Cum se sărbătorește Crăciunul în jurul lumii

Creștinii sărbătoresc pe 25 decembrie nașterea lui Iisus din Nazaret. Odată cu răspândirea învățămintelor sale, multe dintre tradițiile străvechi ce au precedat sărbătoarea Crăciunului au fost înglobate de bisericile creștine. Păgânii de pe vechiul continent european celebrau la finele anului solstițiul de iarnă, prilej de veselie, întrucât prevestea întoarcerea soarelui și a luminii. Multe dintre obiceiurile lor au fost „creștinate” și duse mai departe, fiind acum de nelipsit în preajma sărbătorilor de iarnă.

Primii creștini nu celebrau nașterea lui Iisus pe 25 decembrie, considerând că aceasta a avut loc în luna septembrie, odată cu Rosh Hashanah (sărbătoare din calendarul iudaic). În anul 264, Saturnaliile au căzut pe 25 decembrie și împăratul roman Aurelian a proclamat această dată „Natalis Solis Invicti”, festivalul nașterii invincibilului Soare.

În anul 320, papa Iuliu I a specificat pentru prima dată oficial data nașterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie. În 325, împăratul Constantin cel Mare a desemnat oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează nașterea lui Iisus.

Numit inițial „festivalul nașterii”, sărbătoarea creștină care marca venirea pe lume a fiului lui Dumnezeu s-a răspândit cu trecerea timpului pe tot continentul european. În jurul anilor 432, Crăciunul era sărbătorit în Egipt, iar la finele secolului al VI-lea a ajuns și în Anglia. La sfârșitul secolului al VIII-lea, Crăciunul devenea o tradiție împământenită și în nordul Europei.

Cu toate acestea, cele mai multe țări nu au acceptat Crăciunul ca sărbătoare legală decât din secolul al XIX-lea. Mai mult de un mileniu, creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie), în imediata apropiere a solstițiului de iarnă: în Franța până în anul 1564, în Rusia până în vremea țarului Petru cel Mare, iar în Țările Române până la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a adoptat Crăciunul ca sărbătoare legală, în 1836. Oklahoma a fost ultimul stat, în 1907.

În epoca modernă, Crăciunul este asociat cu decorarea bradului, mersul la biserică, mesele în familie, colindul, dar și cu venirea lui Moș Crăciun. Obiceiuri care sunt astăzi de nelipsit în aproape toate colțurile lumii se trag așadar din lunga istorie a serbărilor luminii, împletite cu datini și tradiții răspândite sau absorbite de sărbătoarea creștină a nașterii lui Iisus Hristos.

Moș Crăciun, un personaj magic

Moș Crăciun își are originile în legendele, istoria și folclorul european. În culturile occidentale, el a ajuns să fie ilustrat cu imaginea unui bătrân simpatic, cu barbă și burtă, care le aduce copiilor jucării și dulciuri în Ajunul Crăciunului. Figura modernă a lui Moș Crăciun este inspirată de cea a Sfântului Nicolae din Myra, un episcop creștin care a trăit în secolul al IV-lea în provincia Licia din Anatolia bizantină. El era recunoscut pentru darurile făcute celor săraci, în special pentru zestrea oferită fetelor unui creștin pios, astfel încât acestea să nu fie nevoite să se prostitueze.

Reprezentările lui Moș Crăciun s-au schimbat de-a lungul vremii, astfel că între imaginea acestuia în vechea cultură populară – de frate mai bogat și mai inimos al lui Moș Ajun – și imaginea contemporană – de personaj iubit de copii – există mari diferențe.

Tradițiile contemporane despre Crăciun, despre Moșul „darnic și bun”, „încărcat cu daruri multe” sunt printre puținele influențe livrești pătrunse în cultura populară de la vest la est și de la oraș la sat.

Din vechime se știe că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile nașterii, i-a cerut adăpost lui Moș Ajun. Motivând că este sărac, el a refuzat-o, dar i-a îndrumat pașii spre fratele lui mai mic și mai bogat, Moș Crăciun. În unele legende populare și colinde, Moș Ajun apare ca un cioban sau un baci la turmele fratelui său.

În cultura populară românească, Crăciun apare ca personaj cu trăsături ambivalente: are puteri miraculoase, ca eroii și zeii din basme, dar are și calități tipic umane. El este bătrân, are o barbă lungă și este bogat, de vreme ce are turme și dare de mână.

În mai multe țări, printre care și România, „Moș Nicolae” este sărbătorit în continuare la începutul lunii decembrie, când copiii cuminți sunt răsplătiți cu dulciuri, în vreme ce copiii obraznici găsesc în ghete nuiele.

Reprezentări ale Sfântului Nicolae, cel ce aduce daruri celor mici, numit de olandezi Sinterklaas, au fost combinate cu reprezentările „părintelui Crăciun” din cultura engleză și au dus la apariția lui „Santa Claus” în America și în țările vorbitoare de limba engleză.

Pe de altă parte, ideea de spiriduși de Crăciun vine din credința străveche că gnomii păzeau casa omului de spiritele rele. Spiridușii au fost iubiți și urâți, pentru că, deși uneori se purtau cu bunăvoință, puteau foarte ușor să se transforme în ființe răutăcioase și nesuferite, atunci când nu erau tratați cum se cuvine. Percepția cea mai răspândită era că ei se purtau precum persoana cu care aveau de-a face, fiind fie răutăcioși, fie drăguți. În Evul Mediu, în loc să ofere daruri, spiridușii mai degrabă așteptau să le primească. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea spiridușii au devenit prieteni ai lui Moș Crăciun.

Moș Crăciun în jurul lumii

Pentru copiii din România, Moș Crăciun vine din nordul îndepărtat pentru a aduce daruri celor care au fost cuminți. Acestea sunt lăsate sub brandul de Crăciun și, în funcție de bunăvoința părinților sau de obiceiurile zonei, cadourile se deschid fie în Ajun, după slujbă, fie în ziua de Crăciun. În unele regiuni, Moșul mai lasă un rând de cadouri la biserică, unde copiii îi mulțumesc cântând colinde.

În SUA, Moșul călătorește în ajun într-o sanie zburătoare trasă de reni. El intră în case pe horn și lasă cadourile sub brad sau în ciorapii agățați deasupra șemineului. Copiii îi lasă lapte și biscuiți și obișnuiesc să îi scrie de dinainte ce daruri și-ar dori.

În Ungaria, moșul este reprezentat de un înger, în ziua de Crăciun, copiii găsesc bradul gata făcut și sub el cadourile.

În Rusia, Moș Crăciun („Babushka”) este însoțit de Albă-ca-Zăpada, iar copiii primesc prăjituri și jucării.

În Franța, Père Noël se strecoară pe coșul casei și lasă cadourile în pantofi.

În Austria și în Germania, figura lui Moș Crăciun este asociată în continuare cu cea a Sfântului Nikolaus, care vine în noaptea dinspre 5 spre 6 decembrie și lasă cadouri doar pentru copiii cuminți. Cei care au fost obraznici vor primi doar un mănunchi de nuiele legate cu câteva bomboane. Moș Crăciun și însoțitorul său, Krampus, sunt îmbrăcați în haine roșii. Nikolaus are mitră de episcop pe cap, iar Krampus are cornițe și o limbă lungă ce îi atârnă din gură. De Crăciun, copiii primesc cadouri de la Cristkindl (Copilașul Cristos).

În Islanda, cadourile sunt aduse din munți de către cei 13 pitici de Crăciun care vin pe rând, de la Crăciun și până pe 6 ianuarie.

În țările scandinave, spiridușul „Jul Nisse” arată la fel ca Moș Crăciun, însă este mult mai mic de statură. Pentru el se lasă afară un vas cu terci de orez, tradiția fiind una de origine păgână.

În Australia, Moș Crăciun este îmbrăcat în pantaloni roșii scurți și în loc de sanie este ilustrat într-un elicopter.

Istoria bradului de Crăciun

Împodobirea bradului, un obicei strâns legat de sărbătoarea Crăciunului, își are originile în Germania, la fel și simbolistica arborelui „cu cetina tot verde”, arbore asociat din vremuri de demult cu viața, potrivit cărții „Tradiții de Crăciun” realizate de Centrul de Creație, Artă și Tradiție București.

În Antichitate, iarna era asociată cu moartea plantelor și, implicit, a vieții. Pentru că rămâneau mereu verzi, brazii și pinii erau considerați arbori sfinți.

Cultul copacului veșnic verde era frecvent întâlnit și în rândul europenilor păgâni. Tradiția de a decora casele și hambarele cu crengi de brad a fost integrată și după trecerea la creștinism, aceasta practicându-se de Anul Nou pentru a speria diavolii și a-i ține departe de gospodărie.

Dovezi legate de decorarea brazilor au fost documentate în mai multe părți ale lumii. Cu toate că este destul de clar că pomul modern de Crăciun își are originile în perioada renascentistă a Germaniei modern, există mai multe teorii și speculații legate de proveniența acestui obicei. El este uneori asociat cu liderul protestant Martin Luther, despre care se spune că ar fi fost atât de fascinat de felul în care se vedea lumina stelelor prin crengile brazilor de afară, încât a tăiat unul, l-a așezat în casă și a pus lumânări în el. În Georgia, brazii de Crăciun se numeau Chichilaki și erau făcuți din crengi de nuci și ulmi, așezate sub forma unei piramide ce poate avea chiar și trei metri înălțime.

În Polonia a existat un vechi obicei păgân pentru zeul tunetului, Thor. Stejarul lui Thor era un copac sacru pentru multe triburi din regiune, după creștinarea lor stejarul a fost înlocuit cu bradul sau pinul, ale căror forme triunghiulare amintesc de Sfânta Treime.

Primele indicii legate de decorarea unor brazi ar fi fost găsite în nordul Germaniei și pe teritoriul Lituaniei și Estoniei (Livoniei).

Brazii erau împodobiți cu fructe, dulciuri și ghirlande pentru ucenici și copii, acest lucru a fost documentat în jurul anului 1441. După reforma protestantă, astfel de pomi puteau fi văzuți în casele familiilor din înalta societate.

O altă poveste despre Crăciun, mai puțin cunoscută, spune că, în secolul al VII-lea, călugării foloseau forma triunghiulară a bradului pentru a descrie Sfânta Treime. În jurul anului 1500, oamenii au început să vadă în bradul de Crăciun un simbol al copacului din Paradis și au atârnat în el mere roșii, simbol al păcatului originar. În secolul al XVI-lea, însă, familiile creștine au început să decoreze brazii cu hârtie colorată, fructe și dulciuri. Dar mai înainte, în secolul al XII-lea, oamenii obișnuiau să atârne brazii de Crăciun în tavan, cu vârful în jos, ca simbol al creștinătății.

Românii au preluat de la romani obiceiul de a arde un butuc pe vatră în noaptea dinspre 24 spre 25. Acest lucru simboliza pe vremuri moartea și renașterea divinității, credință similară cu cele de pe restul continentului european.

Povestea suflătorului de sticlă și a primului glob

Globul de stică, ornament până nu demult nelipsit din brazii de Crăciun decorați în jurul lumii, are o istorie de peste 150 de ani, care a început într-un mic orășel din Germania, Lauscha. La mijlocul secolului al XIX-lea, un suflător de sticlă pe nume Hans Greiner avea să confecționeze primele globuri din sticlă. Pentru că era sărac și nu își permitea să împodobească bradul cu nuci, bomboane și produse de patiserie, acesta a decis să-și facă propriile ornamente care au constat în mici globuri și ghirlande de sticlă. Primele globuri din sticlă aveau, de cele mai multe ori, forma unor nuci și a unor fructe.

Originile colindelor

Primele colinde au fost cântate în Europa în urmă cu mii de ani, însă în acea perioadă ele aveau o cu totul altă însemnătate. Colindele sunt cântece tradiționale, cu teme folclorice și urări epico-lirice specifice fiecărui colț al continentului european. Odată cu răspândirea creștinismului, versurile au fost influențate de motive religioase.

Unul dintre cele mai îndrăgite obiceiuri de Crăciun, colindatul, era pe vremuri interzis. Cel care a decis că muzica este nepotrivită pentru o zi solemnă cum este Crăciunul a fost Oliver Cromwell, care, în secolul al XVII-lea, a interzis colindele.

Cel mai vechi cântec creștin de Crăciun este „Jesus refulsit omnium”, compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea. Cea mai veche transcriere după un colind englezesc îi aparține lui Ritson și datează din 1410.

În 1818, ajutorul de preot austriac Joseph Mohr a fost anunțat cu o zi înaintea Crăciunului că orga bisericii sale s-a stricat și nu poate fi reparată la timp pentru slujba de Crăciun. Foarte trist din această pricină, el s-a apucat să scrie trei piese care să poată fi cântate de cor și acompaniate la chitară. Una dintre ele era „Silent Night, Holy Night”, care în prezent este cântată în peste 180 de limbi străine de milioane de persoane.

Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine și în satele românești.