Dorințe de copil în România de azi: Să-mi aducă Moșul mâncare de Crăciun

Casa Alexandra – așezământ care aparține fundației Concordia și care funcționează exclusiv cu fondurile fundației – este unul dintre cele două centre de zi în care se asigură pentru peste 70 de copii din familii sărace program gratuit de tipul „școală după școală”. Aici, copiii primesc zilnic o masă caldă, haine, își fac temele și pot face duș. Totuși, casa de copii nu e acasă, așa că seara acești copii merg la casele lor, în Mimiu, cel mai sărac cartier din Ploiești, unde casele nu au apă, iar curțile nu au garduri.

Experiența de 24 de ani în România i-a învățat pe cei din organizație că sărăcia cruntă duce la abandon școlar, iar de aici până la abandonul familial nu mai e mult.

„Abandonul școlar este primul pas spre abandonul familial. Părinții sunt depășiți de situație, nu-și permit să le asigure copiilor nevoile de bază, căldura în case, lemne, mâncarea. Urmează abandonul familial; în cel mai bun caz îi duc într-un centru al DGASPC. Au fost cazuri când i-au lăsat pur și simplu pe stradă sau i-au abandonat în fața unei instituții”, spune Elena Matache, director executiv de programe și proiecte la Organizația Umanitară Concordia.

CRĂCIUN Tradițiile de Crăciun care au rădăcini în religiile antice și cultele PĂGÂNE: De la brazi și Moș Crăciun la curcanul gătit

23:59

ACTUALITATE Fructul bogat în antioxidanți care stimulează organismul. Are proprietăți antiinflamatoare și antiseptice

22:56

Casa Alexandra este al doilea centru de zi al fundației Concordia, după Casa Cristina, deschisă în urmă cu doi ani. Aici, copiii primesc tot ce nu le poate asigura familia lor.

„Primesc masa de prânz, iar pentru unii dintre ei este singura masă pe care o primesc. Acasă nu prea au ce să mănânce. Adică sunt cazuri în care nu putem discuta despre mic dejun, prânz și cină în niciun fel. Pe de altă parte, primesc hăinuțe, materiale pentru școală și pentru ei astea sunt cele mai importante valori. După aceea discutăm despre educație, despre planurile lor de viitor. Pentru ei, astea sunt nevoile de bază și, în plus, au posibilitatea să facă un duș, care e foarte important. Ei nu au baie, nu au apă curentă. Faptul că pot să vină la noi să se apele, că-și facă temele, fără să le pricinuiască părinților griji…părinții văd în asta ca un cămin pentru copii, ei pleacă dimineață la școală și merg seara acasă mâncați, spălați, cu temele făcute”, spune Elena Matache.

Seara, unii părinți își iau copiii de la centru și îi duc acasă. Pe cei mai mari îi duc cei de la fundație până în stația de autobuz. Pe lângă mâncare și haine, copiii primesc și consiliere, iar părinții lor sunt ajutați să-și găsească de muncă. De cele mai multe ori, trauma acestor copii poartă un singur nume: sărăcia.

„Majoritatea au nevoie de consiliere, nu neapărat că în familie ar fi suferit traume mai mult decât acelea de a fi în situația de a nu avea ce să mănânce, ci din problemele sociale cu care ei se lovesc tot timpul: și la școală și pe unde merg sunt respinși. Sunt etichetați: ești țigan, ești sărac, ești murdar și atunci toate aceste respingeri au dus, în timp, la niște probleme pe care le regăsim foarte ușor în comportamentul copiilor. Această respingere și-a pus automat amprenta pe comportamentul lor și atunci copiii sunt fie foarte timizi, fie agresivi, nu neapărat fizic, dar mai ales verbal. Majoritatea sunt introvertiți, nu au încredere, nu au curaj să deschidă gura nici măcar la ore. A fost nevoie de aproape un an să reușim să-i facem pe unii dintre copii să deschidă gura la ore. Deși știau lecțiile, nu aveau curaj, pentru că le era teamă că vor fi luați în râs de colegi”, povestește Elena Matache.

Și totuși, copiii aceștia atât de săraci sunt mult mai echilibrați decât cei care primesc totul „de-a gata”, este de părere directoarea executivă de la Concordia.

„Pentru mine sunt trei categorii de copii și am sesizat diferențele dintre ele în cei 13 ani de când lucrez aici. Sunt copiii din casele de tip familial care sunt abandonați de părinți, care trăiesc acum în condiții foarte bune la noi, dar nu au părinții lângă ei. Sunt copiii din centrele de zi, care stau cu părinții, dar sunt foarte săraci. Și mai sunt copiii din familiile normale. Și pot să spun că cei mai echilibrați din punct de vedere emoțional sunt copiii din centrele de zi. Un copil care trăiește lângă părinți este mult, mult mai echilibrat. Sunt mult mai luptători, mai ambițioși și mult mai recunoscători. Un copil care a crescut de mic într-o casă de tip familial preia practic ce se întâmplă într-o familie: este absolut normal să primească de toate și ajunge la un moment dat să nu mai aprecieze o jucărie pe care o primește, sau o tabără sau o excursie sau hăinuțe, pentru că a crescut într-un ritm în care toate nevoile lui au fost acoperite și nu a fost în situația în care să lupte pentruceva. Le-a avut pe toate”, mai spune Elena Matache.

În aceste zile, copiii de la Casa Alexandra îl așteaptă pe Moș Crăciun. Și îi pregătesc și ei Moșului o surpriză: o serbare.

La cei opt ani împliniți, Cezar ar dori ca Moș Crăciun să-i aducă un elicopter cu telecomandă. Ar fi cea mai frumoasă jucărie din viața lui. A fost cuminte, învață să scrie și este încrezător că-și va primi cadoul, pentru că „Moșul e magic”. Întrebat ce face în centrul de zi, Cezar răspunde: „Învăț. Învăț să-i scriu Moșului. Dacă nu știu să-i scriu, nu cred că Moșul ar veni”.

Monalisa are șase ani. Vrea „o păpușă mare cu tabletă”. Nu știe încă să scrie, dar e hotărâtă să învețe, pentru că știe că, după șapte – opt ani, dacă nu știi să scrii, nu ai parte de cadouri de la Moș Crăciun. Lângă Monalisa, stă Marta. Are șapte ani și spune că vrea „o păpușă mică”. Și mai spune că la Casa Alexandra „e mai bine ca acasă”.

Gabi are nouă ani și este în clasa a doua. Când întreb de ce nu e în clasa a treia, așa cum ar trebui să fie la vârsta lui, tace și lasă privirea în jos. Spune că merge la Casa Alexandra „ca să învețe, să învețe”. Denisa, șase ani, și Maria, opt ani, sunt surori. Și ele vin la Casa Alexandra să învețe să scrie. Mai au o soră mai mică, de cinci ani, care abia așteaptă să crească, să vină și ea cu ele la centrul de zi. Fiecare dintre ele vrea câte o păpușă de la Moș Crăciun.

Pentru Monalisa, Marta, Denisa sau Cezar cadourile de la Moș Crăciun sunt cele mai frumoase din lume, iar la centru darurile sunt mai mari și mai frumoase decât cele de acasă. Pentru ei, cadourile nu au brand. Păpușa nu se cheamă în niciun fel, e doar o păpușă. I-au scris cu toții Moșului, s-au pregătit pentru serbare și așteaptă ziua cea mare.

„Anul acesta reușim să le oferim ce-și doresc. Printr-un noroc, să zic așa, voluntari din Austria au colectat scrisorile și au pregătit cutii cu dorințele copiilor. În proporție de 90 la sută, totul e rezolvat”, spune directoarea de la Concordia.

Și adaugă: „Copiii ăștia știu să se bucure și știu să aprecieze orice mic cadou pe care-l primesc. Pentru ei, o masă are cu totul altă valoare decât pentru un copil care are acasă tot ce-i trebuie și zice «azi vreau să mănânc și prăjituri și ciocolată» și nu le apreciază pentru că fac pare din viața lui de zi cu zi. Copiii ăștia au ajuns să dea o cu totul altă valoare alimentelor”.

Sărăcia i-a făcut pe acești copii ca la șapte, opt sau nouă ani să-i ceară lui Moș Crăciun de mâncare. Pentru unii dintre ei, aceasta este mult mai importantă decât o păpușă.

„Fetițele își doresc păpuși, băieții mașinuțe. Dar pe lângă astea, ei au scris acolo o listă întreagă cu mâncare, haine… Ei au dorințe din astea…Eu sunt cea care am deschis ambele proiecte (Casa Alexandra și Casa Cristina – n.r.) și am fost implicată de la contactul cu comunitatea, până la punerea proiectelor pe picioare cu tot ce a însemnat: acte, dotări, personal, tot. Fiind implicată în asemenea manieră, m-am atașat foarte ușor de copii și am avut ocazia să văd tot felul de situații care m-au emoționat. Au fost cazuri în care copiii au zis: «Eu nu vreau să-mi aducă Moșul o păpușă pentru că știu că ea costă foarte mult, vreau să-mi aducă Moșul mâncarea de Crăciun, o sticlă de ulei, un kilogram de făină. Vorbim de copii mititei, de șapte ani, opt ani, nouă ani…” povestește Elena Matache.

Cât despre viitorul îndepărtat, copiii din centrele de zi ale fundației nu vor să fie cosmonauți, polițiști, învățătoare sau doctorițe. Vor să fie „oameni mari”. „(…) Adică să aibă un loc de muncă, să aibă un salariu în fiecare lună și să aibă o casă. Ei spun «să fiu mare» și asta înseamnă să aibă o casă, un salariu și un loc de muncă”, mai spune directoarea de la Concordia.

Conform celor de la Organizația Concordia, numai la Ploiești și numai în cartierul Mimiu se înregistrează o rată uriașă a abandonului școlar – doar zece la sută dintre copiii din acest cartier merg la școală. Familiile celorlalți sunt prea sărace pentru un asemenea lux. Unii dintre ei au ajuns la 15, 16, 17 ani și nu știu nici să scrie și nici să citească.