu, după 1964, aş pune debutul, riscurile şi ameninţările erau definite mai exact, chiar dacă purtau pecetea comunismului, a regimului ideologic, dar figurau explicit apărarea suveranităţii, a independenţei, a unităţii şi a suveranităţii naţionale, etc, etc. Iar vectorii ameninţărilor nu au mai fost identificaţi în anumite categorii sociale prestabilite, ci s-au formulat o sintagmă mai largă: orice persoană, din orice domeniu de activitate, din orice zonă a ţării, care sub influenţe externe, în primul rând, dar şi a altor motivaţii, iniţiază şi desfăşoară activităţi împotriva securităţii statului, contra ordinii constituţionale”, a relatat Vasile Mălureanu.

Astfel, rețeaua de informatori a Securității s-a extins considerabil, fiind racolați inclusiv minori. În întreaga țară domina frica, precauția, frica de moarte, neîncrederea în oameni și suspiciunea.

Notele informative – Moneda supremă

Informatorii Securității erau ademeniți și prin diverse presupuse servicii pe care statul le oferă celui care le furnizau informații: pașaport, alimentație mai bună, ascensiune profesională ș.a.m.d. Însă, metoda cea mai des folosită în racolare era șantajul.

„Aduși sub diverse pretexte la miliție sau într-un birou și spunându-le activități din viața lor, lecturi, ascultarea radiourilor străine, toate fiind incriminante. Sunt factori de presiune și șantaj. Ce e mai cumplit este că ești șantajat nu doar prin urmările pe care le-ar putea avea situația asupra ta. Foarte des ești șantajat cu ceea ce li se poate întâmpla celor din familia ta: copiilor, soției, soțului”, a explicat Germina Nagât.

Arhivele Securității – Oglinda unei realități nefaste

După căderea regimului comunist, un grup de ofițeri ai SRI a încercat să distrugă documentele fostei Securități. În prima fază, s-a încercat distrugerea dosarelor la fabricile de tocat hârtie de la Grădiștea și Scăieni, dar muncitorii de acolo nu au colaborat. Atunci, colonelul Nicolae Bordeianu a transportat aproximativ 90 de saci cu documente la o rudă care avea un cuptor de pâine la Berevoiești.

S-au ivit probleme tehnice, și sacii a fost duși pe malul pârâului Râușor, situat la câțiva kilometri de comuna argeșeană. Au descărcat camionul, au făcut o groapă și au dat foc hârtiilor, apoi au acoperit groapa cu pământ. Hârtiile însă nu au ars în totalitate. Locul a fost descoperit din întâmplare de văcarul satului, și multe documente au ajuns în posesia diferiților oameni, inclusiv a ziariștilor. Marea parte au fost apoi recuperate rapid de SRI.

Ulterior, o mare parte a arhivelor Securității – cu descrierea operațiunilor și listele angajaților și informatorilor – au fost predate CNSAS.